Despre inutilitatea jurământului


Oameni care depun un jurământ în public. Bărbați și femei aleși de oameni sau numiți în funcții publice, mai mari sau mai mici. Președintele României, deputați și senatori, miniștri și funcționari publici, ei și ele depun un jurământ. Ce spun oamenii aceștia în acele momente? Dar când nu și-au ținut jurământul?

 

Cred că mulți dintre dumneavoastră v-ați dat cuvântul (de onoare) sau ați jurat că… Pare că nu e mare filosofie. În viața de zi cu zi, jurăm de multe ori și întărim jurământul prin apel la moarte sau morți, sau prin facerea de cruci, mai mari sau minuscule, în funcție de concentrarea psihică. Dumnezeu pare să fie în continuare îngăduitor. Căci jurământul e adesea încălcat. Chiar dacă are un frate care este sperjurul și un altul, mai vitreg, care e blestemul. Și, totuși, de ce facem asta? Ce valoare are actul acesta de vorbire? De la Platon la Agamben, de la surse religioase la cele ale lingvisticii moderne, la Benveniste și Austin, s-a scris atât despre asta, despre valoarea pe care o produce actul ca atare, despre contextul în care e spus și consecințele pe care le atrage. Interesează cred, la fel de mult, și situația în care actul acesta de vorbire, jurământul, nu are, de cele mai multe ori, nicio valoare.

Nu sunt primul sau singurul care ridică această problemă sensibilă, atât pentru individ ca persoană, dar și pentru individ ca persoană publică. Dar, iată, vine, din nou, momentul! Căci, în România, ei/ele vor depune iarăși jurământul.

Oameni care depun un jurământ în public. Bărbați și femei aleși de oameni sau numiți în funcții publice, mai mari sau mai mici. Președintele României, deputați și senatori, miniștri și funcționari publici, ei și ele depun un jurământ. Ce spun oamenii aceștia în acele momente? Iată:

Jurământul președintelui: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”

Jurământul parlamentarilor: „Jur credinţă patriei mele, România. Jur să respect Constituţia şi legile ţării. Jur să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Jur să-mi îndeplinesc cu onoare şi fidelitate mandatul încredinţat de popor. Aşa să mă ajute Dumnezeu!

(Jurământul de credinţă se poate depune şi fără formula religioasă, aceasta putând fi înlocuită cu formula: „Jur pe onoare şi conştiinţă”, care prefaţează jurământul.)

Jurământul funcționarului public: “Jur să respect Constituția, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect și fără părtinire legile țării, să îndeplinesc conștiincios îndatoririle ce îmi revin în funcția publică în care am fost numit și să păstrez secretul profesional. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”( Jurământul se poate depune și fără formula religioasă de încheiere. Legea 188/1999)

Dar jurământul depus în cele trei situații de mai sus, conferirea, consacrarea ca președinte, parlamentar, ministru sau funcționar public au alte conotații și greutate. Jurământul e un cuvânt hard, e spus într-o circumstanță unică pentru a con-sfinți o legătură între “popor” și individul care jură. Ei, ele jură pe Constituție, pe legile țării lor, pe onoarea și fidelitatea lor, și invocă invariabil prezența divină ca garant al legăturii care se produce exact în acel moment. Pun și mâna pe Biblie.

Jurământul nu conține, însă, nimic despre neținerea lui așa cum era odinioară. Niciun blestem! Ce se întâmplă când jurământul nu este ținut? Ce li se întâmplă celor care l-au depus?

NIMIC.

Câți dintre cei aleși și cele alese pot să jure, la final de mandat, că și-au ținut jurământul? Că România, țara lor, le-a fost în minte și în suflet, că au apărat democrația, drepturile și libertățile noastre, că și-au îndeplinit mandatul dat de “popor”? Jurământul depus acum e un performance teatral realizat ca un ritual oral de învestitură: valoarea lui e actualizată, ar trebui să fie actualizată în mod permanent. În fapt, ea e dată la o parte, ca un machiaj, ca un costum după ce “spectacolul” s-a terminat. Și atunci, de ce mai jură? Din moment ce nicio sancțiune nu se produce odată cu încălcarea, trădarea jurământului. Simplu, pentru că jurământul nu mai are nicio valoare. E recuzita de serviciu a celor care sunt clovnii Puterii. Priviți-i, pe mulți, cum vin la ceremonie, cum citesc, cu privirea încordată de solemnitatea momentului, mulți neobișnuiți să jure în fața camerelor tv, dar (în)jurând, de altfel, copios în alte situații.

Câtă onoare au oamenii care au încălcat jurământul prin nesimțire, unii, incompetență și prostie alții sau grabă de prăduire, foarte mulți. Desigur, ficțiunea electorală numită “popor” îi votează pe toți, dar nu le încredințează niciun mandat. Unde e credința, aici? Ei știu asta, jocul continuă și jurământul face parte din el. Ca lucrurile să fie mai complicate, să observăm că în textele jurămintelor de mai sus se vorbește atât de cetățeni, cât și de popor. Ei sunt diferiți, desigur, sunt “popor” în campania electorală și “cetățeni” după campania electorală. Când jurământul nu e ținut, asta ne afectează însă pe toți, și cetățeni și popor.

Dar de ce mai jură doamnele și domnii? Fiindcă, altfel, nu pot intra efectiv în “rol”. Valoarea legală a ceremoniei jurământului e, probabil, singura care susține simulacrul de sacralitate, de consfințire. În alte vremuri, a-ți da cuvântul, a jura în viața privată sau în ocazii publice angajau persoana și creditul divin dat vieții acesteia. Omul era Cuvântul său. Omul fără cuvânt, cel care jură fără să își țină cuvântul, e noua față a puterii simulacrelor democrației. Românești și din alte părți.

Și vor jura din nou. De ce? Nu trebuie să vă deranjați. Aveți de spus vorbe grele: democrație, drepturi, libertăți, onoare, conștiință, popor, Constituție, Dumnezeu. O să le spuneți, ca de atâtea ori. Nu vă fie frică, nu e prevăzut niciun blestem; partea asta nu mai apare în text. Jurați, și cu mâna pe Biblie, vă rugăm, c-așa e frumos, dă bine la cameră (cea de luat vederi, of course) și nu uitați să vă faceți cruci, ca taximetriștii, cu o mână pe volan și cu ochii după biserici, să nu ratați vreuna, mașina merge, că d-aia are patru roți, hai, curaj, trece și asta. România e țara noastră, e patria noastră, câteodată suntem cetățeni, adesea suntem popor electoral. Să faceți treabă bună. Mai jurăm peste patru ani.

Din când în când, însă, nu uitați să vă mai uitați în oglindă, după ce o curățați. Ce se vede acolo? Un om care a jurat că „așa să mă ajute Dumnezeu”. Acum am înțeles: dacă nu vă veți ține cuvântul e pentru că nu v-a ajutat Dumnezeu, deși l-ați invocat. În fond, ce mare lucru, ați spus niște cuvinte, acolo. Sperăm să nu uitați că voi le-ați spus. Eu am o mare încredere că vă veți ține jurământul. Nu oricine poate jura. Dar toată lumea poate înjura. De fapt, se știe, pe noi ne-a ținut în istorie nu jurământul, ci înjurătura. De aceea, în mod normal și logic, ar trebui să înjurați căci jurământul, cum s-a văzut de-atâtea ori, a fost încălcat, chiar penal. Nimeni, însă, nu vă poate împiedica să îl țineți. Dar dacă se întâmplă asta, și sunteți împiedicați, aveți curaj și spuneți: nu am putut să îmi țin jurământul. Ar fi extraordinar, nu? Cuvintele alea grele ar mai avea sens, și pentru cetățeni și pentru popor.

 

Articol publicat şi pe blogul marianpopescu.arts.ro.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.