De la primus inter pares la autocratul paranoic

Congresul al IX-lea al P.C.R., Bucureşti, 24 iulie 1965. Conducătorii de partid într-un grup de delegaţi: Chivu Stoica, Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Stoica, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer. În rândul trei, la stânga, Petre Borilă, la dreapta, surâzător, Leonte Rautu. În spatele lui Răutu, noul şef al Propagandei, Paul Niculescu-Mizil. Foto: Fototeca online a comunismului românesc, Cota: 28/1965

Congresul al IX-lea al PCR s-a desfăşurat între 19 şi 24 iulie 1965. A fost rampa de lansare a lui Nicolae Ceauşescu spre puterea absolută. În mitologia comunismului românesc, conclavul era celebrat ca piatră de hotar, clipă astrală, renaştere a „marxismului creator”. Propaganda oficială lega acest Risorgimento de noul Principe, Nicolae Ceauşescu.

 

Dacă în prima zi s-a menţinut o anumită sobrietate, în final euforia legată de secretarul general  culmina în „Aplauze puternice, aclamaţii, toată asistenta în picioare, ovaţii îndelungate, urale răsună minute întregi”.

Sicofantul de serviciu Dumitru Popescu avea să evoce atmosfera de „entuziasm fanatic”. Cu o viteză ameţitoare, Ceauşescu parcurgea calea de la primus inter pares la statutul de monarh absolut, beneficiar, împreună cu a sa consoartă, de un desfrânat, delirant şi dezgustător cult al personalităţii. Peste ani, Ion Gheorghe Maurer încerca să găsească tot felul de justificări cinice pentru modul în care a regizat luarea puterii de către agramatul scorniceştean. Adevărul este ca hedonistul Maurer, cu aerele să senioriale, nu dădea doi bani pe „N. Priceputu”. Pe Maurer îl interesau călătoriile în Occident, coniacul Courvoisier şapte stele (Tunul) şi vânătorile. Îl dispreţuia pe necioplitul Nicu, dar credea că-l poate manevra.

Dacă în ultimii ani de viaţă, Dej se cizelase cumva ca om de stat, calfa de cizmar rămăsese acelaşi parvenit obraznic, un complexat fizic şi psihic, înfometat de putere, glorie şi onoruri. Partidul şi statul erau pentru el doar instrumente menite să-l ridice în slăvi, să-i întărească imaginea de voievod providenţial, urmaşul lui Burebista şi al lui Mihai Viteazul. În câteva luni de la înscăunare, Ceauşescu primea diploma de bacalaureat. Peste alte câteva luni, „absolvea” ASE-ul. Totul în secret, pe sub masă. Totul patronat de mai marii epocii, stând la coadă pentru favorurile oferite de satrap. În ianuarie 1973, ministrul Educaţiei, Paul Niculescu-Mizil, îi înmână diploma de Doctoris Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti. Neruşinarea devenea religie de partid şi de stat.

În superb documentata sa carte despre monopolizarea puterii de către „geniul din Scorniceşti”, regretatul istoric şi politolog elveţian Pierre du Bois scria : „Într-o fotografie realizată în 24 iulie la recepţia oferită de Comitetul Central cu ocazia Congresului, Ceauşescu apare radiind de fericire, înconjurat de un grup aproape la fel de radios ca şi el”. Pe cei mai mulţi avea să-i radă, adică să-i aneantizeze politic, în anii ce-au urmat. Naţiunea înainta cu avânt revoluţionar „pe noi culmi de progres şi civilizaţie”.

 

Congresul al IX-lea al P.C.R., Bucureşti, 24 iulie 1965:  Conducătorii de partid într-un grup de delegaţi: Chivu Stoica, Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Stoica, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer. În rândul trei, la stânga Petre Borilă, la dreapta, surâzător, Leonte Rautu. În spatele lui Răutu, noul şef al Propagandei, Paul Niculescu-Mizil. Foto: Fototeca online a comunismului românesc, Cota: 28/1965

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.