Criza editurilor universitare
Am avut, în România, o singură experienţă cu o editură academică – aceea a Universităţii de Vest din Timişoara, al cărei angajat sunt. Lucrurile se petreceau în 2002 şi mă lăsasem sedus de entuziasmul tânărului director, Adrian Bodnaru. Preluase editura şi regândise în întregime strategiile de marketing – începând cu înfăţişarea grafică a cărţilor. Era vorba, de fapt, de un trio: Adrian Bodnaru a fost însoţit în aventura lui editorială de un magician al computerului, Dragoş Croitoru (pentru prieteni, „Joe”) şi de unul dintre cei mai talentaţi graficieni pe care i-am cunoscut, Dan Ursachi. Cuprins de energia lor, mi-am convins şi alţi prieteni care aveau cărţi în lucru la edituri prestigioase (ceea ce fusese şi cazul meu), să le „aducă la noi”, la UVT. Astfel a apărut volumul Adrianei Babeţi, Arahne şi pânza, şi cel al lui Virgil Mihaiu, Between Jazz Age and Postmodernism: F. Scott Fitzgerald, ca să dau doar două exemple.
Ca orice aventură intelectuală, şi aceasta a întâmpinat dificultăţi de ordin financiar, organizatoric, de personal, intrând într-un declin care n-a putut fi stopat nici în clipa de faţă, în ciuda eforturilor oneste ale unor oameni care înţeleg foarte bine avantajul de a avea o editură academică. Cu atât mai mult cu cât, în Occident, nu toate universităţile – nici măcar cele din top mondial 100 – au propriile lor edituri. E adevărat, pe de altă parte, că unele dintre ele sunt instituţii de sine stătătoare, dacă nu chiar întreprinderi economice de succes. Prin urmare, ambiţia universităţilor din România de a dezvolta şi programe editoriale e de înţeles – deşi, din păcate, adeseori vorbim doar de punerea în aplicare a faimoasei exclamaţii-interogaţie a lui Caţavencu: „Numai noi să n-avem faliţii noştri”?
Într-o analiză rapidă şi fără pretenţii de exhaustivitate, am identificat două impedimente majore în transformarea editurilor universitare româneşti în instituţii respectate. Cel dintâi este absenţa cvasi-totală a unui sistem de difuzare. Teoretic, cărţile pot fi comandate prin internet, dar practic acest lucru se întâmplă aleatoriu. Dacă te încăpăţânezi să obţii o carte, vei afla că nu există un serviciu specializat de vânzare şi că lucrurile sunt lăsate în voia sorţii. De cele mai multe ori, volumele pot fi găsite la sediul editurii sau în vreun chioşc de pe unul din holurile universităţii. Acolo unde ai norocul să dai peste nişte oameni amabili, lucrurile se mişcă. Dacă respectivii sunt ciufuţi, te laşi repede păgubaş. Singura posibilitate de a te afla în faţa unei cărţi scoase la o editură universitară o ai la târgurile Bookfest şi Gaudeamus. Deşi împinse în cotloanele cele mai întunecoase ale clădirilor, cu puţină insistenţă poţi să nimereşti standurile altminteri pline de cărţi. Te şi miri cum de mai apar, din moment ce nu le cumpără nimeni.
Că nu le „cumpără nimeni” e o exagerare, totuşi: de regulă, sunt achiziţionate de către autori sau, mai direct ori mai subtil, sunt băgate pe gâtul studenţilor, sub pretextul „bibliografiilor obligatorii” ori al lansărilor făcute direct în sălile de curs. De-a dreptul obscenă e situaţia în care volumele beneficiază de finanţare în cadrul unor proiecte europene de aşa-zisă cercetare. O cerinţă expresă a diverselor POSDRU-uri e ca un număr oarecare de exemplare subvenţionate să ajungă în biblioteci ori la „specialiştii” din domeniu. Şi atunci întâlneşti strategia jenantă în care beneficiarii unor astfel de chilipiruri în ambalaj academic umblă pe coridoare cu volumele în geantă, oferindu-le, contra completării unui formular şi a semnăturii, cui vrei şi cui nu vrei.
Un grad superior de rafinament întru fraudă decurge dintr-un alt procedeu: proiectele sus-menţionate pretind ca volumele rezultate în urma „cercetării” să fie expediate bibliotecilor „de prestigiu” din ţară şi din străinătate. Astfel, te pomeneşti că „produsele” unor indivizi de care n-a auzit nimeni în afara propriilor departamente, se găsesc în fişierele bibliotecilor de indiscutabil prestigiu. Ceea ce nu e rău. E însă de-a dreptul o neruşinare faptul că în rapoartele asupra activităţii ştiinţifice anuale prezenţa volumelor în biblioteci e punctată ca o mare realizare, asigurând prestanţă, gradaţii de merit şi promovări…
Acest sistem fraudulos nici măcar nu e o invenţie românească. Abilitatea noastră înnăscută de a găsi scurtături, de a deturna bune intenţii şi de a perverti scopuri a transformat ideea nobilă a promovării cercetării în pseudo-promovare a unor indivizi. Şi astfel se ajunge la al doilea mare handicap al editurilor universitare. Ele nu sunt în slujba ideilor, ci a persoanelor. Sistemul de promovare academică din România, o papagalicire jenantă a celor mai retrograde modalităţi din Occident, favorizează mediocritatea, masificarea şi pseudo-democraţia. Beneficiind, de regulă, de conexiuni în sistemul acordării acreditărilor, mai toate editurile universitare sunt „recunoscute” atunci când sunt stabilite criteriile de promovare. Şi, de aici, noi şi noi fraude. Nu există, după ştiinţa mea, sisteme riguroase de peer-reviews, aşa cum au editurile occidentale cu un minim respect de sine. De regulă, referatele ştiinţifice lipsesc, iar atunci când se cer, sunt făcute după principiul „o mână spală pe alta”: azi te recomand eu pe tine, mâine mă recomanzi tu pe mine.
Şi astfel, în timp record, s-a umplut ţara de conferenţiari şi profesori, de incompetenţi cu morgă şi de paranoici blindaţi până-n dinţi cu alibiul „criteriilor de promovare”, cu ISBN-ul drumului spre neant şi cu pecetea confreriilor CNCS, ISSN şi a altor acronime ale veleitarismului spumegând. La o privire mai atentă, aceste strategii sunt doar formule prin care lumea concurenţei devine una a pseudo-competiţiei şi a derobării de responsabilitate. Cu un minim efort, chiar şi cel mai nătâng universitar atinge punctajul pentru a obţine orice funcţie şi grad didactic. Mai puţin cele ale vocaţiei şi competenţei. Ca să nu las loc vreunei ambiguităţi, anunţ că îndeplinesc cu asupra de măsură toate criteriile pe care-mi permit să le persiflez în acest articol. Şi tocmai din această postură îmi dau seama de pernicioasa lor vacuitate. Cum adecvat spunea Rimbaud: „La vraie vie est ailleurs”!
În urmă cu câţiva ani, îl citam pe un cunoscut editor american de la o mare editură universitară. Îngrozit de asaltul manuscriselor găunoase, compuse după reţetele momentului, şi care acoperă sub tăvălugul lor irezistibil puţinele cărţi bune, propunea ca avansările în zona academică să se facă pe baza unor articole sau eseuri. Măcar nu s-ar mai consuma inutil vagoane de hârtie şi kilowaţi de electricitate. El aducea exemplul câtorva dintre marile invenţii şi descoperiri ştiinţifice, care au devenit de notorietate nu prin cărţi, ci prin texte de relativ mică întindere. Ideea mi se pare justă, cu o condiţie: ca respectivele studii şi eseuri să beneficieze de o largă recunoaştere publică.
Şi astfel se atinge chestiunea cu adevărat spinoasă a cărţilor publicate de editurile universitare de la noi: nu numai că nu le vede nimeni, dar nici măcar în cercul strâmt al specialiştilor domeniului ele nu circulă şi nu sunt recenzate. În Statele Unite, datorită atingerii unui apogeu al situaţiilor negative descrise, criteriul valorii unei cărţi ştiinţifice e dat, din ce în ce mai mult, de publicarea acesteia de către editurile comerciale prestigioase. De ce? Pentru că într-o lume în care bătălia pentru resurse devine tot mai feroce, argumentul notorietăţii e decisiv. Mitul savantului zăpăcit, al profesorului anonim care face descoperiri epocale în laboratorul lui neştiut nu mai are căutare. Astăzi, pentru a fi competitiv pe piaţa ştiinţifică, e obligatoriu să fii un nume. Dacă se poate, o celebritate. Altmineri, vei îngroşa planctonul submediocrităţilor cu fumuri, perpetuând marea escrocherie a mileniului: aceea că valoarea e egal răspândită între participanţii la o saturnalie în care criteriul suprem de performanţă îl reprezintă invizibilitatea.
Articol publicat şi în revista România Literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News