Cristina Chevereşan: „Apetitul meu pentru traversarea de frontiere fizice și mentale e aproape insațiabil”

„Apetitul meu pentru traversarea de frontiere fizice și mentale e unul dintre puținele aproape insațiabile”, spune Cristina Chevereşan. Este autoarea a două volume care îmbină jurnalul de călătorie cu reportajul şi în care se regăsesc informaţii ce ţin de geografia, de arhitectura, de cultura, de tradiţiile şi gastronomia locurilor vizitate: Mansardă la Veneţia. Nouă săptămâni în lagună (2021) şi Insule de soare. De la Mediterana la Atlantic (2024), ambele publicate la Humanitas. Nu este însă omul aventurii, ci un călător meticulos, care îşi planifică în amănunt vacanţa, care se documentează înainte de a porni în călătorie şi, în plus, un turist care caută întotdeauna spiritul locului.

Am invitat-o pe Cristina Cheverşan – profesor de Literatură, cultură și civilizație americană la Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara – la un interviu despre periplurile sale mai recente în ceea ce numeşte insulele de soare: Brazilia, Azore, Coasta de Azur și Sicilia, dar nu numai, despre motivele care o determină să îşi planifice cu meticulozitate vacanţele, iar apoi să caute spiritul locului şi să se identifice cu el, despre felul în care a crescut această pasiune, dar şi despre familia sa, al cărei istorie ar putea face, la rândul ei, subiectul unei cărţi.

 

„Se simte că sunt o ființă estivală”

CV Cristina Chevereşan

Este profesor doctor abilitat la Universitatea de Vest din Timișoara, unde predă cursuri de Literatură, cultură și civilizație americană. Este director al masteratului și al Centrului de Studii Americane, alumn și ambasador Fulbright. A fost Visiting Professor la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția, în 2019. A participat la cursuri de specializare la instituții prestigioase din străinătate precum Cornell University (School of Criticism and Theory), University College Dublin sau Salzburg Global Seminar. Seria de burse câștigate a culminat cu un stagiu de cercetare Fulbright Senior la Harvard University.

A publicat nouă cărți în română și engleză (printre care Mansardă la Veneția: Nouă săptămâni în lagună, Humanitas, 2021, volum care a primit Premiul Scriitorul lunii iulie 2021, la Gala Scriitorii anului, din partea Uniunii Scriitorilor din România) și numeroase articole, recenzii și interviuri în reviste naționale și internaționale. A coordonat, editat și tradus o serie de alte volume. În 2020 a obținut premiul Cartea anului pentru critică și istorie literară, eseu, acordat de filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor.

(Sursă CV: Editura Humanitas)

Cristina, călătoria pe insulele de soare, la care ne inviţi, este splendidă. În plus, este o carte care poate fi şi loc de evadare din cotidianul uneori sumbru şi deconcertant, la fel cum poate fi reper pentru destinaţii de vacanţă. Cum ai ajuns pe aceste insule de soare? Le-ai căutat, fiind tu însăţi o fiinţă solară, sau a fost şi puţin hazard?

Insulele mele de soare stau la intersecția între bucuria de a călători, hotărârea de a descoperi, încercarea de a îmbina utilul cu plăcutul și oportunitățile profesionale cu nestăvilita curiozitate personală. Nu cred că sunt de la natură o personalitate solară; cu siguranță, nu numai. Există destule neliniști, dileme, (supra)solicitări care-mi definesc și, uneori, consumă traiectoria fiecărei zile, anihilându-mi înclinația spre frumos și visare prin chestiuni dintre cele mai pragmatice, birocratice, adeseori lipsite de creativitate sau umor. Deci e adevărat că dragostea pentru imersiunea culturală, civilizațională, istorică, estetică, gastronomică (și câte și mai câte) se leagă în mare parte și de nevoia de a evada din cotidian, de a mă îmbogăți cu locuri, lucruri, imagini, peisaje, oameni ce nu fac parte din rutina zilnică. Se simte însă că sunt o ființă estivală: iubesc razele tămăduitoare, căldura (nu înțeleg conceptul de caniculă, nu m-a deranjat niciodată; urăsc aerul condiționat!), valurile și mirosul mării, pietrele încinse ale unui orășel cu trecutul ascuns sub fiecare pas ori nisipul stârnit de briză într-un golf sau la marginea deșertului. Caut, deci, oaze care să-mi ofere starea de spirit și echilibrul necesare încântării și descoperirii – de alții, dar și de sine, prin ochii și oglinda altora.

 

„Brazilia mi-a încălzit sufletul poate ca nicio alta”

Brazilia, Insulele Azore, Coasta de Azur, Sicilia. Le iubeşti în egală măsură, deduc, pentru ceea ce au în comun: soarele şi albastrul întrepătruns al cerului şi al mării sau oceanului. Dar prin ceea ce le deosebeşte a primit vreuna statut de preferată a ta?

Știm cu toții că e imposibil să alegi între copii. Cam la fel se întâmplă și în cazul de față. Odată alese drept destinații și experimentate, degustate, dezmierdate, respirate „la sursă”, teritoriile fizice devin, cumva, și parte din mine, pentru că le trec prin filtrul lecturilor, ideilor, convingerilor, intereselor, emoțiilor pe care le port cu mine oriunde aș ajunge.

Coasta de Azur, poate cea mai convențională și „mainstream” destinație din cartea mea, se distinge în corpul volumului prin faptul că o surprind în ipostaza neobișnuită a unui univers pandemic, golit de mulțimi, limitat de precauții, dar cu atât mai splendid în ușurimea și naturalețea cu care respiră fără invaziile zgomotoase ale turiștilor de tot soiul. Insulele Azore sunt acele părți ale Portugaliei, pe care o ador, la care nu ajunge atât de multă lume ca în partea continentală. Își păstrează, deci, misterul, rămășițele ancestrale ale unui destin aparte, ritmul așezat al unei existențe mai degrabă rurală, în simbioză cu natura spectaculoasă. Sicilia are frumusețea crudă, vulcanică, dar încărcată de straturi peste straturi de istorie, la confluența între culturi și continente. Cu toate avertismentele, ezitările, stereotipurile ce-o învăluie, Brazilia mi-a încălzit sufletul poate ca nicio alta prin deschidere, generozitate, autenticitate, pasiune, culoare, oamenii fantastici întâlniți și cascadele de surprize ce m-au întâmpinat – după cele de curcubeie, ce mi-au marcat pătrunderea aeriană pe teritoriul său. M-aș bucura s-o mai vizitez, sunt enorm de multe de văzut și de învățat în această țară cât un continent.

„Pentru a-mi putea permite să explorez ce-mi doresc, studiez, aleg și rezerv cu mult înainte”

Prin această carte îţi faci, involuntar, un autoportret: de călător meticulos, care îşi planifică în amănunt vacanţa, care se documentează înainte de a porni în călătorie, de turist care caută spiritul locului, de om care trăieşte bucuria fiecărei clipe a vacanţei, văzând partea bună şi în cazul situaţiilor care aduc mici încurcături. În vreo vacanţă neplanificată, plină de neprevăzut, ai fost vreodată?

Înclin să cred că nu, cel puțin nu ca adult care trebuie să-și organizeze și drămuiască atent programul. Deplasările care se concentrează în jurul schimburilor de experiență, conferințelor, evenimentelor academice sunt determinate de perioadele în care acestea se derulează. Nu e de mirare, deci, că am ajuns în zone ce par prin definiție estivale sau de vacanță per se în pauza inter-semestrială din februarie (Cadiz, Sevilla, Toulouse, Bordeaux, Coimbra, ca să numesc unele dintre cele mai recente) sau în primăverile acelor ani când Paștele Catolic și cel Ortodox nu coincid, deci pot preda în alte părți ale Europei sau lumii fără să pierd din activitățile de acasă.

În ce privește concediile ca atare, fără substrat profesional: ele se pot petrece doar în perioade la fel de strict delimitate de structura anului universitar. Pentru a-mi putea permite să explorez ce-mi doresc, studiez, aleg și rezerv cu mult înainte. De aici și meticulozitatea: mi-ar plăcea, într-o lume ideală, să pun degetul pe hartă și să iau un bilet impulsiv, la întâmplare, ori să pot „sări” pe diverse oferte last-minute, așa cum o fac amicii cu program mai flexibil și posibilitatea de a solicita angajatorilor concedii în perioade convenabile. Nu e cazul într-o universitate, cu atât mai mult cu cât îndelungatul concediu din învățământ e doar un mit artificial întreținut, iar activitatea de cercetare, pregătire, publicare ocupă mult dincolo de perioadele dedicate strict predării și evaluării în sine. Elemente neprevăzute apar mereu, oricât de grijuliu ai fi. Se spune că divinitatea se amuză când ne facem planuri. De mine nu a râs prea tare până acum, dar veți găsi unele episoade în pagină.

„Cel mai trist e să te bântuie fantasmele naționaliste ori accesele de superioritate”

Am observat că întotdeauna te „scufunzi” în lumea, în spiritul locului pe care îl vizitezi. De ce?

Sunt destul de sociabilă, dar nu excesiv de „socială”. Și extrem de conștientă că viața nu are obiceiul de a oferi adeseori a doua șansă. Prin urmare, îmi place să înmagazinez cât mai mult din culturile, mentalitățile, obiceiurile, poveștile locurilor pe care le străbat, ca să înțeleg mai bine lumea din jur, atât de vastă, de complexă și de complicată în multitudinea-i de detalii. „No man is an island”: nimic mai obtuz și mai limitat decât să-ți imaginezi că tu și ai tăi sunteți buricul pământului, un fel de axis mundi de neclintit în jurul căruia se învârte totul. Cel mai trist e să te bântuie fantasmele naționaliste ori accesele de superioritate de rasă, clasă, etnie, gen și alte asemenea. Suntem construiți din și bântuiți de clișee identitare ce țin de poziționările geografice, socio-istorice, politice, civilizaționale, devenite de cele mai multe ori în contemporaneitate fluide și hibride prin însăși natura existenței indivizilor și comunităților. Mă atrag și mă încarcă de energie toate elementele de specificitate culturală ce-mi demonstrează cât de bogată, spectaculoasă, miraculoasă poate fi lumea, cât de multe experiențe excepționale – de la cele mai mărunte până la cele ce-ți schimbă viața și perspectiva – se pot distila în câteva zile sau săptămâni de contact direct cu societăți de tot soiul, fiecare cu arta, discursul, profilul său recognoscibil. Nu suntem unii mai buni ca alții, înnăscut și predeterminat. Ne putem, însă, îmbunătăți, inspira, modela unii pe alții atâta vreme cât ne unesc valori esențiale comune. În căutarea lor plec de fiecare dată și mă atașez de situațiile dominate de conversație, căldură, deschidere, modestie, dăruirea oamenilor ce fac fără pretenții lucruri în care cred (de la artizanat la arheologie, enologie, design vestimentar sau orientare turistică de calitate – ca să dau doar primele exemple la îndemână).

„Am avut privilegiul de a visa cu pleoapele și cărțile deschise de timpuriu”

Pasiunea ta pentru călătorie a apărut pur şi simplu, la un moment dat, sau ţi-a fost insuflată de cineva? Cred că nu greşesc vorbind în context despre pasiune.

Când eram micuță, singurele călătorii în afară de cele la bunicii de la țară erau în mintea mea, în vreme ce ascultam poveștile citite mai întâi de bunici, apoi imprimate pe casete obținute cu mari sacrificii de părinții care nu mă mai puteau dezlipi de micul casetofon (am avut și pick-up, și magnetofon…) Voiam să scot omuleții care vorbesc de pe bandă și să mă joc cu ei, să-i iau la întrebări, mă uitam unde se ascund. Am învățat să citesc înainte de a merge la școală, am avut privilegiul de a visa cu pleoapele și cărțile deschise de timpuriu, să ajung peste mări și țări, ca personajele de basm. Când orizonturile s-au deschis și ele și, încetul cu încetul, granițele au devenit tot mai permeabile, mi-am promis să nu mai las pe nimeni, niciodată, să mă oprească din a fi cu adevărat un cetățean cu drepturi egale al lumii. Sigur, au contribuit și înclinația către călătorie a unei anumite părți a familiei, și oportunitățile ivite în timp. E un gust cultivat ce s-a dezvoltat, cu tot mai multă fervoare și ambiție a experimentului și observației.

Am dedicat Insulele mamei, partenera mea constantă de drum, mai ales de când am rămas doar noi. Însuflețită peste poate de fiecare nouă destinație, are o capacitate de a se bucura și de a încapsula energia și voința necesară care uneori mă uimesc. Ritmul explorării s-a intensificat în ultimii ani și datorită realizării că nu șțim niciodată cât ne vom putea permite fizic, psihic, financiar să ne mai umplem sufletele cu amintiri neprețuite. Genul de cunoaștere, înțelepțire, deschidere a minții pe care-l aduce această pasiune e printre puținele comori ce nu ți se pot lua.

Insule de soare este şi carte de reportaj, este şi jurnal de călătorie în care notezi, adesea cu minuţiozitate, informaţii ce ţin de geografia, de arhitectura, de cultura, de tradiţiile şi gastronomia locului. Ţii un jurnal zilnic când eşti în vacanţă sau cum reconstitui toate aceste detalii care dau textului final o culoare fascinantă şi, aş spune, chiar „gust” şi „aromă”?

Depinde de călătorie. Pentru Mansardă la Veneția, care e, de fapt, cronica extinsă a unei șederi privilegiate în La Serenissima, în calitate de Visiting Professor, am avut luxul unui cămin unde mă cuibăream în fiecare seară cu propriile însemnări și făceam raportul zilnic, presărat cu de toate: canale și rute puțin cunoscute, palate deschise doar cu prilejul Bienalei, expoziții, spații culturale și educaționale, reprezentații de tot felul, conversații cu oamenii cetății plutitoare ș.a.m.d. Aveam tihna consemnării. De regulă, însă, încerc să umplu până la refuz zilele de călătorie cu o combinație între recomandările clasice și reperele ieșite din comun, pe care îmi propun să le scot la suprafață (pescuite din cine știe ce relatare, povestire, blog, experiență a cunoscuților sau găsite accidental).

În așa-zisele „vacanțe”, mă trezesc în zori ca s-o iau din loc, merg la culcare cu tolba doldora de informații pentru itinerariul de a doua zi și, în genere, mă întorc mulțumită, dar mai obosită decât am plecat. Notițele le fac mai degrabă în prealabil: ce să văd, cum să ajung, ce pregătire e necesară, dacă e sau nu nevoie de programări, rezervări etc. La fața locului, mi se activează toate cele studiate și se suprapun realității din teren, care uneori adaugă exact gustul și aroma mai greu de prins în pagină sau de pătruns fără experimentare. Complicele meu principal e aparatul foto. Avantajul erei digitale e cel de a putea capta oricâte imagini vreau, din care, ulterior, se desprinde tot ce memoria mea înregistrează în paralel: un joc de cuvinte, o nuanță a vocii, o rază oblică la apus, un frison, o vitrină, un parfum ce ajunge să marcheze un loc în cartografia mea mentală, o mireasmă de ierburi aromate sau de pagină de carte veche într-o bibliotecă de epocă.

 

Există un loc în care nu ai ajuns până acum, deşi ţi-ai fi dorit?

O, bineînțeles! Avem norocul – de care prea adesea nu ne mai dăm seama – de a locui o planetă extrem de generoasă și diversă, iar apetitul meu pentru traversarea de frontiere fizice și mentale e unul dintre puținele aproape insațiabile. Am început relativ recent să-mi extind explorările dincolo de Europa (din care nu am epuizat, evident, totul) și zona anglo-americană pe care o studiez prin specificul profesiei. Am adăugat un pic din Asia (porțiuni din Japonia, Thailanda, Cambodgia, Vietnam, Turcia), urmează Mexicul și… vom vedea. Australia și Noua Zeelandă sunt visuri îndepărtate. Argentina, Peru, mare parte din America de Sud și Centrală se află pe lista niciodată scurtă. Sunt extrem de bucuroasă că, după luni de incertitudine și coșmar, norii amenințători par a se ridica, iar libertatea greu câștigată, de a ne mișca fără opreliști în spațiul visurilor noastre, rămâne intactă.

„Călătoria e (şi) parte genetică din mine”

M-am gândit că modul în care îţi faci „temele” înainte de plecarea în vacanţe ţine şi de structura ta profesională: eşti profesor la Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara. Eşti a treia generaţie de profesori din familia ta…

Cu siguranță ai dreptate, deși recunosc că nu am meditat serios la asta. Dincolo de timp liber sau deplasări profesionale, călătoria e (și) parte genetică din mine, iar pasiunea pentru investigația culturală „pe teren” ține de curiozitate nativă, dar și, poate, de faptul că în copilăria întunecaților ani ’80, de la finalul ironic intitulatei “Epoci de Aur”, nu visam să ies vreodată din țara sufocată de dictatură, deși, culmea, mama și tata erau profesori de engleză. Sau poate tocmai din acest motiv, în contextul vremurilor. Ulterior, faptul că mama a predat toată viața la un liceu care include printre profiluri turismul a contribuit la experiențele bogate în domeniu. Bunica maternă a fost profesoară de limba română la actualul Colegiul Național „C.D. Loga”. Dacă mergem mai departe în timp: străbunicii paterni, pe care nu i-am cunoscut, au fost amândoi învățători în Ardeal. Deci, așchia nu sare departe de trunchi(uri). „Temele”, rigoarea, disciplina, exercițiul temeinic au fost dintotdeauna sfinte în familie, la fel respectul pentru detaliu, documentare, cunoaștere, lectură și dragostea pentru povești și împărtășirea lor. Bunicii mei au ajuns la Timișoara tot printr-o călătorie inițiatică, din alte regiuni ale țării, iar tata a plecat de la sat la oraș pentru Facultatea absolvită la Cluj, după care destinul l-a adus tot aici.

 

Ai ales drumul acesta influenţată de bunici, de părinţi sau a fost o întâmplare?

Nu sunt ușor influențabilă, mai degrabă ușor rebelă, deci nu aș alege sau continua să fac ceva în care nu cred, care nu mă motivează și reprezintă. Dar nici pură întâmplare nu cred să fi fost. Bunicul, singurul medic din familie, și-ar fi dorit să-l urmez și să devin doctoriță. Așa credeam și eu până am intrat prima dată în Spitalul Județean, din apropierea apartamentului alor mei. M-am răzgândit subit și iremediabil. Mediul în care am crescut, văzând ce fac părinții toată ziua, mai degrabă m-a descurajat. Îi vedeam mereu obosiți, tracasați, asaltați cu solicitări care mai de care, detestam concediile în care tata era de neclintit de la Universitatea care, eram convinsă, nu s-ar fi dărâmat fără el. Ea este încă acolo. El nu mai e. Și totuși, iată-mă aici. Deși ar fi existat alte căi și opțiuni, nu pun la îndoială nici faptul că vocația principală îmi e aceea de profesor, nici că e una plină de sacrificii, dar și de satisfacții.

Aplecarea către scris poate să se fi tras și dinspre străbunicul matern, I. I. Stoican, avocat din Bacău, autor de romane și publicistică destul de cunoscut în perioada interbelică. Bunicul matern iubea să scrie epigrame; avem sute, nepublicate însă. Părinții s-au concentrat mai degrabă pe volume didactice, pentru predarea limbii și literaturii engleze la diferite niveluri și profiluri. Probabil că, din toți și toate acestea, ceva se va fi transferat și către mine. Cât și cum, doar cititorul poate ghici.

 

Cred că şi despre familia ta s-ar putea scrie o carte. Una dintre bunicile tale i-a fost studentă lui G. Călinescu, la Universitatea din Iaşi, înţeleg. Care e povestea ei, cum a ajuns la Timişoara?

Bunica a făcut Facultatea la Iași, într-adevăr, și vorbea cu multă nostalgie despre Copou și profesorii minunați de acolo. După Al Doilea Război Mondial, a ajuns să predea la o școală din Alba-Iulia. Astfel l-a cunoscut pe Bunicul, care preda educație sanitară și igienă la aceeași școală. În 1947, el a fost numit medic la Timișoara, unde s-au mutat și… povestea-i gata. Ambii proveneau din familii numeroase, cu mulți frați și surori, iar întreaga afecțiune pentru cei răspândiți pretutindeni de valurile unei istorii tumultuoase s-a revărsat aici, după ce s-au așezat și liniștit puțin. Cine ar fi crezut ce avea să urmeze? O dictatură, o revoluție și acest prezent tulbure pe care cu siguranță nu și l-ar mai fi imaginat niciunul dintre ei.

 

„Dincolo de destinul istoric, Bunicul matern a fost eroul meu mare și calm”

Înţeleg că şi Bunicul despre care vorbești a avut un destin care ar putea fi subiect de roman: a trecut prin război, prin refugiu, având apoi o carieră exemplară şi o mare pasiune pentru artă. Cine a fost, de unde a venit?

Bunicul matern s-a născut la Teiuș, unul dintre frații săi a participat la Marea Unire. Copil de învățători, a făcut liceul la Blaj și Facultatea de Medicină la Cluj (cu o teză de doctorat în nefrologie și specializări în balneologie și igienă). În timpul războiului, a fost o vreme chirurg pe front, în Crimeea. Poveștile de acolo și de la temutul Canal nu le voi uita niciodată. Un copil mic ar putea fi prea puțin atent, dar crescând cu Vocea Americii și Europa liberă ascultate sub pătură, mi-am dezvoltat foarte timpuriu și simțul civic, și pe cel al indignării și protestului față de nedreptate, agresiune, abuz. Veteran de război, decorat pentru virtute militară, Bunicul s-a mutat la Timișoara în 1947, după ce se căsătorise cu Mamamare, și a practicat medicina până la pensionare. Meloman, talentat în diferite domenii artistice, a adus în viața noastră vioara și pianul de concert pe care îl avem și astăzi, la care am luat și eu lecții timp de mai mulți ani. Soarta i-a dăruit longevitate și în cele trei decenii de după ieșirea la pensie s-a ocupat de pictură și sculptură. Păstrăm o mulțime de tablouri și câteva lucrări în lut. Dincolo de destinul istoric, a fost eroul meu mare și calm, care m-a ținut pe genunchi și mi-a istorisit lucruri terifiante cu înțelepciunea și bunătatea celui trecut prin viață și moarte de mai multe ori.

 

Cu mama ta mergi frecvent în vacanţe. Dacă, însă, ar fi să-i duci pe bunicii tăi undeva, spre ce v-aţi îndrepta?

Din cauza epocilor de restriște ce sperăm să nu se mai întoarcă vreodată peste noi, bunicii au călătorit împreună mai mult prin țară, pe litoral, în stațiuni balneo-climaterice (Călimănești, Căciulata, Sângeorz). Verile din copilărie le petreceam la București, la sora bunicii, de unde îmi amintesc cu încântare gustul fondantelor, care la Timișoara nu se găseau, tratațiile ocazionale la Capșa, plimbările prin Cișmigiu, parfumurile și rujurile unei doamne extrem de cochete – toate spulberate de distrugerea vechiului cartier pentru construirea sinistrei Case a Poporului. Ca medic, Bunicul a străbătut mare parte din Europa în tinerețe. Bunica nu prea a avut ocazia, tânjea încă după Văratecul și Moldova molcomă a anilor de demult. Amândoi erau însă fascinați de Antichitate. M-au crescut cu Legendele Olimpului, deci cred că ar fi fost tare fericiți să exploreze îndelung și îndeaproape Grecia și Italia. Câte ocazii minunate ar fi astăzi, ce șanse extraordinare pe care le prețuim mult prea puțin! Pentru ei, pentru tata, pentru mama care e încă aici, continui să compensez: în România, în Europa, peste mări și oceane.

 

Recomandări de lectură: 

• Alexandru Stermin: “Când am plecat în călătoria în jurul lumii, doream să descopăr omul” 
• Liviu Stănescu: „Există un drum necunoscut sau către necunoscut care mă cheamă”

---

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News

---