Corneliu Bjola: „O lume se schimbă din cauză că SUA se dezangajează din Europa”

„Pentru Moscova, competiţia strategică nu a fost niciodată doar despre rachete, tancuri sau pieţe economice, ci despre modul în care sunt modelate percepţiile, atât la nivel individual, cât şi la nivel societal. Incapabil să concureze militar sau economic, Kremlinul a concluzionat că cea mai eficientă cale de a slăbi Occidentul nu este confruntarea directă, ci erodarea din interior. Domeniul cognitiv, a concluzionat Kremlinul, urma să devină terenul decisiv al secolului XXI”, scria într-un articol recent Corneliu Bjola, profesor de Studii Diplomatice la Universitatea Oxford, unde cercetează impactul tehnologiei digitale asupra activității diplomatice, cu accent pe comunicarea strategică și influența digitală, precum și pe teorii și metode pentru contracararea dezinformării și propagandei. România, ca întreaga Europă, este în plin război hibrid dus de Rusia.

L-am invitat la un dialog pe Corneliu Bjola, care, zilele trecute, a susținut la Timișoara o conferință pe tema „România, între șocuri geopolitice și decizii strategice”. Am vorbit despre războiul hibrid dus de Rusia în România şi ofensiva la care ar trebui să se angajeze statul. Despre campaniile de dezinformare şi triada narativă cu care operează: istoric-mitizantă, conspiraţionist-politică şi emoţional-catastrofică. Despre efectele crizei care a succedat alegerile prezidenţiale din noiembrie 2024 şi care este de aşteptat să persiste ani de zile. Despre valul de naraţiuni false cu care sunt inundate reţelele de socializare – toate, parte a unei arhitecturi sofisticate de dezinformare. Despre radicalizarea informaţională şi efectele acesteia. Dspre riscul discursului anti-european şi al antiamericanismului care prinde contur. Despre modul în care România poate păstra SUA ca partener strategic şi aliat de încredere, aşa cum ne este de mai bine de două decenii.

Interviul este transcrierea – editată – a unui dialog pe care l-am avut în cadrul podcastului „Dialoguri la Puterea a Cincea”.

 

„Procesul de vindecare trebuie să înceapă cu o asumare de responsabilitate”

CV Corneliu Bjola

Este profesor de Studii Diplomatice la Colegiului „St. Cross” al Universităţii Oxford, unde își dedică eforturile cercetării impactului tehnologiei digitale asupra activității diplomatice, cu accent pe comunicarea strategică și influența digitală, precum și pe teorii și metode pentru contracararea dezinformării și propagandei. Este fondatorul și liderul Grupului de Cercetare în Diplomație Digitală de la Oxford, un proiect colaborativ academic înființat în 2016, care își propune să avanseze studiul și practica diplomației digitale, realizând cercetări pe diverse teme, inclusiv impactul algoritmilor și inteligenței artificiale asupra activității diplomatice. Este, de asemenea, Faculty Fellow la Centrul de Diplomație Publică al Universității din California de Sud și Professional Lecturer la Academia Diplomatică din Viena.

(Sursă CV: Centrul Politic)

„România a trecut de la un aparent echilibru democratic la o stare de tensiune socială acută. Paradoxul acestui moment este că ceva ce a trecut relativ repede a lăsat urme care vor persista ani sau chiar decenii. Timpul crizei nu se măsoară doar în zile sau săptămâni, ci în felul în care a modificat percepţiile, în ruptura pe care a produs-o în lanţul de repere prin care cetăţenii îşi definesc aparteenţa la stat, încrederea în instituţii şi sensul direcţiei politice pe care o consideră legitimă pentru viitorul naţiunii”. Este un fragment dintr-un articol pe care l-aţi publicat în martie 2025, pe Centrul Politic, cu referire la primul tur al prezidenţialelor din noiembrie 2024 şi la anularea alegerilor. La aproape un an de la scrierea acestui articol – chiar dacă, prin alegerile din mai 2025, a fost salvată democraţia şi a fost reluată normalitatea administrativ-politică –, suntem în aceeaşi tensiune socială: avem polarizare, avem neîncredere în instituţii, cauzate de dezinformări care vin în valuri pe reţelele de socializare. Domnule Corneliu Bjola, v-aţi aşteptat ca după alegerile din mai 2025 să se schimbe ceva, se putea schimba ceva sau criza sistemică declanşată de anularea alegerilor a fost prea puternică pentru a reveni atât de repede la o stare de acalmie, de normalitate?

Pentru context, citatul respectiv este dintr-un articol în care făceam referire la Henri Bergson, filozof francez care m-a atras pentru că are această noțiune a timpului trăit. El a avut o dispută celebră cu Einstein pe tema timpului, concept de care am devenit obsedat, nu numai din cauza alegerilor din România, dar în general de timp ca factor în modul în care noi percepem lucrurile, în modul în care ne mișcăm. Bergson spunea că timpul trăit nu este la fel ca timpul calendaristic. (…)

Când s-au anulat alegerile, întâmplător eram la un eveniment cu Nicuşor Dan, la Cluj. A urmat perioada cu manifestațiile care au început în București, mi-aduc aminte de mitingul cu tinerii europeni, de încercările de creare de instabilitate prin violență ale lui Georgescu şi AUR, au fost multe elemente la un loc. Peste toate, incertitudinea care plana în privinţa noilor alegeri. A fost atunci ceva care s-a condensat foarte mult și din cauza asta nu mă așteptam ca genul de recunoaștere a acelei perioade să se întâmple, nu mă așteptam ca toată trauma pe care societatea românească a trăit-o să se estompeze rapid, din mai, imediat.

Ce mă așteptam însă – un lucru care nu s-a întâmplat deocamdată – este ca procesul de vindecare oarecum să înceapă. Și nu suntem acolo. Acest proces de vindecare trebuie să înceapă în primul rând cu o asumare de responsabilitate. Cum s-a ajuns acolo, într-un moment în care trebuie să folosești arma ultimă prin CCR a anulat pentru că tu ai fost incapabil să înțelegi că ești într-un război hibrid care te decapitează.

 

Un război hibrid care începuse din 2014.

Da, din 2014. Și am vorbit public nu numai eu, sunt mulţi care au avertizat că sunt niște narațiuni periculoase care se rostogolesc. Și, țineți seama, au fost alegeri cu puţin timp înainte în Moldova, deci nu e vorba că te ia prin surprindere. Am auzit că se știa oarecum, dar că foarte mulți au fost surprinși de viteza și viralitatea acelor mesaje. Eu nu am crezut că era credibil acest lucru. Putea foarte simplu să dea un telefon Republica Moldova să întrebe, pentru că multe din tehnicile respective au fost folosite. Îmi amintesc de domnul Ciolacu, în mai, era prim-ministru atunci, și spunea într-un interviu că nu totul este sub control pe partea de război hibrid. Deci, fără o zonă de responsabilizare, după care trebuie să tragi linia, și pasul doi este prost. Care e pasul doi? Trebuie să faci un raport în care să explici ce s-a întâmplat. Dacă însă raportul este pregătit de oamenii care au condus la eșecul respectiv, ce credeți că va ieși în acel raport? Genul de explicații că nimeni nu s-a așteptat.

 

„Este o teamă de mușamalizare care face foarte mult rău”

Știm că există anchete pe rolul Parchetului General, care vizează și acest aspect. Nu știm, însă, să fie existat anchete interne care să verifice ceea ce s-a întâmplat în serviciile de informații din România, în perioada premergătoare primului tur de scrutin al prezidenţialelor din noiembrie 2024 şi să clarifice dacă a fost vorba despre o greșeală, despre neprofesionalism, despre, mai grav, complicităţi, ori despre breşe în legislaţie. Nu ar fi fost necesare anchete interne?

Absolut. De asta spuneam că nici nu a început procesul de vindecare. Nu avem răspuns la atâtea întrebări şi a trecut un an de zile.Trauma aceea nu se vindecă de la sine. La aceasta se mai adaugă istoria statului român care e așa cum știm. Ce s-a întâmplat, de pildă, cu dosarul 10 august 2018? Nu cumva ne îndreptăm spre același scenariu şi o să mai treacă trei-patru ani. Se tot vorbește despre alegerile din 2024, că o să vină ceva, că mai vedem, că nu e momentul. Aici este problema. Trebuia început un proces, probabil a doua zi, în care să se investigeze, să ieși cu un raport public, să faci acest lucru și în Parlament. Modele există. Ne uităm iarăși la ce s-a întâmplat în Republica Moldova, la modul în care s-a discutat despre acest lucru. Este o teamă de mușamalizare. Dacă acest proces de vindecare nu există, îți ştirbeşte stabilitatea internă, îți ştirbeşte încrederea în stat, care și așa e destul de zdruncinată. Și mai e ceva care e foarte important, și se vede deja, îți ştirbeşte și credibilitatea internațională. Imediat în februarie 2024, la München, România a fost dată de JD Vance ca exemplu negativ, iar acel exemplu negativ, la un an după, acum câteva săptămâni, a fost menționat în Congresul American, e adevărat într-un context foarte polarizat și ideologizat. Jim Jordan, care este un suporter fanatic MAGA, a readus acest subiect în discuție, folosindu-se de România pentru a ataca Uniunea Europeană pe zona de reglementare tehnologică.

E bine, totuși, că subiectul, cel puțin la nivel de societate civilă, nu s-a estompat. Există această teamă că sunt multe situaţii – plecând de la mineriade, ajungând la 2018 – în care momente cruciale sunt ignorate și, totuși, ele sapă și mai adânc, undeva lasă o urmă.

Mi-aduc aminte când vorbeam cu oameni, în perioada respectivă, de teama pe care o aveau. Eu eram departe, nu eram în România, teama pe care mulți o simțeau în momentul respectiv, pe care nu au mai simțit-o, probabil, din 1989. Teamă fizică, nu numai teamă că își vor pierde posibilitatea de a trăi în România. Teamă fizică, având în vedere figuri notorii ale perioadei respective: Potra și restul din zona respectivă. Nu sunt elemente pe care să le ignori. Nu sunt elemente pe care poți să le tărăgănezi. Și, în niciun caz, nu sunt elemente pe care trebuie să le lași în mâna celor care sunt responsabili pentru modul în care s-a ajuns la acea situație. (…)

 

„Rolul războiului hibrid: să găsească care sunt problemele care divizează societatea”

Aţi afirmat, în urmă cu puţin timp, că România a clacat în faţa războiului hibrid. Nu e cam dur termenul a claca?

Nu, a claca vine din condițiile în care tu, ca stat, ai o anumită reziliență față de atacurile hibride. Și atacurile hibride au mai multe dimensiuni. Cel cu care, de obicei, este asociat războiul hibrid este atacul informațional. Sunt aceste narative care se rostogolesc, mai întâi se însămânțează în spațiul informațional, după care încep să crească. Întotdeauna este o metodă de a le controla să crească mai bine, să fie cât mai vizibile, divizante.

Un fost șef de servicii de informații ceh, care a defectat la americani în anii ’80, povestea că rolul URSS era al doctorului cel rău, doctorul monstru. Când ești bolnav, te duci la un cabinet medical, te diagnostichează și îți oferă un tratament. Pentru serviciile rusești, doctorul funcționează invers. Te duci, te diagnostichează și, în loc să te vindece, îți agravează boala. Te duce cât mai degrabă spre cimitir. Ăsta este rolul războiului hibrid: să găsească care sunt problemele care divizează societatea.

Ai probleme cu legionarii? E ceva traumatic? Bun. Readuci tema în discuţie. Ai probleme cu național-ceasușismul? Scoate problema la suprafață şi amplific-o. (…) Deci sunt mai multe elemente care războiul hibrid ți se rostogolesc, și la un moment dat, ca societate, începi să clachezi. În momentul de față, majoritatea informațiilor nu se mai aud de la televizor sau în ziare, ci se iau din social media. Se citește mai puțin, se absoarbe și încă și mai puțin, și ce se absorbe? Se absorb mesaje foarte simpliste și foarte încărcate emoțional. Asta e tehnica. Nu e foarte dificil de înțeles cum funcționează. Asta o semnalizam începând din 2014, 2015, când începuse prima parte a războiului din Ucraina, cel cu anexarea Crimeei, și acesta a fost momentul în care partea aceasta întunecată de război hibrid a început să capete cu totul o altă dimensiune.

Îmi amintesc că eram la o conferință la Vilnius, în Lituania, unde erau oameni din Ministerul de Externe care vorbeau după anexarea Crimeei. Spuneau: „Ştim că vesticii nu îi cred, dar rușii vor veni după noi”. Ei începuseră pregătirea pe războiul hibrid. Înțelegeau care sunt narațiunile, sunt multe elemente istorice care se rostogoleau. (…)

Am publicat și eu articole, am încercat să ridic profilul acestor lucruri, dar în România nu era niciun fel de interes pe zona respectivă. „Nu ne interesează, o fi la baltici. Noi suntem ok.” Şi această „însămânțare” dădea roade… În momentul de față e greu să vezi cât este naraţiune rusă amplificată, sau cât genul ăsta de narațiuni au fost captate și folosite de actorii locali.

Un alt studiu vorbea, prin 2021, că aproximativ 30% din dezinformare vine de la actori politici interni, în zona europeană. Pentru că au învățat că minciuna și dezinformarea funcționează și îți aduce câștig electoral.

Atunci vine problema de reziliență, apropo de clacat. Pentru că în momentul în care tu ești supus unui asediu, zi de zi, la un moment dat clachezi. Genul ăsta de comportament pe care îl vedem se agravează.

Unde s-a pierdut? S-a pierdut probabil în 2017, 2018, era în timpul scandalului cu OUG 13, cu încercările lui Dragnea de a captura justiția. Acolo s-a rupt ceva puternic.

 

„E numai corupție, e infiltrare?”

Dacă punem cap la cap niște lucruri care au apărut atunci în presa rusă, în Sputnik de pildă – încă nu era interzisă în UE presa rusă, lucrul ăsta s-a întâmplat după pandemie –, ne amintim că pledau pentru înființarea unui pol al suveranismului în România. Iată, câțiva ani mai târziu, avem o mişcare „suveranistă”. Deci probabil că ceva s-a întâmplat în perioada 2018-2019…

Da. Ne concentrăm pe Ucraina din 2022, dar acolo problemele au început în 2014, atunci începuse să se contureze altă idee. Au văzut că, într-adevăr, la Dragnea, care era motivat de alte chestii mult mai materiale, era o problemă care poate fi exploatată. De unde apare acest element de suveranism? Pentru că, în momentul în care tu ai reușit să implementezi această naraţiune, cineva încearcă să ți-o ia. Dintr-o dată, ți-ai găsit inamicul: lumea europeană. Și era, la un moment dat, și partea americană, care în ultima perioadă a cam dispărut, datorită unei realinieri în linii mari strategice cu Rusia.

Deci, sigur, putem urmări acest lucru, dar în 2017 s-a mai întâmplat ceva dincolo de războiul hibrid care are acest element de dezinformare. Zilele astea vedem că are și un element mai agresiv, prin sabotaje, peste tot în Europa, asasinate, dar mai are o problemă şi de corupție și infiltrare. Perioada 2017-2018 coincide de asemenea cu o perioadă în care au fost multe acțiuni stranii. De exemplu, firma americană Exxon, venită să exploateze gazele naturale din Marea Neagră, era dată afară. E o țară care a beneficiat din treaba asta. Și aceasta este Rusia. În aceeași perioadă s-au făcut investiții ruseşti în zone strategice. Și aici am temeri, suspiciuni. Lukoil încă mai deținea o anumită parcelă în zona Mării Negre, în zona economică exclusivă a României până de curând. Aici sunt elemente care nu se legă. E numai corupție, e infiltrare? Se agravează această suspiciune.

În Europa, un raport recent vorbea de 70 de agenți ruși arestaţi în ultimii 4-5 ani. În România, unul, ăla care făcea poze la Tulcea. Şi mai e columbianul. Și nu cred că România este suficient de rezilientă. Ăsta era argumentul care mi s-a spus de multe ori: „Noi nu avem problemele balticilor, noi avem istoria noastră cu Rusia, suntem rezistenți la propaganda rusă”. Și aici s-au pierdut niște oportunități, aici suntem în momentul de față și cred că eșecurile vor continua.

N-ai cum să scapi de alte eșecuri, atât timp când tu nu realizezi că ai o problemă.  Nu realizezi că ai o problemă cu războiul hibrid, că oamenii care au fost responsabili pentru genul ăsta de acțiuni în continuare tărăgănează și spun că nu se aștepta nimeni la așa ceva. Nu, puteai să te aștepți. Dacă nu știai, atunci ai fi vorbit cu cei din Moldova, ei au știut când sunt loviți.

„Fricțiune operațională înseamnă că tot timpul să ai o anumită tensiune în societate, la foc mic”

Aţi pledat de mai mult timp pentru înfiinţarea în România a unui centru naţional de reacţie rapidă la războiul hibrid, menţionând că este timpul ca ţara „să treacă de la defensivă la ofensivă”. Acum, România a inclus oficial războiul hibrid ca amenințare majoră în noua în Strategia Națională de Apărare (2025-2030). Avem în Europa un model instituţional pentru un astfel de centru?

Da, există în mai multe state. Şi la nivel european s-a înfiinţat, cam din 2015, când au început să observe că spațiu informațional european era inundat practic de dezinformare.

Sunt câteva etape într-un război hibrid. Prima este de a crea o structură digitală. O infrastructură digitală, de 10.000, 20.000, 30.000 de conturi pe diferite rețele. Ce faci cu ele? Nu ataci din prima. Însămânţezi naraţiuni – rușii vorbesc de fricțiune operațională. Tot timpul să ai o anumită tensiune în societate, la foc mic. Rolul acestei infrastructuri este să mențină focul, și să testeze idei. După care, la momentul x, de obicei înainte de un referendum sau înainte de alegeri, cu trei luni înainte începe acțiunea: ai structura în lucru, ai narațiunile testate și începi să acționezi. Asta s-a întâmplat în Republica Moldova, ştim mai clar, pentru că ei au publicat rapoartele.

Trebuie să mai ținem seama de faptul că genul acesta de structură nu este static, este dinamic, este adaptat. În trecut aveam elemente pe Facebook, ulterior a apărut TikTok-ul, avem și Telegram-ul și acum, în ultima perioadă, AI-ul. Deci tot timpul trebuie să urmărești ce se întâmplă. Primul pas este de monitorizare a ceea ce se întâmplă în spațiul tău informațional. Al doilea, în momentul în care ai înțeles cât de cât ce se întâmplă, că nu o să depistezi totul, este cum să reacționezi la genul ăsta de acțiuni. Aici apare ofensiva. Niciodată nu trebuie să mai lași partea cealaltă să seteze agenda. Pentru că atunci ei spun, uite aici avem o problemă și tu te alergi după ea să răspunzi la ea. Mâine te alergă pe partea cealaltă și tot aşa. Asta înseamnă resurse pe care tu ești obligat să le folosești și care sunt resurse puține. Un fel de hărțuire non-stop. (…) Când ești din ofensivă înseamnă că intri în acțiune și construiești. Și mai trebuie să dezvolți o reziliență la nivel de societate. Monitorizare, ofensivă, reziliență sunt trei elemente, trei funcții importante și trebuie să comunici. (…)

Se vorbește și de comunicare strategică. Nu vrei însă să faci acest centru militarizat. Ai pierdut din start în momentul în care este asociat cu tot felul de servicii. SRI-ul și SIE nu au imaginea lui MI5 sau MI6. MI5-ul și MI6-ul au credibilitate în Marea Britanie. Dar ele nu sunt implicate neapărat în genul acesta de activitate. În Marea Britanie, de exemplu, genul ăsta de unități există la nivelul Ministerului de Externe, la primul-ministru, sunt anumite facțiuni formate din civili care lucrează cu diferite instituții academice. Ideea este tocmai de a încerca să aduci la un loc actori din societate care pot să te ajute. Nu să ascunzi, nu să militarizezi, nu această secretomanie care îți face rău, pentru că lumea iar vede că e o posibilitate de exploatare politică.

În Suedia există un alt model. Ei au dezvoltat o agenție de apărare psihologică, făcută cu Lund University, sunt cercetători care lucrează acolo sub două „pălării”: odată la universitate, odată în agenție, și încearcă să preîntâmpine această strategie a doctorului cel rău, în care să identifice zone care pot fi exploatate psihologic de către un stat ostil. Ca să poți să faci treaba asta, trebuie să ai o credibilitate.

La fel în Finlanda, un alt stat pe care l-am studiat – cu cei de la Suedia am colaborat, cazul celor din Finlanda l-am studiat. Și aici intervin mai multe strategii. Una din strategii este angrenarea tuturor instituțiilor statului. În Finlanda, la un moment dat a fost o campanie făcută de Rusia, apropo de această fricțiune constantă, după ce niște copii au fost preluați de către stat pentru că au fost probleme cu părinții. Imediat a început o campanie în care ideea era că acești copii au fost luați de către statul finlandez ca să fie cedați unor cupluri de homosexuali, pentru că așa e o directivă europeană. Cât de corozivă poate să fie minciuna asta! Cum au reacționat finlandezii? Nu a venit prim-ministrul să vorbească, au dus oficiul de protecție a copilului la locul respectiv, o persoană pregătită pe comunicare. Asta înseamnă că toată societatea și instituțiile sunt antrenate, făcute într-un fel să știe cum să gestioneze anumite situaţii de criză și să vorbească. Și asta înseamnă că oamenii, să aibă încredere în instituții și să știe cum să gestioneze situația respectivă. Asta nu vine natural.

 

Asta practic implică tot o defensivă, doar că o viteză de reacție foarte mare.

În cazul respectiv, da.

 

Ce ar presupune ofensiva?

La o ofensivă, trebuie să anticipezi și să nu mai lași ca subiectele tale ori punctele vulnerabile să fie folosite. (…) Cum poţi acţiona ofensiv? Nu numai singur, pentru că tu ești într-o alianță. Într-o alianță europeană, într-o alianță NATO. NATO a publicat în decembrie o strategie pe securitate cognitivă – este un nou termen mai elaborat – în care lucrezi împreună cu aliații. Ce se întâmplă în zona Mării Baltice s-ar putea să fie relevant și pentru tine. Nu trebuie să te mire dacă anumite narațiuni se rostogolesc acolo și peste o săptămână te trezești cu ele adaptate la tine.

Ce sugeram eu la un moment dat, când vorbeam de acest centru, este că un prim pas este să facă un fel de coaliție de voință pe război hibrid. Cu România, cu Polonia, cu Finlanda, cu Suedia și cu Marea Britanie. Nu Slovacia și Ungaria în momentul acesta – s-ar putea să se schimbe lucrurile și la ei –, dar faci o coaliție în care faci schimb de informații, schimb de know-how și atunci lucrezi mult mai performant și cu anumite valențe ofensive.

„Realitățile alternative nu mai sunt bazate pe fapte, sunt bazate pe emoții”

Într-un alt articol din septembrie 2025 atrăgeaţi atenţia că valul de naraţiuni false cu care sunt inundate reţelele de socializare, multe preluate şi de o parte a presei clasice, deşi par disparate şi absurde, fac parte dintr-o arhitectură sofisticată de dezinfornare „care nu urmăreşte doar să transmită minciuni, ci să construiască o realitate paralelă, psihologic coerentă, în care democraţia este delegitimată, instituţiile sunt corupte sau captive, iar salvarea poate veni doar de la un lider radical, antisistem. Această realitate alternativă nu este produsul întâmplării. Ea se bazează pe o triadă narativă – istoric-mitizantă, conspiraţionist-politică şi emoţional-catastrofică – care, odată interiorizată de public, transformă percepţia socială şi devine rezistentă la fapte şi argumente.” Cum ieşim de aici, cum ne salvăm, pe scurt cum salvăm democraţia?

Este un concept de realitate alternativă la care lucrez de ceva timp, acum se leagă și cu conceptul ăsta de securitate cognitivă introdus de NATO. La ce mă refer eu cu realitatea alternativă? În modul în care noi ne facem reprezentări despre ce se întâmplă în jurul nostru. (…) Ce observăm cu aceste rețele de socializare este că realitățile alternative nu mai sunt bazate pe fapte, sunt bazate pe emoții. (…) În momentul în care tu vrei să faci un pas în afara acestei alte realități, tu simți că pierzi ceva cognitiv, puternic. Nu mai ești tu, ești altcineva.

De ce funcționează conspirația? Conspirațiile funcționează foarte bine în condiții de transformare rapidă, în care oamenii sunt debusolați. Asta nu e speculație, asta se bazează pe mai multe studii. (…) În momentul de față, în care sunt multe transformări, e normal că e teren fertil pentru conspirații și lumea se agață de ele. (…) Toate aceste conspirații, pe fondul ăsta de incertitudine, al obscurităților, persistă. Acesta e terenul fertil pentru ele. Când aceste conspirații se adună, puterea lor emoțională, cum vorbeam, creionează o altă realitate în care tu poți să vii cu câte fapte vrei, nu o să mai poți să pătrunzi.

Cum ieșim? În proiectul meu, încercam să înțeleg intensitatea, nu toate sunt la fel. Unele sunt în stare emergentă și atunci ai ceva șanse să acționezi, dacă ai centrul de care vorbeam și care poate să observe treburile astea, și să vină cu oameni credibili care să încerce să demonteze acest lucru. Problema este când acest realități alternative sunt normalizate în societate. Deci nu mai sunt undeva într-un colț al internetului, ci devin normalizate prin vectori de influență, politicieni, lideri de opinie, după care, dacă ajunge oarecum să facă și agenda publică, o agendă politică, atunci e foarte greu să mai scoți de acolo ceva. Când ne gândim la situația din noiembrie 2024, acolo a fost o naraţiune clară, care a fost foarte important de lucrat. Ai un CCR, ai o situație cu Rusia, ai niște mărturii de la diferiţi aliați, acolo poți să lucrezi. S-a întârziat, iar fereastra a început să se închidă. Lumea începe să nu mai aibă răbdare, iar între timp naraţiunea se mută în altă parte: că a fost altceva, că au fost cei din sistemul interior care nu au vrut să-l lase pe Georgescu să facă X și Y. Deci toate acestea au costuri. Trebuie să acționezi la momentul potrivit, trebuie să acționezi cu determinare și credibil, nu cu obscurități, nu cu secretomanii, ci credibil, public, cu oameni care pot să depună mărturie pentru genul de concluzie pe care raportul îl susține în cazul respectiv.

Suntem într-o situație destul de complicată în momentul de față și nu văd foarte bine cum această anomie poate fi absorbită. Trebuie să vezi niște elemente care se leagă, niște instituții care încep să lucreze.

 

Spuneaţi şi că această triadă narativă – repet: istoric-mitizantă, conspiraţionist-politică şi emoţional-catastrofică – nu operează doar la nivelul percepţiei publice, ci generează un proces de radicalizare informaţională. Ce înseamnă această radicalizare informaţională, cum se manifestă, ce se urmăreşte prin intermediul ei?

E o scară a radicalizării, iarăși, în literatură, care există de mai mult timp. În trecut a fost legată de cei care erau teroriști. Cum ajungi tu, un om tânăr, cu multe oportunități în viață, să devii terorist? Unii pleacă de la cultivarea anumitor nemulțumiri, dar nu e suficient să ai o nemulțumire ca să devii radical. Se mai adaugă un element: apare un grup care e responsabil pentru toate aceste problemele cu care te confrunţi. În trecut erau evreii, romii, acum sunt europenii. Problema de radicalizare intervine în cazul în care această percepție de rău care ți se face de către X sau Y devine existențială. Atunci spectrul folosirii violenței devine tangibil, existențial.

Și observăm elementele astea. Observăm mai întâi la nivel online, pentru că toate abuzurile respective, în momentul real, sunt un puhoi de ură și de otravă care există în online. Te duci să-ți spui ceva, ai zece comentarii, multe amplificate cu boţi care se întrețină genul ăsta de discurs, ești demonizat. Vedem simplificările cu „sataniștii”, „sorosiștii” și „globaliștii””, în anii ’90 un termen bun. Întrebarea este: în ce măsură treci de la faza de retorică, absolut oribilă, la faza de acțiune? (…)

Trebuie să înțelegi care sunt oamenii care sunt mai sensibili, mai vulnerabili la genul acesta de radicalizări și să îi ajuți. Mulți sunt victime, până să ajungă la folosirea violenței. E muncă în toată treaba asta care ar trebui să implice oameni care lucrează în sociologie, în comunicare, care să înțeleagă cum funcționează algoritmii. Dacă pui să răspundă de treaba  asta trei oameni din SRI, ei sunt pe lângă subiect. O să vină cu secretomania în cap și nu spun nimic. Deci faci mai mult rău cu ei.

În momentul de față vedem altfel de acțiuni: sabotajele pe care Rusia le face peste tot în Europa, iarăşi sunt foarte gândite. De exemplu, când casa primului-ministru britanic, Starmer, a fost incendiată în vara trecută, oamenii de acolo au fost recrutați online. Niciunul nu era recrutat din Ungaria sau Slovacia, state care sunt aliate ale Moscovei. De obicei, sunt recrutați oameni care au anumită legătură cu Ucraina, cu Moldova sau cu România. Ca să provoace cât mai mult haos în relația respectivă. Anul trecut, un alt incident care s-a petrecut în Franța: apăruseră zvastici pe niște sinagogi. Este o acțiune pe care rușii au făcuseră în anii ’50. Numai că atunci au făcuseră în alt context, ca să demonizeze guvernul post-german vestic, federal. Acum, cei care erau în Paris, să pună zvasticile erau moldoveni din Republica Moldova. Recrutați, plătiți să facă acest lucru. Erau recrutaţi din Republica Moldova pentru că Maia Sandu și Macron au o relație foarte bună, strategică, politică. Iar Rusia vrea să distrugă acea relație. „Uite ce fac moldovenii în Paris” – pentru că atunci va fi raportat așa în presa franceză, că niște moldoveni au pus zvastici. Creezi un eveniment, care diluează oarecum percepția față de Republica Moldovei. Îl maculezi.

Când vorbești de dezinformarea rusă și de războiul hibrid rus, unele acțiuni nu sunt noi, sunt decupate și adaptate. Dar asta înseamnă că trebuie să ai o anumită voință politică și o determinare să reacționezi.

Acest minim de reacție rapidă, debunking, ar trebui să existe. Cât a stat în spațiul public românesc povestea cu Vidraru, cu aurul furat de Macron…

 

Și acum e. Încă.

Da. Și tot timpul apare câte o istorie pe fondul faptului că nu există niciun fel de reacție. Este strategia asta de fricțiune operațională. Tot timpul puțin foc. Atunci societatea este în stare de nervozitate.

 

Pe de-o parte. Pe de altă parte, e oboseală.

Oboseală. Mulți se retrag, vor să scape. Pe câţi i-am auzit în ultimul an că se gândesc din nou să plece!…. Ca în anii ’90. Că nu au încredere că țara asta va rezista. Și oamenii cu care vorbesc eu, sunt cam din mediul ăsta, de middle class, oameni care nu văd liderul de genul Maia Sandu care să poată interveni cu hotărâre și să oprească genul acesta de alunecare.

„Există o dezangajare militar-americană pe Europa, nu o plecare abandonantă”

 „O idee aparent periferică – cum a fost, ani la rând, discursul anti-european – poate deveni, în mod neaşteptat, nucleul unei noi configuraţii de putere”, spuneţi. Dar iată că, se conturează, insidios, un nou curent: antiamericanismul. Chiar şi în tabăra pro-europeană. Ce se întâmplă?

A început un proces de recalibrare a relațiilor transatlantice și care s-a accelerat cu administrația Trump 2. Această recalibrare a fost cerută de ceva timp. Era Obama în 2012, care avertiza europenii că SUA nu mai sunt așa interesate să susțină militar, nu au capacitatea necesară să susțină militar și Europa și au o strategie de containment pentru Pacific. Trump a pus a doua oară presiune, după care a venit acest duș rece. SUA au zis  că pe partea de convențional, cel puțin militar, nu se mai implică. „Pe partea nucleară rămânem, dar pe partea de convențional o să mai retragem trupe.” Săptămâna trecută, trei zone, în Norfolk, în Olanda și la Napoli, controlate de generali americani de 80 de ani, au fost cedate către europeni. 200 de poziții americane la NATO care se ocupau, nu erau call centers, erau pe planificare militară și inteligență, au fost eliminate. Deci e clar că există o dezangajare militar-americană pe Europa, nu o plecare abandonantă, ci o dezangajare. Ideea fiind că europenii trebuie să se ocupe de partea lor. Dacă discursul rămâne aici, e OK. (…) Congresul american chiar a trecut o legislație în care solicită ca cel puțin 76.000 de soldați americani să fie menținuți în Europa, deci continuă să susțină această relație.

Unde intervine problema? Cred că intervine problema în două niveluri. E problema legată de războiul tehnologic, cu aceste platforme americane pe care europenii vor să le reglementeze. Toată lumea înțelege ce înseamnă Twitter, X acum, și toată această otravă care există. Şi există o temere: dacă lași tot acest spațiu liber, ce se va întâmpla? Și asta se leagă cu al doilea element: o parte din administrație, nu toţi, vor să exporte MAGA în Europa. De aici și raportul lui Jim Jordan de acum două săptămâni. Nu toți, dar există o facțiune. Și asta e important de văzut: cine câștigă la Washington? Există această temere că este și un export de MAGA şi unde intervine războiul cultural.

Treaba aceasta de recalibrare pe securitate, dacă s-ar menține acolo, nu cred că am avea niciun fel de probleme pe partea americana. Dar se adaugă straturi cu reglementarea și cu războiul cultural. Cancelarul german Merz vorbea  recent că războiul cultural nu ne privește, atunci intervine o problemă. Și asta nu este iarăși numai retorică, de aici apare temerea unora, pentru că doctrina de securitate a SUA, publicată în decembrie, are ceva care nu pică bine pentru europenii: pagina 27, paragraful 2, în care vorbește de întreținere de rezistență activă, împotriva acelor forțe care susțin o integrare mai mare europeană. (…)

Se adaugă aceste straturi de neîncredere pentru relații între oamenii care a funcționat foarte bine. Și asta creează virulențe la care avem și situația din Groenlanda, care a reprezentat iarăși un punct foarte complicat, pentru că este prima oară când aliatul tău spune că ce-i al tău nu-i al tău, e al meu. Europenii au încercat să reglementeze, să găsească o soluție.

Este, de asemenea, adevărat că și pe partea americană am văzut și la München au venit foarte mulți congresmeni americani, și la Davos au fost prezenți. Sunt conștienți că lucrurile nu merg bine și vor să mențină aceste legături.

Aș mai remarca această politică a imigrației care rupe pur și simplu Transatlantic-ul în două. Era o statistică, am văzut-o în Financial Times, în care călătoriile în America, 30-40% mă refer la europeni, nu mai vor să ducă. Pentru că le e tramă că ajung cine știe pe unde, sunt arestați.

Aceste legături sunt legături academice, conferința noastră cea mai importantă, anul trecut a fost în Chicago, când am fost acolo. Anul ăsta o fac online pentru că nu pot să aducă oamenii, oamenilor le e teamă să meargă. Nu neapărat că îți verifică social media – când am fost la Chicago nu mi-a verificat nimeni nimic. E teamă că te ia de pe stradă dacă ai un accent. Până stai tu să-i explici… Asta rupe încrederea. Să sperăm că se estompează. Legăturile transatlantice sunt esențiale pentru a menține nivelul de încredere.

 

„SUA, un aliat căruia România trebuie să fie foarte recunoscătoare pentru evoluția democratică”

O cauză a antiamericanismului unora poate şi desfăşurarea aceasta de forţe „suveraniste” la porţile unor politicieni americani din MAGA, prezentată public drept cultivarea relaţiei cu SUA? Ei, reprezentanţi ai zonei care, până nu demult, vorbea în termeni peiorativi despre partenerul strategic al României, care catalogau SUA drept colonizator… Ce urmăresc prin această repoziţionare?

Menţionez din nou faptul că în decembrie a apărut această strategie cu celebrul  paragraf 2 de la pagina 27 de susținere a forțelor de reacție de opoziție activă. Pe 4 decembrie, la vreo săptămână, AUR anunță mare delegație. Deci cele două sunt legate. Ei au citit documentul şi şi-au spus: „Vorbește de noi. Noi trebuie să mergem, trebuie să fim unși”. S-au dus, dar nu au făcut nimic. De ce nu au făcut nimic? Pentru că o parte este foarte ideologică, MAGA, dar nu e foarte clar dacă în momentul de față are ascendență. Și a fost important de văzut că nu a avut ascendență. Mai e și o parte mai pragmatică şi care probabil a văzut că de fapt oamenii care vin la ei sunt foarte pro-Rusia. Din punctul meu de vedere a fost un eșec vizita lor. Dar ăsta este motivul pentru care dintr-o dată toţi s-au activat în sensul ăsta. Și naraţiunea continuă.

Rubio are un alt profil decât JD Vance – acesta este mult mai coroziv când vorbește pe Europa, nu cred că are o simpatie foarte mare față de europeni, am văzut de exemplu din scandalul legat de Signal. Rubio este mai transatlantic. El întotdeauna a fost un om care a apreciat NATO. Discursul lui, deși pe fond mergea cam la aceeași direcție, a fost mult mai diplomatic. Dar după München, unde s-a dus Rubio? În Slovacia și Ungaria. Şi a făcut și puțină campanie pentru Orban. Această suspiciune în care aliatul pe care tu te bazezi –un aliat căruia România trebuie să fie foarte recunoscătoare pentru evoluția democratică. Dacă România nu era în Uniunea Europeană și NATO, ne aștepta o situație de sărăcie cruntă și vasalitate faţă de Rusia. În Rusia, când vine peste tine, nu vine să te mângâie pe creștet. În momentul în care aliatul care te-a susținut începe să aibă ezitări, intervine o anumită distanțare. Churchill avea o vorbă. Zicea că de la americani trebuie să te aștepți că vor încerca toate lucrurile până când vor ajunge să aleagă să facă ceea ce trebuie, ceea ce e bine. De ce spun că e important? Europa nu este, așa cum o vede JD Vance, nevolnicul pe care America trebuie să-l apere. Europa este importantă pentru Statele Unite, Europa este ceea care cumpără o mare parte din armamentul american. 60% din armamentul din Ucraina, pe care europenii îl plătesc. Europa este, de asemenea, cel mai mare investitor economic.  (…) Europa poate să fie foarte bună și pentru această relație adversară cu China. Deci sunt multe zone de convergență, iar atunci calibrarea de care vorbeam trebuie să se mențină în niște parametri care sunt inteligenți. Fără excrescențe cultural-ideologice. Când auzi că Europa e în declin civilațional, normal că reacția în Europa va veni „Vă rog frumos, lăsați-ne în pace. Pentru că alternativa civilizațională pe care o sugeraţi este să avem un fel de AUR și AFD peste tot în Europa. Mulțumim frumos, nu. Nu este genul de configurație cu care noi să fim confortabili.”

 

„Eu cred în viitorul acestei relații transatlantice, dar e foarte important ca și pe partea americană lucrurile să rămână stabile”

Ne aflăm în cel mai dificil context internaţional de securitate de după ce de-al doilea război mondial. În acest cadru geopolitic fluid, impredictibil, cum am putea păstra SUA ca partener strategic şi aliat de încredere, aşa cum ne este de mai bine  de două decenii? Ţine doar de noi, de diplomaţia, de politica noastră externă?

Uneori se vorbește că trebuie ales între europeni și americani. Cred că relația se poate recalibra și se poate recalibra foarte bine atât timp cât europenii devin mult mai stăpâni, din punct de vedere militar, pe picioarele lor. Asta vor americanii, asta au spus-o de o mie de ori. „Nu vă mai putem susține, trebuie să aveți grijă de securitatea voastră”. Cum spuneam, cele trei comenzi din zona operațională NATO au fost cedate europenilor, deci semnalele sunt clare. Se face un pol european NATO. Nu o armată europeană, nu altceva, un pol european NATO care poate să devină mult mai puternic.

Și mai este ceva care se leagă cu această zonă europeană. Se vorbeşte mai mult de cele două viteze. Iarăși revine această idee de nucleul dur și periferie. Și nucleul dur are niște componente, are o zonă de întărire euro, are o zonă de întărire a investiției comune, dar e foarte important și pe apărare. Aici se iau niște decizii în care şi tu trebuie să fii. Și dacă ești puțin mai puternic, atunci nu mai ești văzut, cel puțin de partea americană, ca cineva care tot timpul trebuie să fii ținut de mână. Ai o altă alură, un alt profil.

Cred că cea mai mare greșeală care ar putea să o facă europenii este să se fragmenteze. O parte mergem cu americanii, o parte mergem într-o configurație din asta singură. Semnalul din altă parte vine clar. Marea Britanie, de exemplu, vrea mai aproape de Europa. Franța, în sfârșit. Dar toate au probleme și interne. Germania s-a remarcat foarte clar în momentul de față că va construi o armată cu nu a mai avut-o niciodată. Asta uneori îți creează niște anxietăți. Dar se construiește ceva.

Deci o lume se schimbă. O lume se schimbă din cauza că Statele Unite se dezangajează. Asta nu înseamnă că pleacă. Se dezangajează. Depinde foarte mult de europeni, inclusiv de România, cât de mult această dezangajare are loc. Dacă europenii nu fac nimic, americanii se vor dezangaja și mai mult: „Am vorbit cu voi, v-am spus, v-am rugat. Nu vreți”. Europenii nu au vrut până acum să devină o putere militară, dar au capacitate industrială, au tehnologie, dar nu au simțit nevoia până acum datorită faptului că aveau această umbrelă. Eu cred în viitorul acestei relații transatlantice. Dar e foarte important ca și pe partea americană lucrurile să rămână stabile. Deci la nivel securitate putem vorbi de o anumită reglementare, să zic, economică. Mai puțin, partea ideologică. Acolo intervine problema care sapă pur și simplu fundația acestei export de MAGA, dr care se vorbește.

 

• Recomandare de lectură: Corneliu Bjola: „Dacă războiul hibrid nu e luat în serios, ajungi în situația de a te preda fără luptă”