Ce facem cu plagiatele?

La câţi doctori sunt în România, ar fi trebuit să avem o producţie ştiinţifică demnă de America sau Japonia, să fim pe primul loc la inovare şi cercetare. Şi asta în condiţiile în care nicio universitate din România nu se califică în primele 700 universităţi din lume.

Multe discuţii, multe vorbe, multe analize, dar cu ce rezultate? Mulţi oameni de bună credinţă asistă la spectacolul mediatic şi înţeleg ce pot din declaraţiile celor interesaţi de problema plagiatelor.

Guvernul şi PNL au iniţiat deja procedura de contestare la CCR a „Legii plagiatelor”, este posibil ca preşedintele Iohannis să conteste şi dânsul această lege.

Fără să fiu jurist, doar ca spectator la discuţiile publice, încerc şi eu să înţeleg cum stau lucrurile. Nu voi comenta acuza că universităţile noastre, cu mici excepţii, nu sunt pregătite să gestioneze procesele de acordare, validare, evaluare, sancţionare, legate de tezele şi titlurile doctorale, aşa cum sunt universităţi din ţări cu veche tradiţie democratică. Este evident  acest adevăr şi a curs multă cerneală pe această temă. Ce universitate ar fi de acord să-şi terfelească prestigiul, atât cât i-a mai rămas, în scandaluri legate de autorecunoaşterea acordării unor titluri bazate pe plagiat?

De aici, necesitatea unui filtru deasupra universităţilor, apolitic, cum este în prezent CNATDCU, care să evalueze tezele, şcolile doctorale, abaterile de la etica universitară.

Numărul de titluri doctorale existent în România este un număr ţinut secret, dar îl putem aproxima la un total de 50.000 – 60.000. Adică, un doctor la fiecare 300 de cetăţeni. Te doare mintea! Pentru comparaţie, o medie anuală, conform Eurostat:

• România: 251 doctori la un milion de locuitori
• Cehia: 221 doctori la un milion de locuitori
• Ungaria: 127 doctori la un milion de locuitori
• Polonia: 87 doctori la un milion de locuitori
• Bulgaria: 79 doctori la un milion de locuitori

Ar fi trebuit să avem o producţie ştiinţifică demnă de America sau Japonia, să fim pe primul loc la inovare şi cercetare. Şi asta în condiţiile în care nicio universitate din România nu se califică în primele 700 universităţi din lume! În această lumină trebuie privită inflaţia de titluri doctorale, tentaţia fiind creşterea veniturilor salariale şi accesul la funcţii înalte, bine remunerate.

Posesorul unui titlu doctoral poate renunţa la el prin simplă cerere. Iată ce spune o prevedere a „Legii plagiatelor”: „Titularul unui titlu ştiinţific de doctor poate solicita, după caz, Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice ori IOSUD care i-a acordat titlul de doctor renunţarea la titlul în cauză. În astfel de cazuri, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice ori IOSUD emite actul prin care ia act de renunţare la titlu, în termen de 30 de zile de la înregistrarea solicitării.” Este clar că de această prevedere vor profita cei care se simt cu musca pe căciulă. În niciun caz cei care au muncit trei – şase ani la o teză de doctorat originală şi cu o contribuţie importantă în domeniu.

Între o găină furată din curtea altuia şi 100 de pagini furate din cartea altuia nu există deosebiri esenţiale. Tot furt se cheamă. Ce-ar fi ca după ce fură o găină, hoţul să facă o cerere prin care renunţă la hoţie, ba rămâne şi cu gaina, dacă a apucat s-o pună în oală!

Diferenţa de tratament dintre cele două hoţii ar trebui să dea de gândit CCR, când va analiza contestaţiile. Dar declaraţia că teza nu a fost plagiată, obligatorie după 2011, la posesorii de titluri şi conducătorii de doctorate, mai poate fi transformată în „fals şi uz de fals în acte publice”? În cazul în care se constată că teza a fost plagiată, dar titularul renunţă la ea de bună-voie, este posibil că acuzaţia să nu mai poată fi formulată, pentru că nu mai există obiectul infracţiunii. Prevederea cu renunţarea la titlu de bună-voie este contrară Legii Contenciosului administrativ, 554/2004, care la art. 1, alin. 6, spune: „Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul admiterii acţiunii, instanţa se pronunţă, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, şi asupra validităţii actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor juridice produse de acestea. Acţiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului.” Prevederea aceasta este în contradicţie cu „Legea plagiatelor”, conform căreia Ministerul Educaţiei, rectorul universităţii, IOSUD pot retrage titlurile doctorale.

Tot CCR ar trebui să lămurească lucrurile şi întrebările. Anularea titlului ştiinţific produce consecinţe doar pentru viitor „Actul administrativ constatator al titlului ştiinţific se anulează de la data emiterii actului de revocare şi produce consecinţe doar pentru viitor.” Adică, ce să înţelegem? Că toate indemnizaţiile aferente titlului retras, poziţia de avocat în Barou obţinută fără examen, funcţiile didactice, funcţiile de conducere deţinute pe baza titlului, toate rămân intacte, pentru ca revocarea produce consecinţe doar pentru viitor. Faină socoteală! „Felicitări” celor care au gândit-o!

O altă prevedere: „Teza de doctorat este un document public. Aceasta se redactează şi în format digital. În domeniul artelor, teza de doctorat poate fi însoţită de înregistrarea pe suport digital a creaţiei artistice originale. Teza de doctorat şi anexele sale se publică pe site-ul IOSUD şi cu respectarea legislaţiei în vigoare în domeniul drepturilor de autor.” Aşa este în toată lumea. De ce să munceşti la o teză care aduce ceva nou în ştiinţă, după care o ascunzi în sertar? Doar în România legea drepturilor de autor îţi permite să-ţi ascunzi producţia, dacă nu este deja protejată prin actele consecutive, necesare acestei protecţii.

 Şi atunci, de frica constatării plagiatului, doctorii noştri o ţin ascunsă, nu o publică pe portaluri consacrate, ca în alte ţări. Dar încasează indemnizaţii! Trebuie să alergi prin biblioteci, să faci poze (dacă ţi se permite), să compari sute de pagini cu alte sute din alte lucrări, pentru a constata plagiatul. Totul manual, pentru că nu există întotdeauna şi formatul electronic.

Lipsa de transparentă în acest domeniu extrem de sensibil, existenţa unui număr foarte mare de teze plagiate trimite în derizoriu şi tezele muncite în mod onest, originale, cu o contribuţie reală în progresul ştiinţific.

În concluzie, devoalarea plagiatelor trebuie să meargă mai departe, cu efortul întregii societăţi şi a persoanelor cinstite din universităţi. Pentru că prestigiul, statutul lumii universitare româneşti nu-i poate lăsa indiferenţi.

Articol publicat şi în Adevărul.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News