Alpinistul Horia Colibăşanu: „Limitele sunt foarte îndepărtate atunci când îţi doreşti cu adevărat ceva”

Foto: Arhivă personală Horia Colibăşanu

A urcat pe nouă din cei 14 cei mai înalţi munţi ai lumii, fiind singurul român care a pus piciorul pe vârfurile Annapurna, K2, Dhaulagiri, iar acum pe Kangchenjunga. O face întotdeauna fără oxigen suplimentar şi fără ajutorul şerpaşilor. Recent s-a întors dintr-o nouă expediţie în Himalaya, pe Kangchenjunga (8586 m), considerat al doilea cel mai periculos munte din lume.

Am vorbit cu alpinistul timişorean Horia Colibăşanu despre această nouă ascensiune, una la limita puterilor sale, foarte lungă şi ca distanţă, şi ca timp, în care a fost singur, în care s-a confruntat cu halucinaţii şi pe care a fost pe punctul de a o abandona de două ori. Am vorbit şi despre pericolele cele mai mari care pândesc organismul uman la astfel de altitudini, de la 7000 m în sus intrând în ceea ce ei, alpiniştii, numesc „zona morţii”. Despre „întâlniri” cu oameni rămaşi pentru totdeauna pe munte. Despre senzaţia pe care o are pe aceste „acoperişuri ale lumii”. Despre antrenamentele pe care le face înainte de fiecare ascensiune şi despre cea mai importantă lecţie de viaţă pe care şi-a însuşit-o în cei aproape 15 ani de când face alpinism pe cei mai înalţi şi periculoşi munţi ai lumii. Despre viitoarea ascensiune, dar şi despre vacanţa ideală.

 

„Pe Kangchenjunga a fost o ascensiune la limită”

Bine ai revenit acasă, Horia! Ţi-am urmărit, alături de mii de oameni, transmisiunile făcute pe Facebook, pe parcursul expediţiei pe Kangchenjunga. Ne-ai dat emoţii. Aţi plecat trei, dar colegii tăi de expediţie, Marius Gane şi Peter Hamor, au fost nevoiţi să abandoneze din cauza unor probleme de sănătate, aşa că ai ajuns doar tu în vârf. 

Da, aşa e, la ultima ascensiune, din tabăra IV spre vârf, am fost singur. Până s-au încălţat, am pornit – dacă stai pe loc, te ia frigul şi, cum nu e nici oxigen suficient, trebuie să te mişti. Aveam vreo 20 de metri avans în faţa lor; am tot aşteptat să mă ajungă. Cum nu se simţeau foarte bine, nu m-au ajuns, deşi nu mergeam repede, mergeam undeva la 70 la sută din viteza mea obişnuită. Încet-încet, decalajul în loc să se micşoreze, s-a mărit. Fiind lumină deja şi dându-mi seama că mai era mult până pe vârf, am accelerat ritmul de urcare. I-am văzut la un moment într-un loc în care eu fusesem cu două ore în urmă. Mi-am dat seama că dacă vreau să ajung pe vârf, nu are sens să-i aştept, că trebuie să-mi încerc şansa. Ultima parte a ascensiunii  am făcut-o singur. Au fost 14 ore la urcare şi 7 ore la coborâre.

 

Câţi metri de la tabără până în vârf ai avut de urcat?

Am urcat de la altitudinea de 7200 m până la aproape 8600 m. De exemplu, pe Everest ultima etapă – e drept, e o creastă mai lungă şi orizontală – este de la 8300 m la 8848 m. Deci a fost mult de urcat.

 

A fost o decizie foarte riscantă să te aventurezi singur şi pe o distanţă atât de mare. Dacă te accidentai, dacă ţi se făcea rău?

Dacă aveam o problemă medicală, da, ar fi fost rău. În expediţii, avem telefoane prin satelit, dar de obicei stau închise, nu avem staţii la noi. Şi chiar dacă am comunica, în situaţii de genul ăsta este foarte greu să vină cineva după tine, pentru că toată lumea ori e în ascensiune spre vârf, ori coboară şi e foarte dificil, obosit fiind, să mai acorzi ajutor, să faci salvări.

Pe de altă parte, erau montate corzi fixe care au menirea de a te proteja în cazul unor eventuale căderi. În plus, mi-am luat şi eu nişte măsuri de precauţie. Sunt zone unde nu e bine să mergi fără partener, zone de gheţar unde trebuie să fi legat în coardă cu cineva; dacă nu sunt corzi fixe, nu ai ce să cauţi acolo, pentru poţi cădea uşor într-o crevasă. Urcând pe Kangchenjunga,  am considerat că este destul de sigur şi pot controla situaţia.

A fost, într-adevăr, la limită, pentru că ascensiunea a fost foarte lungă, eram foarte obosit şi aveam deja halucinaţii din cauza deshidratării şi a altitudinii, dar am reuşit să cobor repede de pe vârf  – unde am stat cinci minute, din care trei jumătate am filmat. Când am ajuns o altitudine de sub 8000 de metri a fost mai bine, nu am mai avut halucinaţii.

 

Deci, aproape o zi nu ai dormit. Extenuant.

Da, a fost foarte solicitant. La finalul ascensiunii, aproape că nu mai poţi urca patru metri neîntrerupt. În tabăra de bază, care era la 5000 m altitudine, mergeam în vizită la colegii noştri şi trebuia să ne oprim după cinci-şase metri de mers, nu mai puteam răsufla.

Nici acum nu mi-am revenit complet, organismul şi-a epuizat resursele şi nu le acumulează aşa de repede. Acum, dacă vreau să urc până la etajul doi, la etajul întâi trebuie să fac o pauză. Asta, în condiţiile în care, înainte de expediţie, mă antrenam pe scări o oră şi jumătate continuu. Cel puţin o lună organismul se recuperează de la efort, de la lipsa oxigenului, de la toată ascensiunea.

Horia Colibăşanu împreună cu Marius Gane şi Peter Hámor, pe muntele Kangchenjunga, înainte de ascensiunea spre vârf, mai 2022. Foto: Arhivă personală

„Cel mai mare pericol este răul de altitudine”

Care a fost media temperaturii pe porţiunea de munte pe care ai urcat-o singur?

La fiecare altitudine este o altă temperatură. Noaptea, la peste 7000 m altitudine, temperatura este de -30, -35 de grade Celsius. Ziua, cum bate soarele, temperatura ajunge la -10 grade, dar cea resimţită este mai mare; dacă e soare puternic, se poate merge chiar şi într-o bluză. La altitudinea de 6000 m, unde era o căldare glaciară care reflectă razele, umblam în bluză, cu mânecă lungă şi daţi din abundenţă cu cremă cu factor de protecţie solară pentru că altfel am fi avut arsuri de piele. Pe ceas, la nivelul corpului apăreau 40 de grade. E ca în deşert, ziua foarte cald, noaptea e ger.

 

Ai escaladat şi noaptea. Nu e risc să te rătăceşti?

Ba da, şi chiar se întâmplă de multe ori. Dar este preferabil să te rătăceşti la urcare decât să te rătăceşti la coborâre şi să nu găseşti tabăra. Noi plecăm noaptea spe vârf ca să avem la dispoziţie următoarea zi să finalizăm ascensiunea, să ajungem pe vârf, să nu fie foarte frig, şi să coborâm tot pe zi.

 

Este de notorietate că toate ascensiunile tale le faci fără mască de oxigen suplimentar şi fără şerpaşi. Care este cel mai mare pericol pentru organism când urci la astfel de altitudini fără oxigen suplimentar?

Răul de altitudine, care se poate manifesta prin mai multe forme. De exemplu, se poate face atac cerebral – am avut prieteni care au murit din cauza aceasta. Se poate ajunge la edem cerebral, o afecţiune mai frecventă. Un indian murise cu două zile înainte de ascensiunea mea, chiar având oxigen suplimentar; era încă acolo, în drum, pentru că nu au reuşit să-l coboare de la 8000 m. Se poate face edem pulmonar. Se pot face şi degerături; la altitudinea aceea cele mai multe degerături le faci nu din cauză că sunt -35 de grade – ăsta nu e ger năprasnic, oamenii pot rezista şi la -60 de grade, bine echipaţi, dar la nivelul mării, nu la înălţimi mari –, ci din cauza lipsei oxigenului, care nu mai permite oxigenarea şi încălzirea ţesuturilor.

 

Dar medici aţi avut în echipă? În afară de tine.

Doar eu. Acolo, pe munte, nu ai condiţii de spital. Ceea ce trebuie este să ai o trusă de medicamente şi suficiente cunoştinţe despre bolile de altitudine încât să pui diagnosticul corect. Dar intervine o problemă: dacă eşti la altitudine foarte mare, creierul funcţionează mai greu şi e mai dificil să pui un diagnostic, iar asta nu din cauză că eşti dentist sau dermatolog, ci din cauza altitudinii. În situaţii de genul acesta, apelez la un prieten de-al meu, anestezist, pe care îl sun uneori şi îi relatez simptomele – sunt aspecte pe care eu, la 8000 m altitudine, nu le mai pot lega bine, nu mai pot compune tabloul clinic. Foarte important în situaţii critice este să ai oxigen suplimentar la îndemână.

 

Înainte de a urca aţi avut parte, şi de data aceasta de procesiuni religioase făcute de localnici?

Da, niciodată nu am urcat pe munte fără să fi participat la o astfel de procesiune, Puja se numeşte. Acum, pe Kangchenjunga, a participat şi un călugăr budhist – venise de undeva de departe, trecuse gheţarul. Puja este un obicei al locului. A participa la o astfel de procesiune tradiţională este o formă de respect şi faţă de munte, şi faţă de localnici. Cred că în aceşti ani de când am urcat primul opmiar din Nepal am ajuns mai des pe Himalaya, la Puja, decât în biserică, la slujbă.

Foto: Arhivă Horia Colibăşanu

„În 2012, nu a fost o problemă de necunoaştere, ci de orientare noaptea”

Ascensiunea pe Kangchenjunga este un vis al tău mai vechi, împlinit după zece ani. Ce s-a întâmplat în 2012 de l-ai ratat milimetric?

Vremea a fost bună, atunci, dar am greşit ruta. Kangchenjunga este unul dintre munţii care are mai multe vârfuri secundare, iar de sub el se vede totul uniform, ca un zid, şi nu-ţi dai bine seama care este vârful principal şi încotro trebuie să mergi – asta de pe o parte, Pe de altă parte, nu ştiu de ce, acolo orientarea feţei pe care se urcă a fost în beznă de fiecare dată; pe alţi munţi se vede luna, se vede ceva, dar pe Kangchenjunga e foarte întuneric – cred că luna răsare pe partea cealaltă a muntelui.

Chiar înainte de ascensiunea noastră cu o săptămână, a fost o echipă de şerpaşi care încercaseră să urce, dar au greşit ruta şi s-au dus aiurea. Nu au mai avut timp să ajungă pe vârf, au fost nevoiţi să se întoarcă. Asta am păţit şi eu în 2012; urcasem până la 200 de metri sub vârf, dar pe partea aceea, era un perete şi nu am putut să-l escaladez.

 

De unde ştii care e ruta bună? Acolo totul seamănă, nu ai puncte de reper.

Ruta bună este descrisă în cărţi, există hărţi. Cei care au găsit-o primii şi au urcat au desenat-o pe harta muntelui, aşa că ştim. În 2012, nu a fost o problemă de necunoaştere, ci de orientare noaptea.

 

„Am fost de două ori pe punctul de a abandona ascensiunea”

Kangchenjunga este al nouălea optmiar al lumii pe care l-ai escaladat şi al treilea ca înălţime. Cum a fost în comparaţie cu ascensiunea pe K2 sau cea de pe Everest, ca să mă raportez doar la Top 3 al celor mai înalţi munţi ai lumii? 

Acestea trei au fost şi cele mai grele dintre ascensiunile pe cei nouă optmiari pe care i-am urcat. Fiecare a fost dificilă, dar în alt fel. Vârful K2 a fost cel mai dificil pentru că a fost primul urcat, nu aveam experienţă, nici echipament, nici o echipă rodată şi, în plus, este un munte dificil. Începusem escaladarea cu un partener, acesta s-a retras, o terminasem cu altul. A fost complicată şi lungă, a durat două luni şi jumătate. Pe Everest, care este cel mai înalt din lume, a fost foarte greu de coborât. Urcarea a mers repede, dar coborârea a fost foarte lungă şi la limita puterilor mele. Kangchenjunga a fost cea mai lungă şi mai grea urcare.  Dacă pe Everest am pornit de la 8300 m şi am avut de urcat până la 8800 m, pe K2 de la 8000 m la 8600 m, pe Kangchenjunga, cum ţi-am spus, am pornit de la 7200 m şi am avut de urcat până la 8600 m. Am fost de două ori pe punctul de a abandona ascensiunea. Prima dată pentru că nu-i mai vedeam pe colegii mei şi nu ştiam dacă nu cumva am greşit ruta. A doua oară, pe la ora 11, când un şerpaş mi-a zis că mai am şapte ore până ajung în vârf, ceea ce însemna că aş fi depăşit intervalul de siguranţă, până la ora 15, când îmi propusesem să mă întorc; credea că eu, fără oxigen, merg încet. Din fericire, am reuşit să ajung la ora 13.

 

21 de ore fără somn şi cu un efort la limita puterilor… Nu ai luat în calcul ca pe o distanţă mult mai mare decât pe alte vârfuri, 1400 m, să îţi instalezi cortul, să te poţi odihni? 

Nu, am lăsat cortul în ultima tabără, să fiu mai uşor, să mă mişc mai repede. Ar fi fost o idee bună să mai instalăm încă o tabără între altitudinea de 7200 m şi vârf, dar nu aveam unde, nu mai erau platforme, nu mai erau locuri unde să punem cortul, totul era înclinat.

 

Când ajungi pe vârf ce vezi? E o privelişte frumoasă, aşa cum sunt cele văzute de pe un munte de 2000 şi ceva de metri înălţime, sau vezi doar stâncă, gheaţă, zăpadă şi nori?

Da, cum spui, numai stâncă, zăpadă, gheaţă şi, uneori, nori, dar pentru noi este minunat. Acum, pe Kangchenjunga, era o pătură de nori pe la 4000 m şi nu se vedea foarte mult din restul vârfurilor. M-am bucurat că s-au văzut vârfurile de lângă. E important însă să nu fie nori sau ceaţă pe vârf, când trebuie făcută poza de vârf, altfel nu e o dovadă foarte elocventă că am urcat până acolo. O altă dovadă, în astfel de situaţii, este un punct de gps. Sau martori, dar eu nu aveam pe nimeni. Cel mai bine este să ai un film un all around, pentru că filmele, mai ales cele de 360, sunt foarte greu de falsificat; au fost alpinişti care afirmau că au fost pe vârf şi veneau cu o poză în privinţa căreia toată lumea se prindea că fusese făcută pe muntele respectiv, dar mult mai jos.

Revenind la întrebarea ta, nu pentru peisaj urcăm, acolo.

 

Sunt convinsă. Eram curioasă ce se vede de pe „acoperişurile” lumii. Se spune că de pe Everest, unde ai urcat în 2017, se vede curbura pământului. Aşa este?

Da, într-adevăr, se vede. De pe Everest, cel mai bine, dar se poate vedea şi de pe alţi munţi foarte înalţi.

Horia Colibăşanu, pe Everest, în 2017. Foto: Arhivă personală

„Nu cred că poţi deveni mai bun printr-un impuls exterior, trebuie să vină de la tine”

În ce constau antrenamentele tale, care preced ascensiunea? Faci ceva suplimentar pentru a creşte rezistenţa organismului să facă faţă la efort la altitudini foarte mari? 

Eu mă antrenez de pe un an pe altul. Există o tipologie de antrenament. Eu am schimbat-o însă de la an la an; am vrut să văd cum pot să mă antrenez mai bine. Apoi, antrenamentul trebuie susţinut cu vitamine, cu o alimentaţie cât mai sănătoasă şi mai potrivită pentru ceea ce faci. Sunt anumiţi parametri pe care îi poţi urmări: de exemplu, unul îţi indică cât de mult oxigen poţi consuma. Acest parametru se testează pe o bandă, cu diverse măşti de gaze pe faţă. Înainte de a pleca pe Kangchenjunga, am făcut un astfel de test şi îl aveam crescut cu peste 10 la sută, ceea ce e destul de mult pentru sportivi. Anul acesta am schimbat antrenamentele şi m-au ajutat, s-a dovedit că, în ascensiune, am avut o viteză aproape dublă faţă de colegii mei.

 

Există şi un antrenament mental care precede fiecare ascensiune? Capacităţile mentale, înţeleg, sunt un factor decisiv al succesului sau insucesului, în astfel de situaţii.

Partea mentală este foarte importantă, într-adevăr,  numai că nu prea cred că se poate antrena. Dacă, de exemplu, ai un an întreg în care îţi impui ca, după ce vii obosit de la lucru, să-ţi încalţi pantofii de sport şi să ieşi la alergare, da e un antrenament mental. Este despre a-ţi învinge oboseala şi lenea, de a-ţi faci treaba pentru a ajunge la capătul drumului.

Eu însă nu cred că poţi deveni mai bun printr-un impuls exterior. Trebuie să vină de la tine. E motivaţia ta. Altfel, toţi oamenii ar deveni campioni la tot, n-ar mai încăpea lumea pe podium.

În plus, alpinismul este un sport de echipă. Trebuie să ştii cu cine pleci la drum, să-ţi alegi foarte bine coechipierii, să-i cunoşti foarte bine.

 

Horia Colibăşanu pe Annapurna. Foto: Arhivă personală

„În «zona morţii», dacă te opreşti să te odihneşti de fapt pierzi energie”

Ceea ce depăşeşte 7000 de metri intră la ceea ce voi, alpiniştii, numiţi „zona morţii”. De unde acest nume?

Pentru că cele mai multe accidente se înregistrează în zona asta. De la 7000 m înălţime organismul nu se mai aclimatizează, cel puţin conform studiilor cunoscute până acum. Până la această altitudine, dacă îi laşi timp, organismul se poate adapta. La 7000 m creşterea globulelor roşii se opreşte şi eşti pe resurse limitate, nu poţi sta foarte mult, altfel organismul oboseşte, pulsul e foarte ridicat. În „zona morţii”, dacă te opreşti să te odihneşti de fapt pierzi energie. E ca şi cum organismul ar sângera continuu. Dacă nu ieşi destul de repede din această zonă, poţi să rămâi acolo…

 

Te-am auzit spunând că, de la o anumită altitudine, ţi s-a întâmplat să resimţi dureri mari în tot corpul. Ce se întâmplă cu organismul?

Sunt cauzate de răul de altitudine, resimţit în tot corpul. Seamănă cu o mahmureală cruntă.

Într-una dintre expediţii am ajuns la o tabără de bază, aflată la 4000 m, cu elicopterul, direct de jos. Mi-a fost groaznic de rău câteva ore.

 

Spuneai că ai avut şi halucinaţii. E un simptom frecvent când treci de 8000 de metri?

Halucinaţiile se declanşează în zona vârfurilor foarte înalte, de peste 8400 m. De obicei apar din cauza combinaţiei efectelor efortului, deshidratării, răului de altitudine.

La mine, au fost asociate şi cu faptul că nu mai vedeam foarte bine la distanţă, probabil se modifică şi presiunea intraoculară; în locul unor stânci mi se părea că văd un om cu un rucsac ori pe cineva care stă la o masă. Sau mi se părea că sunt cu cineva. Nu auzeam o voce, dar îmi spuneam: „Trebuie să bem apă”. Totuşi, nu voiam să mă opresc, voiam să ajung în vârf cât mai repede, dar îmi ziceam că mă opresc, totuşi, pentru Marius sau pentru Peter. Mă uitam în spate, după ei, şi atunci realizam că sunt singur. „A, beau eu apă şi mânânc, că de mine era vorba de fapt”. Subconştientul căuta, deci, un truc să mă determine să fac lucrurile pre-programate, pe care le ştiam, dar pe care nu le mai respectam pentru că mi se pierduse focusul. Probabil lucra şi subconştientul: eram singur şi îmi doream să mai fi fost cineva cu mine. Mi-am dat seama că sunt halucinaţii şi că trebuie să cobor mai repede.

Ce se întâmplă, de fapt? Fluxul sanguin al creierului se restricţionează de la cortex, unde sunt funcţiile superioare şi rămâne în creierul interior, limbic, unde sunt funcţiile primare, şi atunci ştii că trebuie să bei apă, să cobori ca să îţi salvezi viaţa. Funcţiile superioare fiind puţin „tăiate”, imaginaţia nu prea mai funcţionează şi nu reuşeşti să compui tabloul întreg. Şi atunci rămâi în minte cu ce ai de făcut, cu ce ţi-ai programat, funcţiile acestea funcţionează bine.

 

Sunt alpinişti care povestesc despre „întâlnirea” lor cu cei care au murit pe munte, care au rămas mumificaţi în gheaţă. Ai văzut şi tu?

Da, acum, urcând pe Kangchenjunga, am văzut doi. Pe la 8000 m era indianul care murise cu două zile înainte şi chiar sub vârf, la 8600 m era cineva din Bulgaria dsepre care am aflat că murise cu zece ani înainte. De cele mai multe ori, nu-i mai ia nimeni de acolo. După indian, am înţeles, au trimis o echipă să încerce să-l recupereze, nu ştiu dacă au reuşit.

 

Oamenii aceştia care rămân pe munte sunt din categoria celor mult mai expuşi pericolului, adică a celor care urcă fără oxigen suplimentar şi fără şerpaşi?

Nu neapărat. Indianul, de exemplu, avea şi şerpaşi, avea şi oxigen. Făcuse însă edem cerebral şi nu şi-au dat seama pentru că nu aveau medic, au încercat să-l ajute, să-l împingă să mai urce şi a rămas acolo…

Horia Colibăşanu pe vârful Dhaulagiri. Foto: Arhivă personală

„Cel mai mult îmi place să merg prin Europa cu autorulota”

Ţi-ai planificat deja următoarea expediţie?

Aş vrea să merg în Tibet, unde mai am un vârf de urcat. Ceilalţi optmiari pe care mai am să îi urc sunt în Pakistan şi va trebui să-mi mut depozitul de echipamente. Aşa că e mai simplu ca următoarea ascensiune să fie tot în Nepal şi apoi transportăm echipamentele în Pakistan. Dar Tibetul este încă închis din cauza pandemiei şi nu se ştie dacă va fi deschis până anul viitor.

 

Ceea ce faci tu pe munte este nu este drumeţie de relaxare, e limpede. Unde te relaxezi, ai o destinaţie de concediu preferată?

Cel mai mult îmi place să merg prin Europa cu autorulota, îmi place să văd oraşe, muzee şi încerc să fac în fiecare an o excursie de vreo două săptămâni. Dacă pot, încerc să trec prin Alpi şi, dacă e posibil, să şi urc un vârf, asta e ideal. Anul trecut, de exemplu, am trecut prin Alpi şi am ajuns la Napoli, unde am vrut să văd Pompeiul, apoi la Roma. Tot anul trecut, am încercat să urc cu fiul meu pe Grossglockner, cel mai mare munte din Austria, dar am prins vreme proastă, era viscol, şi mi-am propus să nu-i scot alpinismul din cap, aşa că am renunţat cu câteva sute de metri înainte de vârf, deşi urcasem o zi întreagă. Vom mai încerca, probabil.

Anul acesta aş merge să văd Grecia. Deci, nu am o destinaţie preferată. Îmi place să merg şi la munte, şi la mare, şi să văd oraşe.

 

Unul dintre fiii tăi, să înţeleg, dă semne că vrea să-ţi calce urme?

Despre cel mare e vorba, care are 11 ani, cu el merg pe munte pentru că e mai puternic. Îi place pe munte, mai mergem la ski împreună, mai urcăm pe munte, dar nu dă semne că ar vrea să-mi calce pe urmă. El face înot de performanţă.

 

„Dacă îţi doreşti ceva, aproape nimic nu este imposibil”

Există vreo lecţie de viaţă pe care ţi-ai însuşit-o în aceşti ultimi ani, mai mult de 15, de când faci alpinism pe cei mai înalţi munţi ai lumii?

Cred că cea mai importantă este aceea că, dacă îţi doreşti să realizezi ceva şi pui în joc muncă, toate resursele şi toată energia, aproape nimic nu este imposibil. Limitele sunt foarte îndepărtate atunci când îţi doreşti cu adevărat ceva.

 

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

2 Răspunsuri

  1. Marin spune:

    Excelent interviu!
    Excelent feat!
    Q? – din ce finantezi aceste expediții?
    Sunt scumpe?

    • Mulțumim.
      Expedițiile sunt sponsorizate de o serie de firme. Cea de acum, de pe Kangchenjunga – dacă informațiile pe care le-am citit în presă sunt corecte –, ar fi costat în jur de 25.000 de euro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.