Actualitatea lui Ioan-Petru Culianu

Ioan-Petru Culianu. Foto: Arhiva Universității din Chicago

Astăzi ar fi împlinit 76 de ani. Trăim vremuri tulburi. Revin profetismele milenariste. Ne ocupăm de mituri politice și e bine că o facem. Avem nevoie de repere conceptuale și de referințe analitice adecvate. Strălucit profesor de istoria religiilor, Ioan Petru Culianu a fost un consecvent adversar al superstițiilor tribaliste și al furiilor naționaliste.

Născut la Iași, pe 5 ianuarie 1950, într-o distinsă familie intelectuală, cel numit de prieteni „Nene” a fost ucis în clădirea Școlii de Studii Religioase (Divinity School) din campusul Universității din Chicago, pe 21 mai 1991. Scriu aceste rânduri și realizez că temerile cărturarului asasinat cvasi-ritualic cu peste trei decenii în urmă sunt de o dureroasă și primejdioasă actualitate. A fost o crimă politică. O spun ca unul care se ocupă de subiect din chiar momentul aflării cumplitei vești.

Atunci când formațiunea legionaroidă AUR declara public că Holocaustul din România este „o temă minoră”, se comitea un act de asasinare a memoriei. Atunci când un candidat „independent” cu nostalgii secu-legionare ajunge pe primul loc în primul tur (între timp, anulat) al alegerilor prezidențiale, avertismentele lui Culianu sună teribil de realist. Un realism al premonițiilor.

Ultimul articol politic al lui Culianu și, probabil, ultimul său articol în românește, se intitula „Ku-Klux-Klan ortodox” și detecta revenirea demonilor, nevrozelor și obsesiilor fundamentalismului ortodoxist. Culianu a dorit o Românie scăpată, în fine, de profetisme naționaliste și de mitologii autocompătimitoare și autoglorificatoare. O Românie transparentă, scăpată de neguroasele utopii primordialiste și izolaționiste.

S-a vorbit despre admirația lui Culianu pentru Mircea Eliade. Una reală, dar tot mai critică în ultimii ani de viață ai lui Culianu. Există cărți și studii pe subiect, le amintesc pe acelea ale lui Matei Călinescu, Sorin Antohi, Andrei Oișteanu, Ted Anton, Bruce Lincoln. Despre ultimul Culianu a scris H.-R. Patapievici.

Aș accentua că în ultimii săi ani de viață Culianu l-a admirat tot mai intens pe Eugen Ionescu. Cred că se regăsea în intelectualul franco-român pentru care comunismul și fascismul erau în egală măsură abominabile. Se regăsea în refuzul marelui dramaturg de a tânji după un „mântuitor național”. În anii ’30 și în anii ’80. Un refuz pe care îl împărtășim acum, în anii ’20 ai secolului 21. Un refuz din care, o spun apăsat, trebuie să învățăm.

Exact acum șase ani scriam pe pagina mea Facebook: „Mai 1991, după-amiaza la Washington, seara târziu la Paris. Vorbesc la telefon cu Monica Lovinescu. Sunt siderați, ea și Virgil Ierunca, năuciți, cutremurați, nu-și pot nicicum explica uciderea lui Ioan Petru Culianu. Sigur, era dur în ceea ce scria, dar erau și alții neiertători cu Securitatea. Schițăm câteva scenarii, enigma ne va bântui în toți anii ce aveau să vină. Eu unul am zis că a fost un omor ritualic cu menire de ultim, suprem avertisment. El trebuia să moară pentru ca noi să știm că ei, comuniștii înfrățiți cu fasciștii în «Frontul Securist Național», trăiesc și lovesc.”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News