Domnul Liviu Pop – repere pe drumul uimirii

Andrei Pleșu chiar e un reper. Și punct. Dumneavoastră, domnule Liviu Pop, puteți scrie de trei ori cuvîntul „reper” fără nicio greșeală gramaticală? Mă îndoiesc. Și, cu atât mai mult mă îndoiesc de faptul că știți ce înseamnă cu adevărat un „reper”. Din acest motiv, nici nu vă întreb…

​Motto:  „Cer anticipat scuze pentru greșelile pe care le-am făcut.” (Liviu Pop, 22 septembrie 2017)

Intelectualul intergalactic, omul deplin al stupidităților rostite cu pieptul bombat și cu aer solemn, atletul neobosit al gafelor în limba română, agentul secret al metafizicii lui Genunche, eroRul multor zile nefaste pentru învățământul autohton (plin deja de greșeli și de erori venite fix de la dumnealui) – adică, Liviu Pop. Unii îi spun Liviu MOP, dar aici mă delimitez imedit și total de o asemenea formulă pentru că mi se pare o mârlănie să te legi de numele cuiva, așa încât, dar numai aici, dl Pop poate conta pe solidaritatea mea.

Ei bine, personajul invocat mai sus, în două rânduri ministrul al Educației, lovește din nou. De fapt, în fiecare zi mintea sa, harnică și, vai, atât de odihnită, în care încap așa de puține cuvinte, scoate la iveală câte ceva – și, în felul acesta, e des întemeiat să spunem că această caricatură de ministru „lovește din nou”. Recentissim, l-a luat în cătarea vidului său axiologic și gramatical pe Andrei Pleșu. Pare să fie o modă recentă: cu cât în dreptul cuiva stă mai multe mediocritate, cu atât mai mult simte acesta pornirea de a se „înfige” în Andrei Pleșu.

O să citez doar o singură formulă, emisă de acest emițător neobosit de aberații care este Liviu Pop, cu privire la domnul Pleșu. Una singură, pentru că o să vreau să o demontez mai jos – dacă aș fi citat întreaga diatribă (vezi dex.ro, dle Pop!, în caz că…; a propos, am spus „diatribă”, nu „ditiramb” – și rog să fiu scuzat că folosesc cuvinte mai complicate, voi încerca să îmi revizuiesc atitudinea și să nu se mai întâmple…), i-aș fi făcut un nemeritat serviciu acestei năpaste a Educației autohtone instituționalizate.

Așadar, Liviu Pop, septembrie, anul de grație 2017: „Mi-aș fi dorit să fi fost dumnealui un reper când a fost ministru, l-aș fi luat ca model, oricând apreciez un exemplu de calitate. ”. Buf- buf! Așa spune, voios, simplu și integral aberant, Liviu Pop; o spune zilele trecute, nu mai departe de atît.

Să le număram, coane Liviu Pop! Dar pe bune – nu cum număra partidul matale creșterea economică (două la Primărie, două la Prefectură, unul la Primărie, încă unul la Primărie…)! Mai precis, și în registru ironic, să numărăm DE CE NU ar fi putut Andrei Pleșu să fie un reper pentru acest monument de tupeu, de incoerență și de inconsisteță, așa cum e, pregnant, Liviu Pop.

Dar mai întâi, inclusiv pentru cei care se încurcă în meandrele istoriei recente sau pentru cei care cred că istoria începe cu ei, să reamintim că domnul Andrei Pleșu a fost, în două rânduri, ministru: prima oară, ministrul al Culturii; a doua oară, ministru de Externe. Ambele mandate – excelente, după standardele bunului simț!

Revenind la numărătoare, iată, coane:

1. Dl Pleșu nu avea cum să fie un reper pentru dl Pop: Andrei Pleșu vorbește și scrie o limbă română de sărbătoare. Pentru dl Liviu Pop, logic, așa cum bine știe, reper în materie lingvistică e un agramat, unul care înghite cuvinte, care ratează acorduri, care nu știe normele esențiale ale limbii române.

2. Andrei Pleșu este un creator de instituții. Liviu Pop este unul dintre marii demolatori ai faptelor bune pe care, de-a lungul istoriei recente, le-a contabilizat sistemul de învățămînt românesc. Fapte bune care au luat, uneori, formă instituțională…

3. Andrei Pleșu este unic și greu repetabil – în bine, la nivel instituțional românesc. Liviu Pop este un auxiliar al unor zone obscure din PSD – care nu sunt marginale, ci au, vai, o centralitate aproape dezarmantă. Și, în această calitate, prestează bine! Dar nu „în bine”.

4. Andrei Pleșu e un excepțional comunicator și un purtător privilegiat de șarm. Când dl Liviu Pop deschide gura, limba română se ascunde pe unde apucă, înspăimântată de acesta. Iar publicul – larg, adversari, dar și colegi de partid – râde. A propos: e sănătos uneori să râzi cînd ești în fața unui vorbete oarcare de partid. 

5. Andrei Pleșu, când a fost ministru (de Externe), a cucerit, cu șarmul său, dar și cu prezența sa consistentă, marile Cancelarii ale lumii. Căutați de vedeți ce spunea despre domnia sa Madeleine Albright, la vremea aceea unul dintre marii decidenți ai planetei. În schimb, inteligența dlui Pop este atât de dramatic limitată încât, când a fost numit a doua oară ministru, Liviu Pop a și uitat că a mai fost, vai, încă o dată în aceeași nedemnă postură (nu pentru el, ci pentru elevi, pentru profesori, pentru părinți!).

6.Când era ministru al Culturii, de numele dlui Pleșu se leagă momentele inaugurale pentru mai multe insitituții de mare și binemeritat prestigiu. Muzeul Țăranului Român, spre pildă; dar în formula Horia Bernea, nu a iubitorilor de manele insituționale care i-au urmat acestuia. Și, desigur, Humanitas – o mare universitate ambulantă a României. În ultimele săptămâni, de numele lui Liviu Pop se leagă, pe lângă o mulțime de catastrofe decizionale, și un fel  de război, psihanalizabil pentru un prof modest de matematică așa cum e Liviu Pop, cu un „auxiliar”, celebra Gazeta Matematică. Domnule Pop, problemele un pic mai complicate de matematică să știți că nu mușcă! Și, la fel gândesc, chiar dacă nu pe placul dvs, mulți elevi buni la matematică, mulți profesori buni la matematică… Mulți oameni BUNI, domnule Pop, mulți oameni care nu se tem de performanțe reale, mulți oameni care încearcă să fugă de mediocritate. Chiar dacă nu veți înțelege deloc pasajul acesta, eu măcar mi-am făcut datoria de a vă spune…

7. Ca ministru – indiferent unde, la Cultură sau la Externe – dl Pleșu a adus cu sine eleganța și politețea. Nu și Liviu Pop – un campion al parvenitismului, un „Messi” al gafelor și deciziilor.

8. Andrei Pleșu e un om al faptelor – și anume, al faptelor bune. Deci, nu are cum să fie un „reper” pentru un parvenit de partid care dărâmă mai tot ce e bun în jurul său.

9. Andrei Pleșu e un om cu viziune – cu viziunea binelui. Viziunea lui Liviu Pop este dezastrul educațional. Și e consecvent în aplicarea acesteia. Or, întruct binele nu e egal cu dezastru, dl Pleșu nu are cum să fie un „reper” pentru dl Liviu Pop.

10. Nu în ultimul rând: Andrei Pleșu chiar e un reper. Și punct. Dumneavoastră, domnule Liviu Pop, puteți scrie de 3 ori cuvîntul „reper” fără nicio greșeală gramaticală? Mă îndoiesc. Și, cu atât mai mult mă îndoiesc de faptul că știți ce înseamnă cu adevărat un „reper”. Din acest motiv, nici nu vă întreb…

Am pus numai 10 puncte („decît” zece puncte, cum ar fi spus dl Pop; sau „decît zece puncte care am vrut să le enumăr” – cum spune des Tăriceanu), deși ele ar fi putut să fie mult mai multe.

Ca să nu o mai scald în ironii: Andrei Pleșu este un imens dar făcut culturii române, publicisticii autohtone, dar și serviciului public de la noi. Liviu Pop, în schimb, e un ins agramat, mediocru, uneori de-a dreptul penibil. Un mediocru, este adevărat, însă foarte harnic…

P.S. – Da, recunosc, parte din titlul acestui text e o parafrază  (și, pentru idioții utili inclusiv: o parafrază nu e un plagiat!). Originară e formula „Repere pe drumul gândirii” –  un titlul din Martin Heidegger, cu care are de-a face (și ca traducător, și ca autor al notelor introductive, alături de Th. Kleininger, prietenul de-o viață al dlui Pleșu, Gabriel Liiceanu). În privința gândirii, cred că problema nu se pune cu acuitate în cazul lui Liviu Pop. De aici, și parafraza cu care am lucrat…