Abecedar. Pascal Bruckner – matricea noului rasism

Sursă foto: Radio România Cultural

 

a. Cea mai recentă carte de eseuri marca Pascal Bruckner e despre – temă cât se poate de actuală – „noul rasism”. Un vinovat aproape perfect. Cum se construiește un nou tip de rasism, editura Trei (ca de obicei; Pascal Bruckner este, ca autor de cursă lungă, unul dintre pilonii mari ai acestei case editoriale), în traducerea – distinsă – a lui Doru Mareș.

ă. Titlul original (cartea a apărut în premieră în Franța, la prestigioasa Grasset) e și mai tare, deci și mai provocator: Un coupable presque parfait : La construction du bouc-émissaire blanc (essai français). Noul rasism despre care e vorba în această carte are, așadar, „omul alb” drept țap ispășitor.

â. Ca linie de argumentare, cartea de față stă foarte aproape, în portofoliul eseistic al lui Pascal Bruckner, de Tentația inocenței și, într-o și mai mare măsură aș zice, de Un rasism imaginar. De asemenea, lângă aceasta din urmă stă și într-o altă ierarhie: în chestiunea periculozitate a expunerii publice pentru autor. Un rasism imaginar a stârnit reacții extrem de violente. Ceea ce avem în Un vinovat aproape perfect are date de pornire asemănătoare…

b. „Noul tip de rasism” vine, cu o infrastractură academică înfiorătoare, de peste Ocean: din SUA, mai precis, notează Pascal Bruckner.

c. O paranteză: într-un video-dialog pe care l-am avut recent cu Pascal Bruckner, acesta mi-a relatat că, în chestiunea acestei cărți, e sceptic în legătură cu o eventuală ediție în limba engleză – i s-a transmis deja că e prea radical în aprecieri. Ca și cum nu adevărul, nu forța argumentelor, nu eleganța formulărilor, nu suplețea demonstrației ar trebui să primeze, ci altceva – să nu lezeze conștiințe academice prea sensibile…

d. Așadar, SUA actuală ca loc privilegiat unde se forjează noile teorii despre acest „nou tip de rasism”. Cu o nuanță, notează Pascal Bruckner: „E vorba despre o ciumă la care am contribuit din plin în anii 1970, exportându-ne peste Atlantic filosofii vârf de lance întru demolarea umanismului și a Luminilor”.

e. Sau, în alți termeni: „Bumerangul e anglo-saxon, mâna care l-a aruncat e franceză”.

f. Implicațiile și consecințele sunt nu dintre cele mai încurajatoare, în condițiile în care „America a reușit întotdeauna să pună laolaltă cea mai mare putere de seducie și cea mai mare putere de respingere. Dacă ea prefigurează viitorul lumii occidentale, atunci al nostru e sumbru. Iar al ei încă și mai și…”

g. 1989 e un an – crucial pentru istorie – care deposedează stânga (în genere, dar în mod particulat stânga occidentală) de „artileria sa grea” – salba de regimuri comuniste, unele mai criminale decât altele. Confuzia e, inițial, totală și dramatică.

h. Dar, pentru aceeași stângă, și replierea e spectaculoasă. Pentru că, spune Pascal Bruckner, „contrar speranțelor din 1989, nu rațiunea și încă mai puțin moderația au fost cele care marcheze Occidentul după căderea Zidului Berlinului”.

i. Din cenușa formelor care umpleau – cu fapte academice, publicistice, editoriale, politice, istorice – conturile ideologiei de stânga se naște o alta. E, dacă nu geamăna celei vechi, atunci „rudă” foarte apropiată: e ideologia care va da naștere noii lupte – împotriva noului „rasism” (ghilimelele sunt obligatorii pentru că, cel mai adesea, rasismul denunțat de noii komisari idelogi este unul, folosind terminologia lui Bruckner, imaginar).

î. Iată: „O altă ideologie a înlocuit făgăduielile izbăvirii manevrate de socialismul real pentru a reîncepe bătălia pe baze noi: rasa, sexul, identitatea. Pentru trei discursuri – neofeminismul, antirasismul și decolonializarea -, vinovatul este de acum omul alb redus doar la culoarea pielii sale”.

j. Acestea trei, spune Pascal Bruckner – compun noua Sfântă Treime. 1. neofeminismul; 2. antirasismul; 3. decolonializarea.

k. Coordonarea și noua aliniere sunt remarcabile: „Sfânta Treime incriminatoare nu uită pe nimeni. În fiecare dintre cazuri sunt aceleași raționamente, aceleași mecanisme și, uneori, aceleași persoane care intervin cu un stupefiant mimetism, schițând o familie coerentă de idei”.

l. O altă paranteză: cei mai mulți dintre cei care survolează, critic, istoria acestor mișcări – intelectuale mai întâi, cu chip social și politic mai apoi – nu omit să aducă în discuție și numele celui care a marcat ultimul secol și jumătate într-o măsură copleșitoare și cu efecte teribile: Karl Marx. Filosoful ale cărui profeții nu s-au împlinit și ale cărui idei au lăsat în urmă, prin punere în practică râuri de sânge e și el din acest (nou) „film” despre care vorbește Pascal Bruckner.

m. Karl Marx e „de aici” atât ca mare fondator (de mișcări – nu e deloc neadecvat să numim cele trei ancore ale noii Sfinte Treimi de care aminteam mai sus ca fiind de orientare „neomarxistă”) și, de asemenea, ca gânditor care a propus structuri de raționamente și formule de mecanisme pentru a explica, demola, stigmatiza, executa.

n. E important de menționat acest aspect – și de insistat asupra lui: că ideile au consecințe. Bunăoară, „noul rasism” (să reținem necesitatea ghilimelelor!) despre care vorbește Pascal Bruckner este, într-o mare măsură, și o „afacere academică”. El se forjează în campusuri universitare – în locuri privilegiate adică, în care, teoretic, se exersează dialogul, libertatea, schimbul de argumente. În locuri în care – vedea aceasta în lumina represaliilor din zilele noastre – în locul libertății, s-au construit închisori mentale, forme de prizonierat ideologic.

o. Noul rasism, spune Bruckner, vine din Statele Unite, dar „nesăbuința” are o geneză mai complicată: „În anii 1960-1970, departamentele de filosofie, literatură și sociologie din universitățile americane au fost inundate, și-n bine, de discursurile deconstructiviste sosite din Hexagon, în care era biciuită metafizica occidentală, French Theory”. Sunt doctrine în legătură cu care Pascal Bruckner avansează ideea că ar fi bine să reflectăm dacă nu cumva ele sunt, în sine, „un uriaș bluf” sau, în termenii lui George Steiner, „un dezastru spiritual”.

p. French Theory, așadar, rafinată și „multilateral dezvoltată” în versiuni care stau cu noua Sfântă Treime (1. neofeminismul; 2. antirasismul; 3. decolonializarea.) revine în zilele noastre în Europa – nu numai în Franța. Revine și ca „operațiune specială” (termenul e la modă acum, din alte rațiuni, dar e potrivit și în această discuție – pentru că, în fond, e vorba despre un uriaș război cultural) al cărei scop este culpabilizarea unor popoare care, în sumă, au peste 500 de milioane de locuitori.

q. E o operațiune specială care „va însemna o muncă gigantică, dar nu imposibilă”. Cu, deja, rezultate spectaculoase, conform evaluării de etapă făcute de Pascal Bruckner: „În parte deja a reușit, în Europa Occidentală, unde se încearcă inculcarea în indivizi a sentimentului dezonoarei de a fi ceea ce sunt. O vastă muncă de reeducare este pe care de înfăptuire în universități, în mass-media, cu scopul de a cere celor pe care-i numim «albi» să se renege.”

r. „Noul rasism” vine în Europa, ne mai spune Pascal Bruckner, nu direct, ci „din lateral”: „boala se întoarce de dincolo de Atlantic, deghizată în contrariul ei, antirasismul, cu noi protagoniști, și își găsește ecoul până în Parlamentul European. Profesorii rușinii, neofeministele, decolonizatorii, indigeniștii țin neapărat să ne dovedească faptul că modul nostru de viață e bazat pe exploatarea înfricoșătoare a popoarelor și că ar trebui să ne căim”.

s. Bonus – discursul de stigmatizare a „omului alb” ar fi putut să atingă, adaugă Pascal Bruckner, și o altă temă cu un potențial uriaș: ecologia / distrugerea planetei. Numai că intrarea Chinei – dar și a Indiei, a Braziliei sau a Africii de Sud – în zona productivității de ordin (măcar aproximativ) capitalist a perturbat serios asemenea intenții.

ș. A vorbi despre asemenea teme – precum cea a „noului rasism”, precum cele care compun acest concept – presupune, sugeream și mai sus, un risc mare. „Fiind eu însumi ceea ce noulimba actuală numește bărbat alb, heterosexual și deloc tânăr, sunt conștient că asta îmi retrage dreptul de a vorbi. Încarnez lumea de ieri: abordând asemenea subiecte, îmi pun singur capul pe butuc. Cumulez handicapuri”, notează Bruckner, ușor autoironic.

t. Și adaugă, în sensul unui diagnostic necruțător și binevenit: „Mă încăpățânez totuși să denunț această doctrină regresivă, deghizată în discurs de stânga, care alimentează și justifică întoarcerea la demența suprematistă”.

ț. Esențial: „Când emanciparea nu se mai deosebește de persecutare, înseamnă că e ceva putred în partida numită progresistă”.

u. Primele două părți ale cărții – împreună, acestea dau cam trei pătrimi din întreg eseul – sunt intitulate Satana la masculin și Antirasismul exterminator. E un inventar al celor mai dure „arme” de care fac uz „preoții și oficianții” noului cult ideologic și, totodană, o demantelare briliantă – pas cu pas, punct cu punct – a acestor fluxuri care sunt centrale în lumea occidentală de astăzi (atât ca aporturi teoretice, academice, cât și ca tipare practice, ca matrici de comportament instituțional).

v. Deși pretinse urme și forme de progres, sunt în fond – e limpede aceasta din argumentarea lui Pascal Bruckner – semne ale unei mari derute, ale unei întunecări, ale unei criz de profunzime (de civilizație, chiar) și expresia unei – atât de psihanalizabile – „uri de sine”.

w. Cea de-a treia parte a cărții are acest titlu – Să închidem ochii ochii vechiului european?. Sunt, din nou, un inventar și o deconstrucție foarte inteligentă a fluxurilor argumentative cu privire la deschidere, imigrație, vinovăție, colonializare, disponibilitate, dar e și un elogiu al frontierelor (bine amenajate) și al discernământului.

x. Să nu închidem ochii vechiului european! – acesta este îndemnul lui Pascal Bruckner. Să nu aruncăm la gunoi tot trecutul. Să nu lăsăm deoparte, firescul și performanța, (ne)atenți la cântul de sirenă al noilor ideilogii.

y. Avem, ne mai spune (chiar îngrijorat) Pascal Bruckner, în fond, de ales între acestea două: „sinucidere sau un nou elan”.

y. În condițiile în care „a distruge Occidentul, că vrem ori nu, înseamnă a distruge conștiința lumii. Cât de imperfect, de decrepit ar fi, încă mai este într-atât de exigent, de strălucitor încât să displacă tiranilor”, e evident care e, care rămâne singura soluție. Cum anume să o găsim, să îi gâsim resorturile fine e o altă temă. Și o imensă povară – a responsabilității.

 

Articol publicat şi în LaPunkt.

 

Print Friendly, PDF & Email

You may also like...

1 Response

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.