Preludiu la un masacru

În terminologia de azi, Norman Mailer ar trece drept un antivaccinist impenitent. La venirea pe lume a celui de-al șaptelea copil, o fetiță născută dintr-o legătură extramaritală, și-a făcut procese de conștiință că acceptase vaccinarea ei. Regreta că acceptase ca nou-născuta să fie atașată „lanțului tehnologic al existenței“. Credea în puterea tămăduitoare a naturii și detesta medicamentele, despre al căror efect asupra corpurilor umane avea opiniile unui vrăjitor obscurantist din Evul Mediu. În opinia lui, era preferabil să suferi, decât să fii infectat cu substanțe chimice.

Ediția lui Harper’s Magazine în care Mailer a publicat giganticul articol The Prisoner of Sex a înregistrat un record de vânzări, depășind cu mult tirajul obișnuit al revistei. Încurajat de uriașul succes, a decis să-și înfrunte inamicii (de fapt, inamicele) într-o întâlnire directă. Le-a aruncat mănușa, propunându-le să discute chestiunile divergente. Kate Millett, cea care făcuse prima (și decisiva) mișcare pe această inedită tablă de șah, a refuzat să participe la orice confruntare cu Mailer. Considera că acesta acționase necinstit, transformând-o într-un obiect de batjocură, călcându-i în picioare demnitatea.

În schimb, Germaine Greer și-a manifestat entuziasmul, convinsă că-l va învinge pe Mailer cu propriile lui arme. Greer era o campioană a autopromovării și prezența pe un teren minat, cum era deja cel unde fusese invitată să încrucișeze sabia cu celebrul autor, nu-i aducea decât beneficii. La fel de dornică să-l înfrunte a fost și Jill Johnson, hotărâtă să-l umilească pentru nenumăratele afirmații jignitoare la adresa femeilor. Pozițiile ei radicale erau cunoscute din paginile revistei Village Voice, unde avea o rubrică extrem de citită. Acestor două activiste recunoscute pentru stilul lor ofensiv li s-au alăturat Diana Trilling, ilustră membră a elitei „intelectualilor new-yorkezi“, și Jacqueline Ceballos, președinta fi – lialei din New York a lui National Organization of Women. Ca inițiator al evenimentului, Mailer și-a adjudecat rolul de moderator.

Există mai multe relatări ale acestui eveniment, începând cu o biografie a lui Norman Mailer scrisă de Carl Rollyson, și încheind cu lucrări academice de genul Norman Mailer in Context, editat de Maggie McKinley. De asemenea, pe YouTube e disponibil filmul A Dialogue on Women’s Liberation. E vorba de înregistrarea în direct a ceea ce a fost anunțat drept o dezbatere de idei, dar finalmente s-a dovedit doar un șir de bălăcăreli reciproce. Încă de la început, adversitățile ireconciliabile s-au manifestat cu violență. Jackie Ceballos l-a acuzat pe Mailer c-ar fi reprezentantul „establishmentului“ — deși i-a acordat circumstanța atenuantă că aparține ramurii liberale a acestuia. Ceea ce înseamnă că evenimentul cu pricina stătea sub semnul — imaginar — al înfruntării dintre stat și mișcarea feministă.

Tonul primului discurs, cel al lui Ceballos, a stabilit nota generală: cea a disprețului față de bărbați. Sunt atât de obtuzi, susținea ea, încât nu merită să-ți pierzi timpul în polemici cu ei. Mai devreme sau mai târziu, a decretat, își vor recunoaște de bună voie eroarea.

Contraatacând, Mailer a adoptat un ton sarcastic: „Există în programul vostru ceva care să le dea bărbaților impresia că viața nu ar fi la fel de plictisitoare cum este astăzi?“ A fost suficient pentru ca întreaga întâlnire să se transforme într-o răfuială fără reguli și lipsită, de ambele părți, de fair-play.

Ridicând temperatura serii, Germaine Greer a proclamat că figura care îl descrie pe artistul de sex masculin „e mai degrabă cea de asasin decât de creator“. Acesta a fost, de altfel, laitmotivul intervențiilor ei extrem de energice: artistul trebuia să rămână un anonim, așa cum fuseseră constructorii de catedrale din Evul Mediu. Drept urmare, nu putea fi decât indignată de felul în care apăreau femeile în creația bărbaților: „Suntem fie creaturi jalnice și neîngrijite, fie slugi, fie zeițe, sau, cel mai rău din toate, trebuie să fim ambele. Ceea ce înseamnă că ne frângem inimile ca să ne păstrăm șorțurile curate“.

Ca tonalitate, trebuie subliniat că Germanie Greer, altminteri o polemistă neînfricată, a fost neașteptat de blândă cu Mailer. Ba chiar, pe tot parcursul dezbaterii, i-a trimis mai multe bilețele. J. Michael Lennon, un alt biograf al lui Mailer, pune faptul pe seama dorinței exprimate de aceasta de a-l întâlni și de a se culca cu el. Pentru a-și compensa non-combat-ul, Greer s-a angrenat în mai multe polemici sângeroase cu persoane din sală care i-au adresat întrebări. Ideea de a-l seduce pe Mailer nu s-a încheiat odată cu confruntarea de la Town Hall. J. Michael Lennon evocă un alt episod, plin și el de „zgomot și furie“, dar într-un alt sens decât cel cunoscut de la Shakespeare și Faulkner: „Nu la mult timp după dezbaterea de la Primărie, Mailer s-a întâlnit la o petrecere cu Dotson Rader și Germaine Greer. Ea îl «urmărea pe Norman ca un vânător de recompense», a spus Rader. După ce au băut din greu, cei trei au luat împreună un taxi. Pe drum, au avut o «ceartă îngrozitoare», a spus Rader, deoarece Germaine voia ca Mailer să se întoarcă cu ea la hotelul ei, iar el a refuzat. Mailer a țipat: «Oprește afurisitul de taxi» și a coborât împreună cu Rader. Greer i-a spus să se ducă să și-o tragă singur.“ Asaltat fără odihnă de patru adversare redutabile, Norman Mailer n-a reușit să-și impună punctul de vedere. A încercat toate strategiile posibile, de la lingușirea colegelor de conferință la elogiul femeii în general, dar cuvintele s-au lovit ca de un zid. Cele patru reprezentante ale feminismului s-au dovedit nemiloase. Au folosit orice frază a lui Mailer pentru a-i aplica lovituri nemiloase.

Țin să prezint și perspectiva — surprinzător de obiectivă — a unei participante directe la acel inedit spectacol. E vorba de Susan Mailer, fiica romancierului, care în acel moment era studentă. În ciuda relației tensionate cu tatăl, a ținut să fie prezentă la marea înfruntare organizată la Primărie de New York University și de Theatre for Ideas, după cum de față au fost și mama lui Mailer și alte rude. Pe lângă cele patru militante din prezidiu, în sala arhiplină se afla și un număr însemnat de femei care vociferau, fluierau, huiduiau. În schimb, bărbații au tăcut. „N-a fost un dialog, pentru că veniseră acolo ca să verse sânge, iar eu m-am simțit copleșită de energia pe care o puneau în acțiunea lor“, a notat Susan Mailer, așezată pe un scaun aproape de scenă, de unde putea vedea și sala, și pe combatanți.

Conștient de strategia inamicelor, Mailer a încercat să-i provoace pe cei din sală. Fără urmă de succes. Dialogul n-a fost posibil, totul reducându-se la valuri succesive de jigniri și chiar injurii. La un moment dat, exasperat de dis – cursul interminabil al lui Jill Johnson despre gen și sexualitate, Mailer i-a cerut să-și încheie luarea de cuvânt. Evident, aceasta a refuzat, ba chiar a început să recite un poem. Mailer a insistat: „Haide, Jill, fii o doamnă. Gata, ți-ai scris scri – soarea, acum pune-o la poștă“. O voce din sală a intervenit: „Hei, Norman! Te simți amenințat pentru că nu poți să i-o tragi?“ Pierzându-și firea, Mailer a țipat: „Hei, pizduliceo, am fost amenințat toată viața mea. Dacă nu mă crezi, poți să urci pe scenă să încerci să-mi iei microfonul.“

În acest context, numai despre o dezbatere de idei nu putea fi vorba. În toiul confruntării, o femeie a sărit pe scenă și a început să se sărute pasional cu Jill Johnson. Li s-a alăturat, spre amuzamentul spectatorilor, o a treia. Derută a stârnit și atacul Dianei Trilling la adresa lui Germaine Greer pentru citatele din Freud, care dove – deau necunoașterea operei marelui psihiatru. Din acest motiv, ulterior s-a afirmat că Diana Trilling și-a trădat companioanele. Intervenția lui Susan Sontag, aflată în public, a pus gaz pe foc. Li s-a adresat amândurora: „Nu știu cum e pentru tine, Diana, dar mi se pare că felul în care vorbește Norman cu femeile este condescendent. Nu-mi place să fiu numită o «doamnă scriitoare» (a lady writer). Norman, nu l-ai prezenta niciodată pe James Baldwin ca fiind «cel mai important scriitor de culoare pe care-l avem.»“

Întâlnirea a coborât până la nivelul scabrosului când Cynthia Ozick l-a interpelat brutal pe Mailer: „Am vrut mereu să vă întreb ceva. În Advertisments for Myself spuneți că un romancier bun se poate lipsi de orice, în afară de restul bărbăției sale. M-am tot întrebat, domnule Mailer, ce culoare are cerneala în care vă înmuiați bărbăția?“ Evident, Mailer n-a rămas dator: „Va trebui să mă gândesc la asta, dar prima mea presupunere ar fi galbenul. Dar nu pretind că nu am scris niciodată o remarcă idioată, iar asta este una dintre ele.“

Din păcate pentru el, Mailer a rostit multe alte replici de același calibru. Între ele, una a stârnit mânia atât a colegelor de pupitru, cât și a sălii: „Trebuie să admitem faptul simplu că există în femei un rezervor profund de lașitate, care le-a făcut să accepte această viață mizerabilă de sclave“. Întreaga lui prestație a fost, de altfel, sub orice critică. La final, el a confirmat printr-un comportament agresiv, lipsit de nuanțe, adeseori grobian, temeinicia acuzațiilor ce i se aduseseră.

Ani mai târziu, Diana Trilling a evocat întâlnirea în termeni apocaliptici: „E greu de exagerat dezordinea din acea seară: gălăgia stridentă, extremismul polemicii, invectivele, obscenitatea“. După cum sunt greu de digerat schimburile de cuvinte nereproductibile ce dovedesc o infinită intoleranță și o insuportabilă capacitate de a urî. Mai grav e că spectacolele îndoielnice de acest tip care, acum câteva decenii, erau percepute doar ca schimburi verbale între preopinenți cu ideologii antagoniste, astăzi sunt sângeroase, la propriu. Ele se soldează cu sancțiuni administrative, epurări, eliminări din sistemul academic și cultural. Vremea războaielor în care se luau prizonieri au trecut. Ordinul pe unitate este: nicio milă pentru cei care nu sunt ca noi / cu noi. Tristul episod al pseudo-dezbaterii de la Primăria din New York a reprezentat doar uvertura unui masacru care nu a încetat nici azi. Iar semnele spun că nici nu va înceta curând.

Articol publicat și în România Literară.