Miljenko Jergović, tradus la Anansi. World Fiction cu “Marlboro de Sarajevo”

Miljenko Jergović. Foto: Anto Magzan

Unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani de limbă croată din fosta Iugoslavie și printre cei mai apreciați scriitori balcanici ai generației sale, Miljenko Jergović, a fost tradus în limba română sub umbrela imprintului Anansi. World Fiction de la Editura Trei. Cartea cu care cititorii români au ocazia de a-l descoperi este volumul de povestiri Marlboro de Sarajevo – din care redăm un fragment – o carte-cult în spațiul cultural balcanic, central și sud-est european.

Volumul Marlboro de Sarajevo a fost publicat în 1994, în al treilea an al asediului capitalei bosniace. Cartea a primit imediat cel mai important premiu literar pentru proză din Croația (Premiul Ksaver Šandor Gjalski), Premiul pentru Pace Erich Maria Remarque și a fost tradusă curând în mai multe limbi, Jergović devenind din ce în ce mai cunoscut în Europa. La publicarea volumului, Miljenko Jergović locuia deja la Zagreb, dar debutase în Bosnia cu câțiva ani mai devreme (1988) cu volumul Opservatorija Varšava.

Având mereu în fundal semnul asediului care a măcinat orașul Sarajevo vreme de aproape trei ani, povestirile din Marlboro de Sarajevo urmăresc soarta celor asediați și leagă vieți una de alta, un bărbat de iubita lui rănită, o casă lovită de obuz de una rămasă neatinsă. Rezultatul este un cor al poveștilor – povești de dragoste, înduioșătoare, marcate de melancolie, de dorul unei țări care nu va mai fi nicicând la fel. Poveștile lui Miljenko Jergović, pline de tristețe, dar și de umor, sunt lipsite de lamentații, iar protagoniștii lor își acceptă în cele din urmă soarta și curgerea ineluctabilă a evenimentelor. Toate povestirile din volum sunt scrise dintr-o perspectivă foarte umană asupra războiului iugoslav. Autorul face foarte puține referiri la etnie și, atunci când o face, nu este niciodată pentru a acuza sau a instiga, ci mai degrabă pentru a exprima faptul că oamenilor care au trăit războiul nu le păsa de diferențele etnice, deoarece fiecare dintre ei se află în aceeași situație de viață sau de moarte.

“O colecție remarcabilă de scrieri clasice împotriva războiului de la scriitorul croat Miljenko Jergović, a cărui proză pătrunzătoare îi amintește de Kurt Vonnegut și Aleksander Hemon”, nota scriitorul australian Richard Flanagan.

„Jergović este un mare povestitor, care știe cum să evoce magia unei perioade și a unui loc special”, scriau criticii de la Die Zeit imediat după apariția ediției în limba germană a cărții.

„Un volum remarcabil… Idei sumbre, dar frumoase despre felul în care momente obișnuite ale vieții devin de nerecunoscut în clipa când cade o bombă”, în viziunea criticilor de la The San Diego Union-Tribune.

Cartea s-a bucurat de cronici entuziaste nu doar în presa culturală, ci și în rândul marilor autori din spațiul ex-iugoslav. De pildă, Slavenka Drakulić îl apreciază ca fiind „Poetic și tulburător… Dintre numeroasele cărți scrise în Bosnia, acest volum de povestiri este probabil cel mai bun”,  Aleksandar Hemon spune că „O carte despre oamenii care prețuiesc viața”, iar Saša Stanišić îl consider pe Miljenko Jergović “un mare maestru al povestirii”.

Poet, prozator, jurnalist, Miljenko Jergović (născut în 1966, la Sarajevo) se numără printre cei mai importanți scriitori contemporani de limbă croată din fosta Iugoslavie și printre cei mai apreciați scriitori balcanici ai generației sale. Volumul de povestiri Marlboro de Sarajevo (Sarajevski Marlboro, 1994), tradus în numeroase limbi, a primit Premiul pentru Pace Erich Maria Remarque, iar antologia de poezie Observatorul din Varșovia (Opservatorija Varšava, 1988) a fost recompensată cu Premiul Goran pentru tineri poeți și Premiul Mak Dizdar. Volumul de proză scurtă Mama Leone (1999) a primit în 2003 Premiul Grinzane Cavour pentru cea mai bună carte străină. În 2012, lui Miljenko Jergović i-a fost decernat Premiul Angelus pentru romanul Srda cântă de Rusalii la amurg (Srda pjeva, u sumrak, na Duhove, 2009). În prezent trăiește în Croația, la Zagreb.

Fragment:

Diagnosticul

Nicăieri nu se aud asemenea amenințări și blesteme ca în Bosnia. Le coc și le frământă ei de mult timp, nu ca să rănească sau să sperie pe cineva, ci mai întâi de toate ca să-și demonstreze puterea imaginației care trebuie să învingă imaginația celuilalt. Cele mai bune amenințări și blesteme sunt cele care însoțesc dezvoltarea culturii și a civilizației. Astfel, de exemplu, odată cu mecanizarea satului a venit și acest blestem: „Dea domnu’ să-ți taie copilul cu fierăstrăul electric și să-l pună la beci pentru la iarnă!”

Lui Salih F. cetnicii i-au tăiat cu fierăstrăul electric, chiar în fața ochilor, soția și pe cele două fiice. Pe el l-au dus la Manjača să crape acolo, dar n-a crăpat, ci a apucat un schimb de prizonieri. L-au transferat la Gradiška, apoi la Karlovac, și în cele din urmă în Cehia. Acolo a ajuns într-o tabără de refugiați, printre oameni necunoscuți, în mare parte din lumea bosniacă. Analfabet și încet la minte, a devenit obiectul ideal de batjocură generală. Zile întregi Salih F. a încercat să facă față, să dea rapid replica, să vină cu ceva original. Dar întotdeauna pica de prost încă și mai mult. Fusese atras într-o mașină de măcinat nervi din care nu poți ieși decât în două moduri – ori tragi pe altul în locul tău, ori faci ordine cu pumnul.

Într-o zi Salih F. s-a luptat cu jumătate din tabără. A primit o bătaie cum nu se mai văzuse, mai întâi de la bosniaci, apoi de la cordonul poliției cehe. După aceea, plin de răni și încă legat de mâini și de picioare, autoritățile i-au întins o decizie de expulzare care îi interzicea să mai calce vreodată în taberele de refugiați din țară. Și-a împachetat lucrurile (nici n-avea cine știe ce), i-a înjurat și pe cehi, și pe bosniaci, și pe cei care i-au născut și s-a îndreptat spre Praga. După cincizeci de kilometri de mers pe jos, a intrat triumfător în oraș și imediat a fost arestat. Nu avea în buzunar niciun document în afară de decizia de expulzare din tabăra de refugiați.

Poliția l-a dus pe Salih F. la închisoare, dar după ce l-a ținut acolo o noapte nu a mai știut ce să facă cu el. Trebuia expulzat undeva, dar nicio țară n-ar fi primit pe unul ca el, un bosniac bătăuș. Cel mai simplu ar fi fost să-l trimită înapoi în lagărul de la Manjača, dar acest lucru era practic imposibil, și în plus încălca drepturile omului.

Treaba a fost rezolvată de un tip ingenios de la consulatul bosniac din Praga. Acesta a sugerat ca Salih F. să fie dus la un spital de psihiatrie unde s-ar stabili că e nebun, și ca atare nimeni nu l-ar mai putea alunga nicăieri. Din nou, din pricina drepturilor omului. Când li s-a spus povestea vieții lui Salih F., polițiștii cehi au concluzionat că ideea e foarte bună.

La spital a fost așteptat ca un rege. A primit o cameră cu un singur pat, cu televizor, casetofon și fotoliu. Doctorii erau încântați pentru că în mâini le picase un exemplar uman care văzuse cu ochii lui cum celor apropiați le-au fost retezate picioarele, apoi mâinile, apoi capetele. La intervale regulate aruncau o privire în camera, prin vizieră. El stătea calm în fotoliu, se uita la televizor, schimba programele sau mesteca leneș struguri. Arăta ca orice om de pe lume în timp ce urmărea destul de dezinteresat cele mai recente știri din Bosnia.

Doctorii erau încredințați că Salih F. trece printr-o stare de șoc, au scris despre asta rapoarte lungi și bine aduse din condei, au pregătit articole tematice pentru revistele de specialitate, au prevăzut felul cum se vor desfășura lucrurile în privința lui și au așteptat ca sufletul lui Salih F., rănit și lovit, să-și recapete liniștea. Dar starea lui nu s-a schimbat cu lunile. Salih F. își trăia viața calm și cuviincios, răspundea mereu în același fel la întrebările care i se puneau, nu cerea și nu întreba nimic.

Doctorii au încercat să-l scoată pe Salih F. din starea de șoc cu ajutorul unui hobby. I-au propus să cânte, să deseneze sau să se apuce de fotografie. Să aleagă. El le-a mulțumit și le-a spus că nu are nevoie de nimic din toate acestea și că nu-i oferă nicio satisfacție. Doctorii au insistat, iar Salih F. a acceptat să se îndeletnicească cu desenatul. Ureche muzicală nu avea, iar fotografia îl speria.

Desena ascultător atunci când venea timpul pentru desen, apoi se uita din nou la televizor și mesteca boabele de struguri. Doctorii îi analizau desenele până noaptea târziu. A desenat o baracă cu un creion mare maro, iarba cu un creion verde, iar soarele cu unul galben. Soarelui i-a desenat ochi și gură. Salih F. văzuse undeva că așa se desenează soarele. Uneori, după ce desena, trebuia să le explice doctorilor ce a intenționat să deseneze. Ei zâmbeau mereu și puneau întrebări pe care uneori traducătorul nu știa să le traducă.

A venit în sfârșit și ziua când trebuia decisă soarta lui Salih F. Doctorii au pregătit o singură întrebare: „Ce ai face dacă ți-ar pica în mâini cei care ți-au ucis soția și copiii?” Salih F. a afirmat că acest lucru nu este posibil pentru că ei se află undeva departe, dincolo de granițele statului, de sârma ghimpată și de tunuri. Dar medicii au insistat, încredințându-l că ceea ce pare la prima vedere imposibil este totuși uneori posibil. Dându-și seama că acești oameni sunt precum niște copii, că e suficient să le îndrugi cine știe ce închipuire și imediat vor crede că e adevărat, Salih F. a vorbit: „I-aș ucide și eu pe ei… Sau le-aș da o hârtie și-un creion și le-aș spune, cum mi-ați spus și voi, desenează!”

Doctorilor li s-au luminat fețele, au luat hârtiile și creioanele și au declarat că Salih F. nu-i sănătos la cap.