Ultimele luni din viața lui Walter Benjamin, reconstituite în romanul lui Jay Parini

În fascinantul roman Călătoria lui Walter Benjamin, Jay Parini – din care publicăm un fragment – reconstituie ultimele luni din viața filozofului Walter Benjamin, care părăsise Parisul chiar înaintea invaziei naziste din 1940. Pornind de la mărturii, scrisori, jurnale și memorii ale contemporanilor – personalități ale scenei intelectuale occidentale care au supraviețuit celui de-Al Doilea Război Mondial –, Parini îi conturează lui Benjamin un portret de o profundă empatie imaginativă. 

 

La începutul anilor 1930, când climatul intelectual și politic devenise sufocant, Walter Benjamin părăsește Germania și se stabilește în cele din urmă la Paris, unde, timp de zece ani, se documentează, scrie, publică în diferite periodice și concepe marile sale proiecte care așteptau momentul prielnic să fie publicate. Însă turnul de fildeș în care filozoful însingurat se refugiase sperând să rămână neatins de Istorie (încercare zadarnică, după cum îl avertizau cei apropiați) se dovedește un fragil castel de cărți de joc. Eșafodajul vieții sale și rațiunea sa de a fi se năruie odată cu înaintarea germanilor în Franța, iar Benjamin se vede obligat să accepte că lumea în care s-a născut va pieri. Pornește spre sudul Franței, căutând scăpare spre Portugalia, cu speranța de a ajunge la New York, unde deja se stabilise prietenul lui, Theodor W. Adorno. Însă tra­versarea munților către Spania se va dovedi ultima etapă a calvarului.

„Povestea lui Parini este documentată minuțios și redată cu mult dramatism, reunind trăsăturile derutante și contradictorii ale lui Benjamin într-o psihologie vie și credibilă. Parini nu ne vorbește doar despre destinul lui Benjamin, ci și despre cel al intelectualului în societatea occidentală modern”, menționează The New York Times Book Review.

„Un roman impresionant, extrem de informat, bazat pe viața unuia dintre cei mai discreți, provocatori și tragici intelectuali ai secolului XX, Walter Benjamin. Parini a creat nu atât o biografie ficțională a lui Benjamin, cât o meditație asupra experienței exilului și a cristalizării gândirii moderne. […] Parini evocă, emoționant și convingător, o întreagă generație de intelectuali copleșiți de revoluție și război și încercările lor disperate de a da sens lumii”, notează cu referire la acest roman Kirkus Reviews.

Jay Parini s-a născut în 1948, în Pittston, Pennsylvania. După studii de filologie și un doctorat obținut în 1975 la University of St. Andrews, în Scoția, devine profesor de limba engleză și predă vreme de șapte ani la Darmouth College din New Hampshire, Hanover. Din 1982 se mută la Middlebury College în Vermont, unde activează și în prezent. Este autorul mai multor volume de poezie, printre care House of Days (1998) și The Art of Subtraction: New and Selected Poems (2005). Este, de asemenea, un reputat critic și istoric literar, volumele sale John Steinbeck (1995), Robert Frost: A Life (1999), Why Poetry Matters (2008), Promised Land: Thirteen Books that Changed America (2008) fiind deosebit de apreciate în Statele Unite. Parini are o bogată activitate de editor, coordonând lucrări precum The Norton Book of American Autobiography (1998), British Writers Classics (2003), The Oxford Encyclopedia of American Literature (2004). De o deosebită apreciere s-a bucurat și volumul său autobiografic Borges and Me: An Encounter (2020).

Romancier de mare succes, Jay Parini a publicat opt romane, dintre care amintim Ultima gară (The Last Station, 1990; 2007; Humanitas Fiction, 2009, 2022), Călătoria lui Walter Benjamin (Benjamin’s Crossing,1996; Humanitas Fiction, 2023), The Apprentice Lover (2002), Rătăcirile lui Herman Melville (The Passages of H.M., 2011; Humanitas Fiction, 2013) și The Damascus Road: A Novel of Saint Paul (2019). Parini locuiește în Vermont, fiind colaborator permanent al mai multor publicații, precum The Guardian și The Chronicle of Higher Education, iar cu articole de opinie contribuie la site-uri renumite, precum CNN, Salon și The Daily Beast. Cărțile sale sunt traduse în peste treizeci de limbi.

 

Fragment

Au venit după el, nu în mijlocul nopții, așa cum se așteptase, ci la prânz. O zi de marți, în care, din întâmplare, se hotărâse să lucreze acasă în loc să se ducă la bibliotecă. Scria la masa de stejar cu trei picioare, așezată în alcovul alăturat camerei de zi, și tocmai decupa o fotografie dintr o revistă de modă: o reclamă pentru pastă de dinți, cu trei femei frumoase care țineau în mâini periuțe și zâmbeau precum cele trei Grații din mitologie. Cu câteva clipe înainte, copiase un fragment nimerit dintr o carte îndrăgită despre Paris: Le Paysan de Paris, de Louis Aragon. Plimbându se pe străzile capitalei, Aragon contemplase chipurile celor care treceau pe lângă el:

„Mi-a devenit limpede că omenirea e plină de zei, asemenea unui burete cufundat în cer. Acești zei trăiesc, ajung în culmea puterii lor, apoi mor, lăsând altor zei altarele lor parfumate. Ei sunt chiar principiile oricărei transformări totale. Sunt necesitatea mișcării. Prin urmare, mă plimbam îmbătat printre mii de materializări divine. Am început să concep o mitologie în mișcare. Și pe drept merita numele de mitologie modernă. Sub acest nume mi-am imaginat-o.“

Una dintre aceste materializări – sub chipul unui polițist militar – stătea acum în pragul apartamentului lui Benjamin, de pe rue Dombasle; purta o uniformă necunoscută lui Benjamin. Tunica încinsă cu centiron, cu nasturi argintii fără lustru și ditamai epoleții, genul de uniformă pe care ar purta o un soldat dintr o comedie de music-hall. Mustața argintie, vastă, ieșea în afara chipului, asemenea unui plug de zăpadă al unei locomotive.

Spre ușurarea lui Benjamin, polițistul era francez, nu german. Un soldat german ar fi fost ceva îngrozitor.

— Îl caut pe monsieur Walter Benjamin, zise acesta. Sunteți cumva domnia sa?

— Da. Sunt Dr. Benjamin.

Poate pentru că funcționarul era politicos și manierat, Benjamin nu s-a simțit speriat. Contribuia la aceasta și faptul că insul nu era tânăr; după părerea lui Benjamin, tinerii sunt mai înspăimântători când reprezintă puterea. Nu sunt conștienți de pericolele ce-i pândesc pe ei și pe alții. Lucruri tragice, prostești se pot întâmpla ca de la sine, când lipsa de experiență reprezintă un factor.

— Cu ce vă pot ajuta, domnule? continuă Benjamin.

— Ni s-a semnalat că sunteți un străin ilegal din Germania.

— Sunt evreu.

Omul privi peste umărul lui Benjamin.

— Mă tem că trebuie să veniți cu mine, monsieur. Puteți să luați un bagaj, dacă doriți – unul mic. Categoric recomand unul mic… obiecte de utilitate practică.

— Lucrez la o carte, știți. O să am nevoie de o servietă. Nu e foarte mare.

— Cum ziceți, spuse insul, dând din cap, făcând un pas în spate, parcă pentru a nu tulbura ultimele momente ale intimității lui Benjamin.

— Îmi acordați câteva minute?

— Vă aștept în hol, zise acesta.

— Mulțumesc.

Dora se învârtea în baie, se temea să iasă. Deocamdată, evitase autoritățile și n avea de gând să se prezinte de bunăvoie vreunui funcționar public, indiferent ce ziceau anunțurile oficiale. Când fratele ei se repezi în dormitor să și facă bagajul, ea șopti:

— Te rog, Walter, trebuie să scapi pe ușa de serviciu! Scările către subsol! Du te!

— E n regulă, Dora. N o să mi facă nici un rău. Ofițerul e francez.

Ea pufni a batjocură:

— Îi știu pe francezi la fel de bine ca și tine. Îți taie beregata cu prima ocazie.

Benjamin privi chipul rotund, chiar buhăit al surorii lui; ochii ei mari – ochi de vacă – priveau năuci lumea. Nu-i pricepea neîncrederea față de francezi, un popor care-i primise și-i găzduise cu atâta ospitalitate. El unul îi admira fără rezerve pe francezi – pentru înverșunata lor tradiție intelectuală, pentru literatura și arhitectura lor, simțul moralității și dragostea pentru dreptate. Francezii se numărau printre cele mai remarcabile civilizații. O spusese adesea, în public, spre disperarea prietenilor lui francezi (cei mai mulți) care nu se săturau să-și ia în derâdere conaționalii.

Dora – o femeie cu oase mici, îmbrăcată într o rochie cenușie, boțită – plângea în hohote. Rimelul se scurgea lăsând dâre negre pe obraji.

Benjamin se apropie de ea.

— O să-ți scriu imediat. O să știi unde sunt și nu trebuie să ți faci griji. Ne protejează, Dora. Trebuie să înțelegi acest lucru. Dacă ai…

— Niciodată! strigă ea.

Benjamin privi peste umăr, neliniștit, sperând că strigătul ei nu fusese auzit.

— O să stau aici până mor, zise ea. Dacă mă vor, n-au decât să-mi sucească gâtul, ca unei găini.

— Ești încăpățânată, spuse el. Ca mama noastră.

— Iar tu ești ca tatăl nostru – idiot. Ce știi tu despre politică poate fi scris pe dosul unui timbru. Îl prinse de cămașă, desfăcând-o la câțiva nasturi: E război, Walter. Ăștia omoară evrei.

Benjamin oftă. N-avea de gând să se certe cu sora lui în ultimele lui minute.

— Fii cu băgare de seamă, Dora, îi spuse el. Dacă ai nevoie de ajutor, ia legătura cu Julie. Georges Bataille va fi și el de folos. Scrise în grabă un număr de telefon pe un colț de hârtie. Sună-l imediat dacă ai probleme. Fratele lui e ceva mare la Ministerul de Finanțe, poate trage sfori dacă situația se complică.

— Crezi că acum nu e complicată? clătină Dora din cap. Să înțeleg că pentru tine e un picnic?

— N-am timp de stat la discuții. Nu acum, Dora.

— Prea te încrezi în prietenii tăi. Dar întreabă-te, Walter, ți-au făcut vreodată vreun bine? De ce Scholem nu ți-a găsit o slujbă în Palestina? E o rușine, asta e părerea mea. La ora asta, am fi putut huzuri în Ierusalim.

Benjamin încercă s-o facă să tacă. Auzi ciocăniturile soldatului în ușa de la intrare și se grăbi să înghesuie câteva lucruri trebuincioase în valiză. Nu avea sens s-o ia de la capăt cu Dora pe acest subiect: în cel mai bun caz, Scholem era un prieten dificil. Avea un ego epuizant și undeva, pe drum, Benjamin îl călcase pe coadă; din punctul de vedere al lui Scholem, el nu fusese de acord cu totul, prin urmare, a fost pedepsit. Nu mai contează acum. Când se va încheia războiul, va vizita Ierusalimul și va îndrepta lucrurile. Deși el și Scholem se ciondăniseră deseori în trecut, de fiecare dată disputa dusese la perioade de și mai bună înțelegere.

Teddy Adorno – ei, asta era o cu totul altă poveste. Benjamin resimțise dureros ruperea acelei prietenii. Adorno însemnase atât de mult pentru el; se cunoșteau atât de bine, încât împărtășeau până și lumea viselor. Dar ceva s-a întâmplat pe parcurs, Benjamin nu acceptase orbește dialectica Școlii de la Frankfurt, nici nu subscrisese fără spirit critic la politica Institutului. N-a putut niciodată, de fapt, să subscrie decât parțial la indiferent ce dogmă. Era natura lui de critic să complice lucrurile și să aibă păreri diferite. Scepticismul lui firesc era, în parte, moștenit de la Iluminism, la care nu voia să renunțe.

O sărută pe Dora, care izbutise să-și stăpânească hohotele, și se alătură soldatului de pe palier. Omul se uită înțelegător la Benjamin, care spuse:

— Sunt gata.

Într-o mână avea o valijoară, în cealaltă, o servietă.

— Să vă ajut? întrebă insul, întinzând mâna să ia valijoara.

Benjamin refuză. Prea era absurd.

Coborâră scările, încet; era evident că, din pricina miopiei, Benjamin vedea cu dificultate treptele. Acum pieptul lui începu să scoată un șuier și durerea i se urcă în gâtlej, întinzându-se în josul brațelor, până în vârful degetelor. În urmă cu câteva săptămâni, fusese la un consult la doctorul Dausse, refugiat și el, și prieten, să vadă ce-i cu durerile astea din piept, iar acum se întrebă dacă încercarea grea ce-i stătea în față va fi prea dură pentru un om cu condiția lui. Doctorul formulase fără multă convingere sintagma insuficiență cardiacă congestivă, apoi adăugase:

— Când e vorba de inimă, rareori poți să pui un diagnostic exact. Poți trăi douăzeci de ani sau douăzeci de minute.

Regreta acum că nu-i ceruse doctorului Dausse o scutire medicală. Ce ar putea autoritățile franceze să aștepte de la cineva prea bolnav să traverseze strada fără să-l apuce palpitații și stări de slăbiciune? Nu mai putea face mai mult de douăzeci sau treizeci de pași fără să trebuiască să se oprească pentru a se odihni. Ar fi mai rău decât inutil pentru armata franceză. Dar nu avea cum să-și susțină cauza; asta era problema cu o birocrație stufoasă. Kafka înțelegea perfect acest lucru. Anonimatul era dușmanul, reducând pe toată lumea la un număr pe o foaie de hârtie. Treaba artistului era să biruiască această lipsă de miez, prin numirea lucrurilor. Asemenea lui Adam în Rai, el trebuie să găsească nume pentru fiecare lucru, animat și inanimat. Trebuie să născocească o limbă plină de particularități sugestive, căutând identitățile a tot ceea ce există.

Benjamin se aplecă în față, dând încet aerul afară din plămâni.

— Aveți dificultăți la respirație, nu-i așa? întrebă francezul. Vă doare ceva?

— Ce om bun ești, zise Benjamin, îndreptându-se de spate.

— Ne putem așeza pe trepte, dacă vreți. Nu-i nici o grabă.

— Mi-e bine, insistă el, înghițind lacom guri de aer. Pe buze i se desenă un zâmbet poznaș. Am face bine să ne grăbim. Curând se termină războiul și noi n-am prins nimic din el.

A fost dus cu un tren militar până la un punct de adunare în apropiere de Camp de Travailleurs Volontaires, la Clos St Joseph Nevers. Prima noapte a fost petrecută, nu neplăcut, într-o mică pensiune cu obloane roz și balcoane din fier forjat, unde a împărțit un pat dublu cu un bărbat simpatic, Heymann Stein, pe care-l cunoscuse la Paris cu ceva ani în urmă.

Stein era un jurnalist bine cunoscut și, ca și el, un om cu nasul în cărți. Locuise la Viena după Marele Război și se mutase la Paris la începutul anilor treizeci, după ce fusese, o vreme, profesor la o școală din Berna. Studiase filozofia la Mainz și încercase să țină pasul cu acest subiect, în ideea că poate va ajunge într-o bună zi în America, unde i se spusese că se puteau obține ușor catedre la universitățile importante. Avea la el un volum din Martin Heidegger, lucru pentru care Benjamin nu-i făcea vină (oricât de mult îl disprețuia pe Heidegger, nu numai pentru ceea ce scrisese, dar și pentru felul în care o vrăjise și o sedusese pe tânăra lui rudă, o studentă la filozofie, pe nume Hannah Arendt). În timp, el îl va fi lămurit pe Heymann Stein (ca și pe Hannah) asupra lui Heidegger, a cărui apropriere frauduloasă a lui Kant și Hegel îl irita de când citise Problema timpului istoric, conferința inaugurală a lui Heidegger, ținută la Freiburg în primăvara lui 1916, și publicată ulterior în Zeitschrift für Philosophie und philosophische Kritik.

Sergentul care răspundea de „voluntari“ îi trezi pe toți la șase și jumătate, acordându-le numai o jumătate de oră să se îmbrace, să dea pe gât o ceașcă de cafea și să înfulece o bucată de pâine veche unsă cu gem, înainte să pornească spre lagăr.

— Mâncați, băieți! le strigă sergentul. Asta e ultima mâncare bună.

— Drepți, culcat, mănâncă, șezi, zise Stein iritat.

Părul alb îi stătea zburlit, parcă era conectat la priză. Avea un nas mare, cu vârful întunecat al unui neg pe partea stângă. Gulerul deschis al cămășii era marca lui, semnul de identificare cu clasa muncitoare.

— E limpede că o să se urle mult. Le place chestia asta, să dea ordine în dreapta și-n stânga.

— Nu mă deranjează, zise Benjamin. Simplifică viața foarte mult. Faci ce ți se spune. Ca la școală.

Stein nu era convins.

— L am cunoscut pe fratele dumitale, pe Leon, zise Benjamin.

— Leon librarul.

Într-adevăr, Benjamin cumpărase multe cărți de la Leon Stein, a cărui prăvălie de pe rue du Vieux Colombier devenise, în ultimul deceniu, un refugiu pentru expatriații germani; și mai important, Leon cumpărase multe cărți de la Benjamin când acesta căutase cu disperare să facă rost de bani; și adesea Leon plătea mai mult decât făceau cu adevărat.