13-15 iunie 1990 : fesenismul şi zilele barbariei


Foto: Andrei Iliescu

Ca şi comuniştii chinezi din Piaţa Tiananmen, feseniştii de la Bucureşti intenţionau să stârpească un instinct al rezistenţei şi al libertăţii.

 

Zilele de 13-15 iunie 1990 sunt zilele în care fesenismul încearcă, de o manieră de o manieră definitivă şi barbară, să lichideze dosarul Opoziţiei politice şi civice din România. Pentru Ion Iliescu, Petre Roman şi ceilalţi complici, crimele împotriva umanităţii sunt instrumentul cu care intenţionează să-i elimine, chirurgical, pe duşmanii denunţaţi şi stigmatizaţi. Premeditarea cu care se acţionează (premeditarea documentabilă juridic, în pofida lentorii vinovate cu care Statul român a investigat aceste zile de teroare) ţine de logica acţiunii ideologice. Pregătirea propagandistică este urmată de dezlănţuirea forţelor de represiune şi a auxiliarilor din Valea Jiului.

Pentru cei care au amintirea lui 10 august 2018, mineriadele au un aer de stranie familiaritate. Pentru feseniştii mai vechi sau mai noi, critica regimului este asimilabilă unei infracţiuni contra ordinii de stat. Rolul autorităţii nu este acela de a proteja libertăţile, ci de a fi o gardă pretoriană, fidelă celui ce ordonă, iar nu cetăţenilor lipsiţi de privilegii.

Barbaria din iunie 1990 era semnul dramatic al continuităţii instituţionale din România. În pofida elanului de suicidară revoltă din Piaţa Universităţii, în pofida recoagulării partidelor democratice strivite şi reprimate sub comunism, partidul-stat şi poliţia politică se reinventaseră, redevenind pilonii României de după Nicolae Ceauşescu. Această simbioză dintre comanda ideologică şi ştiinţa securistă a provocării şi represiunii defineşte tragedia din iunie 1990. Minerii sunt încadraţi în mecanismul ce se fondează, ca şi în epoca comunistă, pe primatul Partidului. FSN planifică, iar execuţia revine celor care i se supun politic. Batalioanele de mineri sunt menite să acorde legitimitate muncitorească operaţiunii comuniste de exterminare a inamicului de clasă.

Pentru Ion Iliescu şi cercul său, logica leninistă era unica în funcţie de care realitatea era modelată. Politica este propagandă şi brutalitate. Ea exclude orice compromis cu cei care ameninţă monopolul puterii. Ca şi comuniştii chinezi din Piaţa Tiananmen, feseniştii de la Bucureşti intenţionau să stârpească un instinct al rezistenţei şi al libertăţii. Între Ion Iliescu şi Li Peng, afinităţile erau biografice şi intelectuale.

Barbaria din iunie 1990 este imaginea fesenismului. Ori de câte ori cântecul de sirenă ne ispiteşte cu uitarea sa, amintirea lui iunie 1990 serveşte ca o invitaţie la luciditatea democratică.Vitalitatea fesenismului, după trei decenii, este semnul incapacităţii noastre de a moderniza şi reforma un stat, trasând reperele unui viitor din care moştenirea partidului-stat şi a poliţiei politice să nu mai facă parte.

 

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.


Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. D spune:

    Sindrom Stockholm

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.