Tragedia evreilor în Uniunea Sovietică


În universul mental al lui Iosif Vissarionovici Stalin, evreii erau asociați cu menșevicii, dar, și mai sedițios, cu opoziția intrapartinică dirijată în anii 1920 de Lev Troțki, Lev Kamenev și Grigori Zinoviev.

 

În vreme ce Stalin apăra interesele aparatului comunist, opoziționiștii erau prezentați ca aventurieri nesăbuiți lipsiți de angajamentul construcției „socialismului într-o singură țară”. În anii 1930, într-un faimos interviu cu agenția internațională de știri JTA (Jewish Telegraphic Agency), Stalin definea antisemitismul ca pe o formă recentă de canibalism. S-ar fi putut la fel de bine ca puternicele sentimente antisemite să fi prins contur în mintea sa mai ales după cel de-Al Doilea Război Mondial, în timpul campaniilor de afirmare a priorităților rusești în cultură și știință, și de restabilire a înregimentării ideologice complete.

Istoricul Timothy Snyder ne-a arătat că antisemitismul postbelic al stalinismului era strâns legat de afirmarea rușilor ca „bază sigură” a regimului după 1945. Punctul de pornire al acestui proces a fost, desigur, faimosul toast victorios al lui Stalin adresat „Marii națiuni ruse” imediat după sfârșitul războiului.

Cu toate acestea, așa cum subliniază același Snyder, „războiul pe teritoriul sovietic a fost purtat și câștigat în cea mai mare parte în Belarusul sovietic și Ucraina sovietică, și mai puțin în Rusia sovietică”. Dar „Rusia sovietică era mai puțin marcată de Holocaust decât Ucraina sovietică sau Belarusul sovietic, pur și simplu pentru că germanii au ajuns mai târziu și au putut ucide mai puțini evrei (aproximativ 60.000, sau 1 procent din Holocaust). În acest fel, de asemenea, Rusia sovietică a fost mai departe de experiența războiului”. În acțiunea de izolare a „națiunii ruse și, desigur, a tuturor celorlalte națiuni, de infecția culturală… una dintre cele mai periculoase molime intelectuale ar fi interpretările asupra războiului care difereau de cea proprie a lui Stalin” (Tărâmul morții).

Tragedia evreilor în Uniunea Sovietică „nu putea fi cuprinsă în experiența sovietică și reprezenta astfel o amenințare la adresa procesului sovietic de fabricare postbelică a mitului. Aproximativ 5.7 milioane de civili evrei au fost uciși de către germani și români, din care cam 2.6 milioane erau cetățeni sovietici la momentul 1941. Aceasta nu a însemnat, în termeni absoluți, doar faptul că mai mulți civili evrei au fost omorâți comparativ cu membrii oricărei alte naționalități sovietice. A însemnat, de asemenea, că mai mult de jumătate din acest dezastru s-a petrecut dincolo de granițele postbelice ale Uniunii Sovietice. Dintr-o perspectivă stalinistă, chiar și experiența uciderii în masă a unei anumite populații constituia un exemplu îngrijorător de expunere la lumea din exterior. Tocmai pentru că exterminarea a reprezentat o soartă comună evreilor de peste granițe, reamintirea ei nu putea fi redusă la aceea a unui element din Marele Război Patriotic”. (Ibidem, 335)

Rezultatul noului mit fondator al Uniunii Sovietice a lui Stalin a avut un impact de rău augur asupra memoriei și rolului evreilor în noua comunitate politică: „Uciderea evreilor nu a constituit doar o memorie indezirabilă în sine și de la sine; ea a evocat și alte memorii indezirabile. Trebuia să fie uitată” (Ibidem, 345). În aceste condiții, evreii sovietici au devenit rapid dușmani „deghizați în cetățeni sovietici” (Sheila Fitzpatrick, Tear Off the Masks!).

Ideologul-șef Andrei Jdanov a jucat un rol major în campanie, incluzând aici celebrele rezoluții ale Comitetului Central privind revistele literare, filosofia și muzica. Inițial un suporter al formării statului Israel, Stalin a căpătat puternice îndoieli cu privire la presupusa „loialitate divizată” a cetățenilor sovietici evrei față de patria lor.

Membri ai Comitetului Antifascist Evreiesc (o armă a propagandei sovietice în timpul războiului) au fost arestați sub acuzațiile halucinante de a fi conspirat pentru dezmembrarea Uniunii Sovietice și crearea „unui stat iudaic în Crimeea”. Printre victimele acestei vânători antisemite de vrăjitoare au fost mari poeți de limbă idiș (printre ei Peretz Markish și David Bergelson), vechi intelectuali bolșevici, un fost membru al Comitetului Central și ministru-adjunct al afacerilor externe, Solomon Lozovski, și academiciana Lina Stern, un doctor fiziolog remarcabil care venise în URSS din Germania nazistă, ca refugiat politic.

Acuzații, incluzându-l pe Lozovski, au refuzat să mărturisească vina. Cu doar câteva excepții – cei recrutați printre informatorii poliției politice, aceștia au fost condamnați la moarte și executați în vara anului 1952 (Lina Stern a constituit excepția, probabil din pricina prestigiului ei printre comuniștii germani).

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.