Tendinţele autoritariste ale lui Victor Ponta

Victor Ponta declară că, dacă va ajunge la Cotroceni, va opri toate dosarele „politice”, inclusiv ale lui Călin Georgescu, fostul candidat pro-rus la Preşedinţia României, cercetat, printre altele, şi pentru instigare la lovitură de stat, cu violenţă. De altfel, a dovedit, în anii când era premier, că are tendinţe autoritariste. 

Absolventul de Drept – chiar şi cu teză de doctorat plagiată – Victor Ponta ar trebui să aibă noţiunea termenilor, să ştie ce înseamnă un dosar politic, să nu se joace populist cu aceste cuvinte.

Apoi, iar aici e parte cea mai importantă: preşedintele unui stat de drept – funcţie la care dl Ponta visează din nou –, nu se implică în actul de justiţie. Într-un stat de drept, acest lucru ar însemna o gravă imixtiune şi o afectare a echilibrului puterilor în stat. E posibil, însă, ca dl Ponta să viseze să ajungă la Cotroceni pentru a transforma România într-un stat de ne-drept. De altfel, a dovedit, în anii când era premier, că are tendinţe autoritariste. Pentru reamintire, câteva „detalii” dintr-un articol mai vechi:

La scurt timp după numirea ca premier, în 2012, dezvoltase tendinţe autoritariste. Subordonarea sau încercarea de subordonare a unor servicii speciale ori a unor mega-structuri de control îi devoalau setea de putere. E greu să interpretezi în altă cheie modul în care a forţat nota în cazul DGIPI, serviciul de informaţii al MAI, pe care şi l-a subordonat în regim de urgenţă. Sau în cazul SPP, pe care a vrut să-l scoată de sub coordonarea CSAT şi să şi-l treacă în subordine directă. Sau încercarea de a avea controlul zonei de informaţii şi contrainformaţii a Armatei, printr-o propunere legislativă la care contribuise şi socrul său, Ilie Sârbu, şeful Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei, o structură cu rol major în sistemul de securitate, urmând să fie numit de premier, nu de ministrul Apărării. Decizia luată în cazul DGIA fusese luată – întâmplător? – la puţin timp după întâlnirea sa cu fostul preşedinte al Ucrainei, Viktor Ianukovici, pe fondul degenerării situaţiei din Crimeea, al creşterii ameninţărilor la adresa NATO şi în preajunul testării echipamentelor NATO de la Baza Militară din Deveselu.

Din 2012, a coordonat şi supervizat un şir de acţiuni premeditate ce au avut ca scop major fuga de justiţie, încălecarea acesteia şi protejarea marilor corupţi. În timp ce Ponta se comporta ca un arendaş la Justiţie, lansând pledoarii publice în favoarea baronilor PSD cercetaţi sau condamnaţi pentru fapte de corupţie şi în defavoarea Justiţiei, pioni ai Puterii gândeau desfiinţarea DNA, a ANI, a CCR, iar majoritatea parlamentară pe care o controla orchestra „Marţea neagră”, al cărei scop fusese modificarea Codului Penal şi a Legii am­nistiei în funcţie de interese transpartinice.

Cât a fost premier şi prezidenţiabil, a sfidat partenerii occidentali ai ţării, lăsând loc semnelor de întrebare privind o posibilă dublă agendă cu care ar fi urmat să urce dealul Cotrocenilor, în decembrie 2014. Şi nu e vorba doar despre susţinerea de care se bucura din partea postului guvernamental rus, Vocea Rusiei. De exemplu, la Forumul Româno-Chinez, respectând solicitarea premierului comunist chinez, majoritatea supusă d-lui Ponta înlăturase din Parlamentul României drapelul UE. În acelaşi registru se înscria anunţul privind Parteneriatul Strategic cu China, anunţ care nu a fost precedat de un acord al CSAT, care nu a fost însoţit de vreo explicaţie oficială şi care nu a ţinut cont că România avea deja un parteneriat strategic încheiat cu SUA şi că nu poate avea interese militare egale şi cu SUA, şi cu China şi, eventual, şi cu Rusia. Cu China există un parteneriat de cooperare, dar una este un parteneriat de cooperare, alta, un parteneriat strategic care, cel puţin teoretic, implică o componentă de securitate şi apărare.

În anii în care a fost la putere, 2012-2015, Victor Ponta a fost de o aroganţă strivitoare cu oricine încerca să i se opună, de la jurnalişti, la reprezentanţi ai Cancelariilor occidentale. Avea la dispoziţie o majoritate parlamentară docilă, televiziuni aservite şi fonduri imense, inclusiv private, nefiind puţini cei care încercau să-i intre în graţii. Tot el este cel care afişa o combinaţie de agresivitate şi de sfidare faţă de tot ceea ce ameninţa să lovească în interesul baronilor penali ai propriului partid şi, indirect, dar mai cu seamă, în interesul său de a ajunge şef de stat, cu sprijinul lor nemijlocit.