Sindromul Stendhal


mircea_mihaiesPână în 1989 marele nostru talent artistic – probat de existenţa a mii de bancuri tematice – s-a rezumat la luarea în râs a celor mai dramatice aspecte ale vieţii. Am auzit bancuri despre ce vrei şi ce nu vrei: despre cozile interminabile de la alimentare, despre politica externă a României, despre avorturi, despre viaţa de cuplu, despre Elena şi Nicolae Ceauşescu, despre relaţiile inter-etnice.

Nimic nu scăpa spiritului nostru persiflator, pregătit să îngroape sub faldurile grele ale umorului chestiuni care, însumate, îl îngropau ele pe român. Amestecul de râsu’-plânsu’ ne-a transformat în prăzi sigure ale masochismului social şi ideologic. Cu cât şurubul represiunii politice şi economic era mai strâns, cu atât pofta de a (se) lua peste picior a individului părea mai barocă. Această însuşire a supravieţuit câţiva ani şi în perioada postcomunistă: ne apăram de realitatea cruntă opunându-i zeflemeaua. Când vreau să găsesc exemple ale adaptabilităţii noastre… incurabile, îmi vine în minte parodierea de către o trupă de jurnalişti cu umor a titlului unei emisiuni de televiziune ce expunea atrocităţile comunismului – „Memorialul durerii”. Vorbind despre realităţile cu nimic mai puţin odioase ale postcomunismului, ei au demarat o serie de spectacole intitulate „Memorialul plăcerii”. Am avut în acel moment trista revelaţie că nu prea mai e mare lucru de făcut cu noi. Prin însăşi existenţa noastră anulăm instantaneu distanţa dintre oroare şi catharsis.

După anii de buimăceală ai începutului, societatea românească a căzut în extrema cealaltă (şi acolo a rămas): tonul comentariilor e drapat în nuanţele sumbre ale tragediei, iar negrul a devenit culoarea dominantă a discursurilor publice. Nimic nu merge, toate ne ies pe dos, suntem terminaţi. Curios, unora totul le mergea din plin, şi nu lăsau deloc impresia c-ar fi fost „terminaţi”. Mai degrabă ne „terminau” pe noi, majoritatea mofluză. Descurajarea şi defetismul reprezentau alibiul nedorinţei de a renunţa la pseudoviaţ a de până atunci.

Cam din aceeaşi perioadă datează şi corul de bocitori/bocitoare ce deplâng dezinteresul românului faţă de artă. Într-o clipă, imaginea idilică a populaţiei ce-şi petrecea vremea doar în biblioteci, săli de spectacole şi muzee (adică, „trecutul luminos”) a fost înlocuită cu aceea a unor brute manelizate, umflate cu bere şi mici, total indiferente la vibraţiile spiritului („bezna prezentului”). Realitatea e, ca întotdeauna, mai nuanţată: nici înainte de 1990 nu eram, in corpore, nişte îngeri ce se hrăneau exclusiv cu ambrozia şi nectarul culturii, şi nici azi nu suntem doar neanderthalii care când văd o librărie scot ciomagul şi sparg vitrina, după care le violează pe librărese. Exemplul „porţilor deschise” e o probă că apetitul cultural al românului pentru cultură nu s-a stins cu totul. „Noaptea muzeelor” – o formulă europeană care „a prins” de peste zece ani şi la noi – aduce în fiecare an sute de mii de vizitatori. O să fiţi surprinşi, chiar şi în Teleorman, la Alexandria şi Roşiorii de Vede, au fost înregistraţi – fără a avea asupra lor vreo urnă mobilă – nu mai puţin de 698 de vizitatori…

Presa a scris, cu un amestec de amuzament şi admiraţie, despre înghesuiala şi îmbrâncelile din faţa Operei din Timişoara şi despre protestul gălăgios, la marginea violenţei, al spectatorilor care n-au mai prins locuri la spectacolele estivale (august 2015). Un jurnalist nota că, două seri la rând, „s-a stat la coadă ca pe vremuri, la magazinele alimentare”. Reporterul nu minţea şi nici măcar nu exagera: coada părea nesfârşită. Evenimentul era finanţat din bani publici, astfel încât era păcat ca ocazia să rămână nefructificată… În aceeaşi serie, iniţiativa unei asociaţii de a oferi gratuit cărţi s-a bucurat de un succes incredibil: miile de volume adunate din donaţii au dispărut cât ai clipi! Am început să fiu, din acel moment, atent la ce se întâmplă, iar articolul de faţă e o concluzie de etapă a observaţiilor mele. În sinteză, aş spune că românul e interesat de cultură, cu o condiţie: să nu-l coste nimic!

Cum n-am văzut încă studii care să explice fenomenul, pot doar să propun nişte explicaţii. Ele provin din constatări empirice. Există, în primul rând, un pragmatism înnăscut al românului, observabil indiferent de situaţie: de la participarea sau neparticiparea la viaţa publică, la felul în care speculează, în cea privată, cele mai bizare oportunităţi. Drept consecinţă, avem un instinct aproape infailibil al ierarhizării: mai întâi, cele necesare supravieţuirii, şi abia apoi „distracţia”. Cum viaţa n-a fost prea generoasă cu noi, nevoile spirituale erau satisfăcute, în cel mai bun caz, în cadrul unor evenimente organizate de comunitate, cu prilejul sărbătorilor religioase ori laice. Cultura n-a reprezentat niciodată o prioritate, iar artiştii au fost aproape întotdeauna mai degrabă toleraţi ori folosiţi de către cei aflaţi la putere.

În al doilea rând, minciuna comunistă privitoare la accesul gratuit la cultură (ca şi la educaţie) s-a înrădăcinat profund. Sigur că pentru bolşevicii autohtoni „cultura” o reprezenta „Cântarea României”, oferită di granda pe stadioane şi în săli de sport (exact ca la fascişti, gemenii comuniştilor). Dar nu asta conta, ci ideea că pentru a beneficia de cultură nu trebuia decât să întinzi mâna, că doar era un bun al întregului popor! În al treilea rând, reflexul dobândit de români, asaltaţi, începând cu 1990, cu gratuităţi de către puterea neo-comunistă: de la pensionări înainte de vreme la şperţurile din perioada electorală. Li se adaugă şi obiceiul Primăriilor de a oferi, din „bani publici”, spectacole şi concerte, cu cele mai diverse ocazii (de la nedei şi „rugi”, la „ziua oraşului” ori sărbătorile naţionale şi religioase). Toate acestea au consolidat convingerea românului că dreptul la hrană culturală îi este garantat. Dacă nu de Constituţie, măcar de primar.

Nu scriu acest articol pentru a ataca astfel de practici ori pentru a ironiza situaţiile deja banalizate. Dimpotrivă, mă bucur de fiecare dată când aud despre ele, ori chiar particip la ele – cum mi s-a întâmplat sâmbăta trecută, când m-am aflat printre timişorenii care-au luat cu asalt sala „Capitol” pentru a se bucura de minunatul spectacol al lui Jordi Savall şi-al trupei sale de virtuozi. Mai mult: abia aştept să aud că şi la noi încep să fie – dacă se poate, chiar în masă – oameni suferinzi de sindromul Stendhal. Este vorba de un fenomen descris de o psiholoagă din Florenţa, dr. Graziella Magherini, pornind de la scrierile marelui scriitor francez. Stendhal a fost nu doar un extraordinar prozator, ci şi un minunat autor de cărţi de călătorie, unde a făcut nenumărate descrieri ale „obiectivelor turistice” întâlnite. El a insistat şi asupra emoţiilor devastatoare provocate de marile opere de artă. Trăirile extreme i-au indus o stare de transă, „de experienţă profundă a extazului”, de viziune palpabilă a spaţiului divin unde coexistă frenetic emoţia artistică şi cea senzuală.

M-aş bucura ca şi la noi să avem cât mai multe victime ale sindromului căruia psihologii şi psihiatrii occidentali au început să-i acorde importanţă. S-a constatat că un număr tot mai mare de vizitatori ai oraşelor unde arta, din muzee sau din aer liber, e parte integrantă a identităţii (Roma, Florenţa, Paris şi altele), suferă atacuri de panică, angoase, palpitaţii, căderi fizice, revelarea unor slăbiciuni şi vulnerabilităţi de care nu erau conştienţi. Motivaţia ar fi efectul dătător de frisoane iscat de celebrele creaţii. S-ar putea ca totul să fie o mistificare, o explicaţie dinadins exagerată. La urma urmelor, e posibil ca respectivele victime să fi umblat prea mult pe jos, în verile toride ale oraşelor menţionate. Ori să fi stat ore în şir la cozile de la muzee. Însă atunci când ajung la psiholog sau la psihiatru nu vorbesc de căldura excesivă, de nervii aşteptării îndelungate la porţile muzeelor, de epuizarea fizică, ci doar de efectul devastator al emoţiilor provocate de întâlnirea cu capodopera…

Recunosc: mi-ar plăcea să trăiesc într-un univers în care oamenii să fie atât de sensibili la frumuseţea artei, încât să-i poată lecui doar medicii! Drept urmare, îmi cultiv speranţa că va veni o zi în care Sublimul va face mai multe victime decât bolile şi războaiele. Nu ţine de sciencefiction, ci doar de finanţarea generoasă a culturii!

 

Articol publicat şi în revista România Literară.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. Vladut Gheorghe spune:

    Există riscul să ne prăbuşim, dacă nu cumva am şi făcut-o ! …,,îmi cultiv speranţa că va veni o zi în care Sublimul va face mai multe victime decât bolile şi războaiele", acesta este idealul … dar de la speranţă până la dureroasa realitate, este cale lungă, un drum care poate fi reparat numai prin finanţarea culturii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.