Seria satanică

Barbaria nu constă doar în a bombarda, a ucide cu sânge rece, a rade de pe fața pământului cătune, sate, orașe ori țări întregi. Barbarie e și să consimți la astfel de atrocități, să fii mândru că aparții comunităților ori grupurilor ce beneficiază de pe urma crimei de război.

Nu știu dacă 83 la sută din populația Rusiei apreciază atacarea Ucrainei de către Putin, cum spun sondajele. Poate e vorba doar de 70, de 60 sau de 50 la sută. Oricum, cifrele sunt enorme. Când vorbim de 140 de milioane de locuitori, gândul că mase enorme de cetățeni jubilează pentru că semeni ai lor sunt uciși cu miile în numele mândriei imperiale arată gradul de dezumanizare la care s-a ajuns. Să vezi astfel de grozăvii în mileniul al treilea, chiar la fruntariile țării tale, e o monstruozitate de neimaginat și de nesuportat.

Ca și în cazul lui Ceaușescu, considerat singurul vinovat pentru  comise într-o țară de îngeri, lumea personalizează excesiv demența lui Putin. Așa cum Ceaușescu n-a fost singur, Putin e doar excrescența malignă a unei tipologii umane amplu reprezentate. Avem în fiecare zi noi și noi probe că acțiunile sale sanguinare sunt punerea în practică a dorințelor și gândirii celor care l-au ales. Nicio tresărire, niciun regret, nicio undă de compasiune dinspre Moscova, Sankt Petersburg, Vladivostok sau Magadan.

Cu excepția câtorva sute de protestatari, niciun semn nu arată că rușii obișnuiți ar gândi altfel decât junta militaro-politică de la Kremlin. Dimpotrivă, crima se bucură de sprijinul entuziast al unei populații narcotizate de vise imperiale. De când există ea, Rusia și-a clădit fericirea pe nefericirea altor popoare. Jaful, minciuna, represiunea fizică, întemnițarea, violul, asasinatul au fost arme predilecte ale acestei hoarde trimise parcă pe pământ să întrupeze realitatea Apocalipsei. „Biciul lui Dumnezeu” a avut, pe tot parcursul secolului al XX-lea, și are și acum, în mileniul al III-lea, un echivalent cât se poate de precis, înarmat până în dinți și capabil să pună capăt istoriei umanității.

Oricâte imagini televizate am vedea, oricâte comentarii am citi, ne scapă ceva fundamental: experiența directă a jubilației sexualo-mentale pe care o resimte ocupantul. Rusia a cotropit mereu teritorii, a omorât dușmani reali sau imaginari, a trăit întotdeauna cu convingerea că i se cuvine totul, că ceea ce e al tău e, de fapt, al lui. Te-a obligat să-i înveți limba (scrisă dinadins într-un alfabet care să marcheze diferența și, desigur, superioritatea față de ultra-simplificata grafie latină), să-i asculți cântecele, să-i proslăvești liderii (ca să mă rezum doar la secolul al XX-lea, de la sifiliticul Lenin la asasinul vicios Stalin, până la diverși hrușciovi și brejnevi). Te-a forțat să nu mai fii tu, ci să devii sclavul mut al unui experiment al necontenitei degradări a ființei umane.

Se aduce mereu, ca un contraexemplu imparabil, faptul că Rusia a produs o mare cultură. A-i anexa propagandei criminale pro-Putin (cine dă în Putin, dă în Dostoievski, Tolstoi și Ceaikovski) e o diversiune joasă, o dovadă că mizeria morală nu se află doar la Kremlin. Am scris acum câteva săptămâni despre felul ambiguu în care marea soprană Anna Netrebko s-a raportat la crimele din Ucraina. Recent, ea a dat o declarație mult mai fermă. „Condamn în mod direct războiul împotriva Ucrainei și gândurile mele sunt alături de victimele acestui război și de familiile lor”, a spus ea. Gestul e cu atât mai lăudabil cu cât, ani în șir, Netrebko a acceptat să fie folosită de mașinăria de propagandă a Kremlinului pentru a-și polei blazonul. Mai mult, ea a sprijinit fățiș invazia părții de Răsărit a Ucrainei. Dar e bine că, în fața valului uriaș de proteste, a reușit să-și depășească putinolatria (vorba domnului Manolescu) și să articuleze un discurs demn de un om dotat cu conștiință.

Cu toate acestea, Metropolitan-ul din New York n-a fost convins de sinceritatea Annei Netrebko. Conducerea instituției s-a arătat sceptică privind onestitatea declarației și așteaptă confirmarea ei pe o perioadă mai îndelungată de timp. Neclaritatea morală în care s-a plasat cântăreața s-a soldat cu o replică la care nu se aștepta. Pe de altă parte, soprana a primit o lovitură și din partea mult-iubitei sale țări. Opera de Stat din Novosibirsk, din Siberia de Sud, a anulat concertul pe care trebuia să-l susțină acolo în iunie. Motivația, exprimată într-un comunicat emis aproape instantaneu, spune totul despre politica xenofobă, confrontaționistă, bazată pe ură și supunere necondiționată la dogmele statului totalitar: „Ieri, artista a făcut o declarație în care condamna acțiunile statului nostru. Faptul că trăiește în Europa și că are prilejul de a evolua pe scene europene s-a dovedit a fi mai important decât soarta Patriei. Vremurile de azi nu sunt prielnice pentru a sacrifica principiile pentru niște condiții de viață mai confortabile. Acum a sosit vremea să alegem fiecare. Opera din Novosibirsk a decis să le refuze organizatorilor dreptul de a ține acest concert.”

Că direcțiunea Operei din Novosibirsk nu vorbește despre război, ci despre o acțiune oarecare a statului rus (echivalentă cu colectarea de fonduri pentru o operațiune caritabilă, ori cu o campanie de plantare de copaci într-o zonă defavorizată), demonstrează în ce măsură s-a produs, la toate nivelurile, alterarea minților în țara care s-a pretins a fi, în secolul al XX-lea, cea mai avansată din lume. Putin a reușit să facă din instituțiile statului – inclusiv din cele artistice – un instrument de represiune.

Nazistul Hitler ar păli de invidie în fața performanțelor la care a ajuns exponentul comunismului sovietic. Ideologiile totalitare pot părea diferite în formă, dar sunt întotdeauna identice în conținut. Că vin dinspre stânga ori dinspre dreapta, ele urmăresc doar perpetuarea puterii celor aflați în vârful piramidei și reprimarea nemiloasă a celor de la bază.

Sunt sigur că se vor găsi destui putiniști care să pună semnul egalității între suspendarea decisă în cazul Netrebko de teatrele și operele din Occident cu interdicția de a cânta în Rusia. E aceeași categorie a „subtililor” care n-au găsit nicio diferență între intervenția NATO în Serbia sau alte părți ale lumii și „operațiunea specială” moscovită asupra Ucrainei. Pentru astfel de indivizi, realitățile nu contează. Ei văd doar tancurile și rachetele și decid, suveran, că toți sunt o apă și un pământ. Dar nu e nici pe departe așa. Decizia marilor instituții de cultură din lume (Metropolitan, Covent Garden, Opera din Viena, La Scala etc.) de a nu colabora cu artiști care sprijină războiul ori refuză să se desolidarizeze de el nu e același lucru cu ceea ce s-a decretat la Novosibirsk. Opera din Siberia pretinde, nici mai mult, nici mai puțin, ca artiștii să fie sprijinitori ai ororilor belicoase ale statului-infractor numit Rusia. E diferența dintre libertate și democrație, pe de o parte, și dictatură și terorism militarist, pe de alta.

Nu am prea identificat la oamenii pe care îi văd sau citesc frecvent poziții care să mă facă să mă rușinez că i-am cunoscut. Bunul-simț, simplul bun-simț e suficient pentru a numi oroarea, crima, nebunia atunci când o întâlnești. Dar există destule creaturi – parcă din ce în ce mai multe – care simt nevoia să introducă nuanțe și paranuanțe acolo unde faptele sunt clare ca lumina zilei. Nu mă refer doar la agenții, care nici măcar nu se mai ascund, ai Moscovei, la cei fascinați de totalitarism și la pescuitorii în apele tulburi care se agită întotdeauna când se produce o tragedie. Mă gândesc la cei cărora stresul le-a tulburat într-atât rațiunea, încât nu mai percep linia de demarcație dintre Bine și Rău. Astfel de oameni au un singur gând: să vadă lucrurile încheiate cât mai curând, indiferent cum. Pentru ei, Rusia și Ucraina au devenit două entități abstracte, încleștate într-o bătălie care nu îi privește deloc. Cu alte cuvinte, oricare ar fi deznodământul, ei vor să revină la liniștea râncedă a vieții lor, indiferenți la crime și tragedii.

Că e vorba de o mulțime din ce în ce mai consistentă o dovedește lipsa cvasi-totală a acțiunilor civice. Dintr-odată, s-a pierdut facultatea gândirii militante. Nu mai reacționăm decât la ceea ce ne privește direct, dacă suntem atinși la burtă și la buzunar. Nu suntem capabili să sesizăm mișcările de a doua instanță, nu ne pasă de ceea ce urmează după ce barajele care ne-au apărat se vor fi prăbușit. Nu prevenim nimic, nu a mai rămas nicio fărâmă din instinctul de conservare al omului decent, care pune mâna pe găleata cu apă atunci când izbucnește un incendiu, și nu o ia la fugă spre pădurea care va fi și ea, oricum, mistuită de foc cât de curând.

Raritatea și precaritatea protestelor sugerează existența unui fel de fatalism, vizibil atât la nivel planetar, cât și la nivel național. Acceptarea tacită a Răului e unul din misterele conștiinței umane cu care ne confruntăm în clipa de față. Pare cumva de la sine înțeles că nimeni nu-l poate opri pe Putin, indiferent de avertismentele blajine al Occidentului și de măsurile, mai mult sau mai puțin eficace, luate de acesta. După impasibilitatea cu care-și urmează pașii ucigași, încep să fiu convins că Ucraina e doar un prim episod dintr-un serial satanic al cărui scenariu a fost scris cu multă vreme în urmă la Moscova.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News