România la centenar sau despre şansele ratate ale reformei statului


În condiţiile omnipotenţei parlamentare, nicio instituţie nu se mai află la adăpost şi nicio valoare nu mai este protejată. Tot ceea ce s-a clădit, gradual, poate fi eliminat într-o sesiune de urgenţă a Camerelor Parlamentului.

 

România regimului Dragnea îşi are în premierul Viorica Dăncilă imaginea ei fidelă: un chip grotesc, inadecvat, provincial. România la centenar se află în captivitatea oligarhiei care îşi face un program din legiferarea privilegiilor şi descurajarea, tenace, a oricărei meritocraţii.

Anul 2018 este, poate, punctul cel mai de jos al evoluţiei naţiunii noastre în anii din urmă – ceea ce contemplăm este prăbuşirea unui stat şi lichidarea unui sistem de repere. Reconstrucţia decenţei colective va fi cel mai important dintre obiectivele pe care o altă Românie le va urmări. Regimul Dragnea împinge la paroxism o linie istorică care îşi are rădăcinile în comunism. România este, la un secol de la Unirea de la 1918, o naţiune fracturată,dominată de un grup pentru care complicităţile sunt unica raţiune de a fi şi de a guverna.

Există, în fiecare moment pe care istoria ni-l oferă, ocazia unei introspecţii comunitare. Devastarea morală şi degradarea instituţională de acum nu sunt un simplu accident, ivit din dorinţa de putere a domnului Dragnea, ci efectul ratării şanselor pe care România le- a avut, în anii din urmă. Revitalizarea fesenismului, în forma sa actuală de metastază, traduce eşecul forţelor care s-au opus, istoric. După un deceniu, România se întoarce la arhitectura de dominaţie oligarhică a lui Adrian Năstase. Dar, de această dată, blazonul de falsă intelectualitate lasă loc grobianismului abject. Este şi această mutaţie un semn al vremurilor pe care le trăim.

Iar această luciditate ivită din revoltă ne poate face să înţelegem, retrospectiv, adevărata semnificaţie a absenţei reformei statului. Regimul constituţional, în toate articulaţiile sale, este cu mult mai important decât ar fi înclinaţi să creadă contemporanii noştri. Consolidarea domniei legii şi a independenţei magistraturii, în contextul unei ordini constituţionale imperfecte, îşi dezvăluie, acum, limitele. În condiţiile omnipotenţei parlamentare, nicio instituţie nu se mai află la adăpost şi nicio valoare nu mai este protejată. Tot ceea ce s-a clădit, gradual, poate fi eliminat într-o sesiune de urgenţă a Camerelor.

Rapiditatea cu care regimul Dragnea a reuşit să cucerească statul român este datorată şi posibilităţilor pe care i le oferă regimul modelat în fesenism . Barierele ridicate în faţa avansului majorităţii parlamentare sunt uşor de eliminat. De-democratizarea de acum se realizează prin apelul la instituţiile constituţionale. Atotputernicia Adunărilor este pârghia ce facilitează luare ca ostatec a unei întregi naţiuni.

Căci în faţa Parlamentului, niciodată reformat cu adevărat, spre a fi raţional şi eficace în activitatea sa, nu se află niciun element de echilibru. Preşedintele Republicii era, chiar înainte de recentele amputări ale prerogativelor, incapabil, constituţional, să iniţieze alegeri anticipate şi să corecteze derapajele unei majorităţi. Şeful de stat din România este, în arhitectura fesenistă, prizonier al Parlamentului: şantajul ce face apel la suspendare ilustrează această asimetrie. Suspendării nu îi corespunde posibilitatea dizolvării Camerelor. De aici, ascendentul pe care îl deţine oligarhia actuală, în raport de Preşedintele Republicii.

Cât despre Curtea Constituţională a domnului Dorneanu, starea ei de aservire politică este consecinţa opţiunii constituţionale iniţiale care a încurajat practica de politizare a numirilor, prin privilegierea loialităţilor în detrimentul onestităţii profesionale. Curtea de acum este, în fapt, o a treia Cameră în care PSD şi aliaţii săi deţin majoritatea. În absenţa unor reguli şi a unor practici care să încurajeze tranparenţa în numiri sau alegere, Curtea Constituţională devine un organ de înregistrare al voinţei partizane. Cucerirea Curţii de către regimul Dragnea nu ar fi fost posibilă în condiţiile existenţei unor standarde sau interdicţii exprese. Încă o dată, ratarea şansei de înlăturare a fesenismului constituţional explică uşurinţa capturării Tribunalului de către puterea actuală.

Democraţia românească, în varianta ei codificată la 1991 şi la 2003, a refuzat naţiunii şansa de a interveni, prin referendum. Monopolul pe care îl deţine Parlamentul este evident în condiţiile în care convocarea unui referendum de abrogare al unei legi nu este permisă de Constituţie. Un asemenea veto legislativ popular ar fi dat rezistenţei civice un alt sens. Reforma constituţională ar fi presupus, în mod obligatoriu, emanciparea naţiunii, prin democraţia semi-directă.

Regimul Dragnea a cucerit un stat ale cărui mecanisme de echilibrare internă nu au funcţionat cu adevărat niciodată. Degradarea fără precedent de după 2016 probează până la ce punct o democraţie poate fi lichidată de cei care ar avea menirea de a o proteja. La centenar, şansele irosite ale reformării statului sunt temelia pe care se ridică noua autocraţie fesenistă.

 

Articol apărut şi în MarginaliaEtc.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.