23 iulie 2012

„Scrisoarea către UE” este actul fondator al infinitelor fărădelegi pe care le vedem și astăzi în politică, economie, educație, viață socială, cultură. Documentul e un extract de gândire totalitară cum rareori s-a produs în România postdecembristă.

 

Dacă n-ar fi fost demența rusească, am putea spune că verile noastre au devenit plicticoase. Un an în care, în plan intern, lunile calde au coincis cu evenimente calde a fost 2012. Am avut atunci de toate: mișcări de stradă, mobilizarea la cote isterice a mass-mediei aservite, paralizarea prin mijloace de forță îndelung plănuite a instituțiilor statului. Duo-ul Ponta-Antonescu acumulase deja întreaga putere și nimeni nu se putea opune măsurilor represive implementate cu o precizie de metronom. O parte a României a chiuit la lovitura lor de stat. În schimb, în cancelariile occidentale s-au instalat stupoarea și îngrijorarea. Opinia publică din Vest și-a adus aminte că România e țara în care, periodic, mineri în diverse uniforme schilodesc populația.

Ca și în 1990, și în 2012 s-au găsit destui intelectuali care să preamărească puciul. Între timp, Ponta și Antonescu au fost înghițiți de vâltoarea istoriei. Intelectualii însă au rămas. Unii au îmbătrânit, alții s-au betegit, dar cei mai mulți continuă să joace roluri prin presa scrisă, în diplomație și la televiziuni. Chintesența acelui moment o reprezintă scrisoarea adresată de un grup de câteva zeci de persoane Uniunii Europene, menită să apere „faptele de arme” ale lui Ponta și Antonescu. Fără teamă de ridicol, semnatarii s-au autointitulat „savanți”: „Suntem un grup de intelectuali români — savanți, universitari etc.” Recitesc azi lista lor și mă lovește, retrospectiv, râsul. Cu câteva excepții, e vorba de inși de care, în afara cercului lor strâmt, n-a auzit nimeni. Iar cei de care s-a auzit nu erau, în nici un caz, „savanți”. Mulți proveneau din grupusculele de interese ivite după 1990, și care pozau în „veterani ai mișcării democratice din România”. Unii au fost vocali pe vremea lui Iliescu, au beneficiat de sinecuri sub Constantinescu și au turbat, de-a dreptul, în timpul lui Băsescu. Acum, sub Iohannis, câțiva dintre ei s-au căpătuit, alții încă așteaptă să fie băgați în seamă – deși „expertiza” lor nu mai face doi bani într-o lume în care tertipurile prin care se obțin funcții și putere sunt cu totul altele decât cele care i-au consacrat.

Cei zece ani scurși de la publicarea „Scrisorii către Uniunea Europeană”, în 23 iulie 2012, au reprezentat, din toate punctele de vedere, un regres al vieții democratice din țară. În România de azi nu se mai vorbește de corupție, de abuzuri în serviciu, de furturi, de plagiate, de jafurile puse la cale de partide. Justiției i s-a pus botniță, iar intelectualii critici au fost marginalizați. Fraza din scrisoare în care se menționează: „Suntem profund preocupați de recentele acuzații care pretind că Parlamentul și Guvernul României ar fi subminat statul de drept și independența justiției” este una din cele mai rușinoase emise vreodată în viața publică din România. Orbiți de ură împotriva lui Traian Băsescu, intelectualii ponto-criniști nu s-au sfiit să devină avocații unui regim dictatorial care a îngrozit Europa. Dacă n-ar fi urmat trezirea poporului, care n-a putut fi dus de nas de retorica de țârcovnic de provincie a lui Crin Antonescu și de minciunile în cascadă ale lui Ponta, România ar fi fost astăzi o țară eșuată, intrată complet sub zona de influență a Moscovei.

Culmea e că intelectualii împricinați și-au păstrat nealterate prestigiul și privilegiile, chiar și în urma acestui act samavolnic, prin care era nimicit statul de drept. Încă o dovadă că în România minciuna și reaua-credință sunt metode sigure de parvenire socială. Ele nu și-au găsit încă Soljenițînul care să le descrie în întreaga lor ferocitate. Parcurgând azi documentul, mi-au revenit în minte secvențele în care, aproape din oră în oră, Guvernul emitea ordonanțe de urgență, Parlamentul le aproba, iar Avocatul Poporului (să nu-i uităm numele: Victor Ciorbea) dormea dus, narcotizat de remunerația gigantică de care beneficia. Trebuia să-l înțelegem: omul era înglodat în datorii. Aflați în stare de surescitate cvasi-sexuală, Ponta, Antonescu și acoliții lor au smuls cu dinții hălci din legislația europeană, atât de greu implementată în anii anteriori. Niciunul din hermeneuții din 23 iulie 2012 n-a fost deranjat de dărâmarea unui întreg edificiu legislativ. În schimb, îl acuzau pe Traian Băsescu de introducerea „competitivității”, pe care o echivalau cu un „darwinism social”. Dacă ar exista concurență, în opinia lor, ar supraviețui „doar cei mai puternici și mai adaptați”. Într-o asemenea viziune reacționară, de origine stalinistă, preferabile sunt lenea și inacțiunea, încurajate gălăgios de statul atotputernic. Nerușinat în conținut și gângav în redactare, textul arată gradul de decădere morală și iraționalitate la care a ajuns auto-intitulata elită a intelectualilor și „savanților”.

„Scrisoarea către UE” este actul fondator al infinitelor fărădelegi pe care le vedem și astăzi în politică, economie, educație, viață socială, cultură. Documentul e un extract de gândire totalitară cum rareori s-a produs în România postdecembristă. Când reprezentanți ai unei clase respectate – cum a fost intelectualitatea – pervertesc sensul complicatei lupte împotriva corupției în act de corupție, nu e de mirare că asistăm la o prăbușire a standardelor publice și la îngenunchierea și aservirea Justiției. Cam aceiași indivizi îi luaseră în vizor pe așa-numiții „intelectuali ai lui Băsescu”. Operația începuse încă de prin 2006-2007, prin intermediul canalelor de televiziune ale lui Dan Voiculescu, și se întețise în următorii doi-trei ani. Acest lucru se vede și dintr-un text din 2010 al lui Șerban Foarță, surprinzător antemergător al evenimentelor din vara lui 2012 și protocronist al ideologiei crino-pontiste (a se vedea „Scrisoare nedeschisă încă”, adresată lui Ponta și lui Antonescu, publicată de Agenția de Carte).

Ceea ce, inițial, fusese o confruntare între propagandiștii stângii impenitente și intelectualii anti-comuniști a degenerat în răfuială de tip mafiotic: cei care nu cântau în struna neo-bolșevicilor erau prompt etichetați drept „fasciști” și „naziști”. Cum orice gugumănie își găsește imediat adepți, și aceasta a prins repede. Cu atât mai mult cu cât era vorba de intelectuali cu imensă priză la public, autori de cărți de mare succes (Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Mircea Cărtărescu etc.) Ei erau, pe deasupra, excepționale vehicule ale ideilor democratice, lucru care a iritat în plus, conducând o vastă operațiune de compromitere a lor. Invidia a jucat, și în acest caz, un rol decisiv.

Violența politică din vara lui 2012 a fost pentru acești intelectuali o oportunitate de a-și afirma fidelitatea față de cei pe care deja îi puseseră în funcții publice semnificative, iar pe alții avea să-i răsplătească ulterior. În fine, destui au rămas mofluzi, așteptând, probabil, ca roata istoriei să se mai întoarcă o dată. Ca notă generală, Scrisoarea e o tentativă grosolană de a mistifica realitatea, de a transforma neîmplinirile proprii în suferințe ale întregului popor. Străbătută, de la un capăt la altul, de un suflu totalitar, ea proslăvește politica dictatorială pe care Ponta și Antonescu nici nu mai făceau vreun efort să o ascundă. Aceștia se pregăteau pentru o „domnie de o mie de ani”, într-o țară amuțită, condusă discreționar. S-au asigurat că, indiferent de câte nemernicii ar fi comis, aveau la dispoziție un escadron intelectual gata să spele spurcăciunile rămase în urmă. Prepotența lui Ponta, urmată de aceea a lui Dragnea, a fost girată în proporție de sută la sută de autorii abjectei Scrisori.

Inutil, de asemenea, să spun că nici unul nu s-a delimitat, în acești zece ani, de ceea ce a reprezentat sinistra perioadă USL-istă. Nu au recunoscut public rolul nefast jucat în unul din cele mai negre intervale ale istoriei recente. Au rămas prizonierii unei mentalități conflictuale, hrănite cu ură și resentiment. Operează, ca și înainte, asemeni unor komisari ideologici. Progresiști nevoie mare, și-au asumat pe de-a-ntregul doctrina corectitudinii politice și sunt în fruntea celor care susțin introducerea și la noi – îndeosebi în mediul academic – a virulenței doctrinare extremiste de tip Woke și Critical Race Theory.

Chiar dacă unele din efectele juridice ale actului terorist guvernamental și parlamentar s-au estompat sub presiunea opiniei publice naționale și a organismelor internaționale, pe obrazul intelectualilor care l-au apărat a rămas o pată de neșters. Ține de minima igienă morală să ni-i amintim măcar din zece în zece ani:

Nicolae Anastasiu, Liviu Antonesei, Vasile Astărăstoaie, Horia Barna, Vlad Bedros, Corina Bernic, Andrei Bodiu, Valentin Victor Bottez, Romulus Brâncoveanu, Bianca Burță-Cernat, Anca Calangiu, Ileana Cazan, Paul Cernat, Marius Chelcu, Mihai Chioveanu, Mirana Cioba, Alin Ciupală, Răzvan Constantinescu, Emanuel Copilaș, Marius Costa, Anni Costa, Eugen Cuteanu, Dorin David, Iarina Demian, Georgeta Dimisianu, Nicolae Iordan-Constantinescu, Octavia G. Duliu, Șerban Foarță, Ildiko Gabor-Foarță, Monica Gheț, Marius Ghilezan, Cristian E. Ghiță, Mihai Dinu Gheorghiu, Mihaela Grancea, Andreea Grecu, Ladislau Gyement, Constantin Hlihor, Octavian Hoandră, Adrian Paul Iliescu, Eugen Ionescu, Corina Iosif, Florin Lăzărescu, Ion Bogdan Lefter, Sabin Adrian Luca, Ecaterina Lung, Coman Lupu, Alexandru Mamina, Sorin Mărculescu, Tudor A. Marian, Paulina Marian, Alexandru Mitrea, Andrei Muraru, Oana Murarus, Marina Mureșanu Ionescu, Carmen Mușat, Lucian Năstasă-Kovacs, Victor Neumann, Viorica Nișcov, Gheorghe Vlad Nistor, Cristian Olariu, Marius Oprea, Alexandru Pecican, Ovidiu Pecican, Emanuel Petac, Zoe Petre, Zeno Karl Pinter, Cristian Pârvulescu, Ioan-Aurel Pop, Grigore Popescu Arbore, Simona Popescu, Iulia Popovici, Mihai Retegan, Zoltán Rostas, Michael Shafir, Cezar Sigmirean, Elena Saulea, Ovidiu Șimonca, Monica Spiridon, Filip Stanciu, Cornel Apostol Stănescu, Constantin Stoenescu, Liviu Ioan Stoiciu, Alexandru Suceveanu, Stelian Tănase, Antoaneta Tănăsescu, Nicolae Șerban Tanașoca, Lucian Dan Teodorovici, Zoltán Tibor Szabo, Nicolae Toboșaru, Florin Țurcanu, Silviu Văcaru, Alexa Visarion, Viorel Vizureanu, Laurențiu Vlad, Felicia Waldman, Daniela Zaharia.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

3 Comentarii

  1. Dan Plesoianu spune:

    Am auzit de citeva din numele celor de mai sus, unii oameni relativ respectabili. De majoritatea, nu am auzit. Ceea ce ma intristeaza profund insa, este sa vad numele d-lui Serban Foarta in acel tabel, presupunind ca isi merita locul acolo.
    Eu aveam o admiratie uriasa pentru talentul dinsului, si de asemenea pentru realizarile sale uriase. Versurilepentru albumul Cantafabule al grupului Phoenix sint o capodopera, care, in conceptia mea, ar fi trebuit sa fie recompensata cu un grup statuar in piatra sau bronz complex.

  1. 8 august 2022

    […] era greu de anticipat că articolul meu 23 iulie 2012 va provoca enervări, iritări și proteste. E cea mai bună dovadă că rana adâncă provocată […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.