Revanșa rinocerilor
Tenebroase structuri de interese, clientelism, patronaj, cinism, manipulări. În niciun caz spirit democratic. Lansarea şi întreaga tevatură din jurul candidaturii prezidenţiale a discipolului răposatului Malița, Călin Georgescu, fac parte din ceea ce, încă în 1990, am diagnosticat drept revanşa rinocerilor.
Mai mulți prieteni mi-au spus că ar merita să scriu mai detaliat despre Mircea Malița (1927-2018). A fost un activist comunist de tineret în anii stalinismului dezlănţuit. În 1949-1950 a lucrat împreună cu Virgil (Gipo) Ioanid în conducerea Secției Studenţi a CC al UTM. Deci în perioada de maxime represiuni împotriva celor cu „dosare suspecte” şi „origini nesănătoase”. Prieten din acei ani cu Ion Iliescu. Ca ministru al Educației, a flirtat cu unii intelectuali, inclusiv Mihai Botez. L-am avut profesor la Sociologie, în 1973. Preda aplicații ale matematicii în ştiinţele sociale. Cursul l-a ținut eminentul matematician Silviu Guiasu. Malița s-a înfăţişat de două, poate trei ori. Era sec, prețios, distant, crispat. Curtean al lui Ceauşescu fiind, avea la rândul său propria curte.
Era un vizorul Securităţii, dar nu de o manieră suspicioasă. Securiştii „tehnocrați” gustau eseistica sa despre viitorul planetei, suveranitatea țărilor mici şi mijlocii, oxigenul din aer şi Clubul de la Roma. În timpul lui Gheorghiu-Dej a fost ministru adjunct de Externe. Se ştia bine cu Brucan, dar făceau parte din tabere diferite. Ceauşescu îi aprecia deferența, solicitudinea, suplețea plecăciunilor. A avut grijă să nu schițeze nici cea mai timidă critică la adresa ineptei dictaturi. Era folosit ca un alibi. Expertul diplomatic, elegant în ținuta şi exprimare servindu-l fără murmur pe tiranul paranoic. Mâlita a practicat şi i-a învăţat şi pe alţii să practice arta tiranofiliei. Pluralismul democratic nu-l interesa câtuşi de puțin.
Organelor le-a convenit simbioza dintre Malița şi mai junele arivist, tot un fel de diplomat, Călin Georgescu. Au scris împreună cărţi şi studii. Malița l-a susţinut cât a putut, Georgescu i-a ridicat statuie „mentorului mult stimat”. Se înţelegeau perfect pe platforma suveranismului de sorginte național-stalinistă. Inițial, Georgescu nu dădea semne de propensiuni legionare. Malița avea doza sa de naționalism, mai degrabă pe linia antimaghiară. Când a fost ministru al Educației l-a numit redactor-şef al revistei Tribuna şcolii pe scriitorul Aurel-Dragoș Munteanu (1942-2005). Era pe la mijlocul anilor –70. Publicarea în revistă a unui text cu accente antisemite a dus la demiterea lui ADM. Ceea ce nu l-a împiedicat să ajungă cu o bursă în Statele Unite în programul de la University of Iowa.
În anii 90, Munteanu s-a strecurat în anturajul rabinului Moses Rosen, le spunea prietenilor că dorea să se convertaresc la mozaism. Apoi a intrat într-un fel de disidență, a cerut să plece definitiv din țară în Statele Unite. Revoluția l-a prins în România, a devenit instantaneu unul dintre stâlpii aparatului ideologic fesenist. A fost primul şef al TVR, pricipalul organ de propagandă fesenistă apoi ambasador la Washington şi la Naţiunile Unite. Despre el, cu proximă ocazie. Îl menționez pentru că făcea parte din anturajul lui Malița.
Malița a fost fondatorul şi preşedintele Fundaţiei Universitare a Mării Negre din al cărei consiliu director fac parte personaje cel puţin louche precum Sergiu Celac, Dan Dungaciu, Teodor Meleșcanu. Cum scriam mai devreme, toate vin de se leagă…
Ce observăm în aceste stranii combinații şi metamorfoze? Tenebroase structuri de interese, clientelism, patronaj, cinism, manipulări. În niciun caz spirit democratic. Lansarea şi întreaga tevatură din jurul candidaturii prezidenţiale a discipolului răposatului Malița fac parte din ceea ce, încă în 1990, am diagnosticat drept revanşa rinocerilor.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News