Putin şi mesianismul rus: temelia edificiului imperial al crimei
Mesianismul rus îşi află, astăzi, în Putin imaginea sa tragică şi criminală. Războiul din Ucraina este ocazia de a reafirma, prin bombardamente şi jafuri, excepţionalismul unui stat al şi al unui popor. Sarcina Rusiei este, acum, ca şi în urmă cu secole, aceea de a elibera şi de a indica drumul către viitor. Rachetele nucleare devin, în această elaborată punere în scenă, expresia tehnologică de teroare a destinului Rusiei înseşi.
Putinismul, ca ideologie şi practică politică, este înrădăcinat în solul tulbure al resentimentului naţional. Atenţia cu care sunt organizate coregrafiile Zilei Victoriei traduce mai mult decât un sentiment al nostalgiei: continuitatea cu stalinismul învingător la 1945 este soclul pe care se ridică statuia Rusiei de astăzi. Sindromul cetăţii asediate, neîncrederea în Occident, paranoia provocată de trădare, toate aceste elemente mitologice ale stalinismului trec în putinism, ca parte a unei viziuni despre autocraţie ca garant al măreţiei naţionale.
Ipocrizia regimului de la Moscova este un ecou al ipocriziei care a dominat politica rusă vreme de secole. Înainte ca marxism-leninismul să ofere o mantie ideologică universală Rusiei imperiale, ţarismul a recurs la brutalitatea agresiunii ca la unica sa justificare de a fi.
Dincolo de edificiul elegant al unei societăţi occidentalizate s-a aflat apetitul nestăvilit pentru expansiunea teritorială. Neliniştea istorică a Rusiei a fost folosită de ţarism ca argument pentru ferocitatea imperialistă. Flirtul intelectual cu Europa Luminilor i-a dăruit Ecaterinei gloria de reformator : creşterea Imperiului şi lichidarea mişelească a Poloniei sunt adevărata ei moştenire. Câmpul de luptă a fost pentru conducătorii Rusiei adevăratul test al misiunii lor. Războiul şi agresiunea sunt încrise în codul de adâncime al statului rus.
Iar atunci când Putin şi portavocea sa clericală, Patriarhul Kirill, reafirmă natura defensivă a “acţiunii militare speciale” din Ucraina, mesianismul rus îşi etalează una dintre temele sale fondatoare: ruşii nu sunt niciodată agresori, ei sunt, mereu, cei care îşi apără pământul strămoşesc, în faţa atacurilor celorlalţi. Mobilizarea putinistă face apel constant la credinţa ruşilor în natura unică a identităţii şi destinului lor. Dincolo de represiune, dincolo de frică, adeziunea la putinism este explicabilă prin convergenţa de sensibilitate şi de viziune. Autocraţia şi măreţia statului sunt îngemănate, iar putinismul este revenirea la izvoarele unei tradiţii care a nu a încetat să fascineze.
Războiul din Ucraina ar fi fost imposibil de imaginat în absenţa acestui elan mesianic. Teoria inexistenţei unei naţiuni ucrainene este legitimată de visul reunirii pământurilor vechii Rusii Kievene. Ceea ce regimul Putin propune azi este o variantă reciclată a ideologiei panslaviste, cu accent pe rolul ruşilor de garant al viitorului fraţilor cândva dezuniţi. Istoria acţionează ca un catalizator al energiilor criminale. Masacrele şi jaful sunt justificate prin invocarea destinului Rusiei.
Atâta vreme cât mesianismul rus va continua să iradieze mistic, o formă de autocraţie imperialistă va dăinui în Federaţia Rusă. Tragedia din Ucraina este ocazia unei introspecţii colective pentru naţiunea rusă. Între barbaria invaziei şi nobleţea unei culturi de la care se revendică, ruşii au de făcut o alegere simbolică. Luciditatea patriotică, sufocată de imperiu, este alternativa la crimă şi jaf. Ieşirea din putinism trece prin renunţarea la visul dominaţiei universale.
Articol publicat şi pe Contributors.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
