Prizonier în inima neantului

Foto: Dilema Veche

Cariera literară a lui Andrei Pleșu e alcătuită din doi versanți. Primul oferă profilul sobru al savantului, al gânditorului, al omului de bibliotecă. La celălalt pol, în șocantă contradicție cu primul, se află cronicarul intens participativ la spectacolul lumii în care ne e dat să trăim, analistul intempestiv și moralistul caustic, un glosator al non-valorii.

Cariera literară a lui Andrei Pleșu e alcătuită din doi versanți. Primul oferă profilul sobru al savantului, al gânditorului, al omului de bibliotecă. El e cel care a scris Călătorie în lumea formelor, Pitoresc și melancolie, Ochiul și lucrurile, Minima moralia, Limba păsărilor, Despre îngeri, Parabolele lui Isus. Cărți de erudiție și de dialog intra-cultural, care propun abordări noi ale unor domenii cu vastă tradiție culturală. Ele sunt explorări ale valorii. La celălalt pol, în șocantă contradicție cu primul, se află ucenicul neascultător, cronicarul intens participativ la spectacolul lumii în care ne e dat să trăim, analistul intempestiv și moralistul caustic. În aceste ipostaze, Andrei Pleșu e un glosator al non-valorii. Dar e vorba de o identitate asumată cu aceeași fervoare, cu aceeași competență de a diseca lucrurile. Și, dincolo de stil, cu aceeași plăcere malițioasă de a ridiculiza ticăloșia și necinstea.

Drept dovadă, acest al doilea versant începe să devină o parte importantă din activitatea scriitorului – mai degrabă în ciuda voinței, dacă e să dăm crezare unei confesiuni privitoare la servituțile meseriei de jurnalist. De la Chipuri și măști ale tranziției (1996), până la recentul Pe mâna cui suntem? Mică antologie a tragicomediei românești (Humanitas, 2018), autorul trece, ca prizonier (in)voluntar, în revistă întâmplările, ideile și personajele unei neasfârșite tranziții. Dar însuși cuvântul tranziție e prost plasat aici: evenimentele se repetă cu o asemenea frecvență, iar eroii sunt atât de asemănători, încât lasă impresia unei îndelungate, râncede, plicticoase stagnări. Ceea ce le face să pară diferite e vocea autorului, privirea necruțătoare aruncată realității deprimante.

Există însă între smintelile lumii o diferență importantă: dacă primele texte dedicate vieții publice din România de după căderea comunismului erau dominate de pitoresc, cele mai noi au patina melancoliei. În faza lor incipientă, aminteau de un iarmaroc pe jumătate vesel, pe jumătate exotic (așa cum sugerează și titlul unui volum din 2005, Comèdii la porțile Orientului). În momentul de față, e vorba de un bestiar – în ambele sensuri ale cuvântului: de luptă între animale și oameni, ca în circurile romane, și de povestire alegorică despre animale. În mod corespunzător, observatorul ironic, claunul shakespearean ce găsea motive de jubilație în prostia și zădărnicia faptelor omenești s-a transformat în gladiator. Azi, oricât ai fi de predispus la compromis, nu mai e de glumit. Pentru că nu ai cu cine. A întoarce și celălalt obraz brutelor nesimțite ar fi o dovadă de inconștiență, dacă nu de-a dreptul de prostie.

Deși înțelege perfect contextul, nu se poate vorbi de o radicalizare a scriitorului. Andrei Pleșu a păstrat o dreaptă cumpănă în tot ce a scris și scrie. S-a schimbat însă peisajul: din caragialian, cum era perceput în primii trei lustri post-comuniști, el a devenit orwelliano-kafkian. Privind înapoi la personajele care populau viața publică românească imediat după revoluție, aproape că li se potrivește exclamația lui Caragiale: „Uite-i ce drăguți sunt!” Tratamentul ironic le venea de minune, născut dintr-o definiție optimistă, à la Jankélévitch, care dădea persiflării semnificația „supleții”, „adică a extremei conștiințe. Ea ne face «atenți la real» și imuni la îngustimea și deformările patosului intransigent, la intoleranța fanatismului exclusivist.” În actualitate, doar discursul vitriolant, atacul la baionetă și denunțul năprasnic pot ține pasul cu imaginația infernală a personajelor publice. Însă chiar și în acest context, Andrei Pleșu strălucește prin eleganța stilistică. Devastatoare e întotdeauna punerea în pagină a problematicii și felul implacabil în care, printr-o sintaxă și un lexic inconfundabile, sunt prezentate chestiunile.

Citiţi şi: Andrei Pleşu: „Dacă e să dau un strigăt din rărunchii furiei şi ai nemulţumirii mele, aş spune: M-am săturat de derbedei şi de ţoape!”

Cel mai recent volum din seria dedicată realității „în priză directă” e dominat de o trăsătură psihologică a autorului: pur și simplu, el nu se poate abține să nu reacționeze la aberațiile care se prăbușesc asemenea unei avalanșe peste întreaga societate românească. Andrei Pleșu a ajuns comentatorul mizeriilor politice și morale ale României nu din vocație, ci din necesitate. Ca mulți alți intelectuali care, după 1989, și-au pus între paranteze ambițiile, planurile și aspirațiile culturale, a intrat în arena publică mai degrabă iritat de direcția greșită în care se îndreaptă țara decât din vreun impuls justițiar. Îmi imaginez că, pur și simplu, nu s-ar fi simțit confortabil în turnul de fildeș, văzând că strada e dominată de stafiile totalitarismului și de pegra gureșă a nulităților puse pe căpătuială. Talentul oratoric irezistibil combinat cu o abilitate de constructor de instituții l-ar fi eternizat, fără niciun efort, pe băncile parlamentare și ministeriale (unde a și jucat, de altfel, un rol înnoitor prin excelență). A preferat să rămână propriul stăpân, detectând din punctul său de observație lucruri pe care analiștii „de profesie” n-au cum să le identifice ori să le priceapă.

Andrei Pleșu vine în editorialul politic și social cu un arsenal supradimensionat. Autorul însuși are adeseori senzația că trage cu rachete ultrasofisticate după șoricei, că-și risipește timpul, talentul și vocația cu personaje insignifiante. Din fericire pentru noi, și spre paguba lui Andrei Pleșu, lucrurile nu stau așa. E o enormă șansă ca un intelectual de calibrul lui să-i ia de guler pe câțiva dintre agenții neantului care au făcut și fac din România o țară coșmarescă. Orice s-ar spune, e o activitate din specia patriotismului – cuvânt de care ne ferim deoarece e mult prea des pronunțat de gurile spurcare ale corupților, rataților și nemernicilor. Și ce dovadă mai înaltă de patriotism poate produce un intelectual decât aceea de a se lupta cu lumea subteranelor, cu agenții distructivi ai ideologiilor retrograde și – bătălia cea mai grandioasă – cu prostia. Ce câștigă din asta? Mai nimic, din punct de vedere material. Dar, ca datorie morală, tocmai aceste efemeride oferite unor site-uri de pe Internet ori tipărite în paginile revistelor culturale, sunt contribuții de primă mână la atât de precara noastră istorie a onoarei.

Citiţi şi: Andrei Pleșu: „Credința este o formă de confruntare existenţială, dramatică cu instanţa supremă”

Articolele adunate în volum sunt împărțite în patru categorii: Pe mâna cui suntem, Nici puțină inteligență n-ar strica, Sunt o babă moralistă și Rămâne pe altă dată. Primele trei sunt inspirate de întâmplări, personaje și situații din ultima perioadă. A patra e dedicată evocării unor personaje care i-au fost apropiate autorului (Părintele Benedict, Horváth Andor, Mihnea Berindei, Părintele Scrima), și unor teme – le-aș spune – mai abstracte („igiena credinței”, respectiv semnificațiile islamului, valorizat pe latura lui sapiențială și pacifistă. Una dintre acestea se încheie cu înțeleptele vorbe: „Nu ne rămâne decât să le transmitem fraților noștri arabi puși pe rele un îndemn rezonabil: înainte să puneți mâna pe arme, citiți, sau recitiți, Coranul”). Există în secțiunea menționată și două articole, fiecare în felul său, suav: unul intitulat „imagine la pahar”, o simpatică scriere „ocazională”, celălalt „Trei Crai de la Răsărit”, o admirabilă meditație despre toleranță și despre avantajele „privirii orientate spre cer”. Nu pot să nu citez, în ordinea vorbelor memorabile, cuvintele pe care i le-a spus autorului, cu o doză de umor ce nu poate scăpa nimănui, Horváth Andor, în timpul unei călătorii la „marele zid” chinezesc: „Andrei, eu mă simt aici cum cred că te simți tu la Sarmizegetusa…”

Dincolo de „grănițuirea” impusă de reguli mai degrabă de strategie editorială decât tematice, cartea lui Andrei Pleșu este extrem de compactă. Elementul unificator îl constituie, desigur, vocea auctorială. Subiectele sunt alese în așa fel încât să corespundă în egală măsură poziției generale a intelectualului critic, precum și vocii sale scriptice. Niciodată vehemente, textele polemice au însă o forță imparabilă, născută adesea din harul unic al portretisticii. Fostul președinte Emil Constantinescu, eternul Călin Popescu Tăriceanu, Liviu Dragnea ori doamne mai mult sau mai puțin distinse precum Gabriela, Olguța, Viorica și alți ejusdem farinae și-au asigurat un pașaport de nemurire nu pentru ceea ce au făcut ori n-au făcut, ci pentru felul în care îi „pictează” Andrei Pleșu. Ei sunt Lache și Mache, Mamițica și Popeasca, Zoe și Efimița, Leonida și Cațavencu. Ei sunt, urcând spre Urmuz, Pâlnia și Stamate, Ismail și Turnavitu ai prea puțin gloriosului nostru prezent. Iar gândul năstrușnic îți șoptește că însuși autorul ar putea îmbrăca fracul entomologului specializat în viața insectelor fără suflet.

Scriind atât de bine, e imposibil (dacă nu chiar: e păcat) să citezi vreun fragment din eseurile născute nu dintr-un proiect intelectual sau politic etalat cu grandilocvență, ci dintr-o profundă necesitate de a se opune răului. Sursa textelor e, tocmai de aceea, circumstanțială, născută sau dictată de urgențele clipei. Ceea ce nu le transformă însă în efemeride. Dimpotrivă, ridicându-se de la sol, ele dobândesc forța unor rachete capabile să domine spațiul pe care-l țin sub supraveghere. În calitate de cititor, nu poți fi decât recunoscător pentru bucuria făcută de cineva mai inteligent și mai talentat decât tine, care a gândit și a formulat în locul tău propozițiile fericite ale unor neliniști comune.

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News