Prima zi de şcoală. Ce fel de şcoală?


Stefan Vlaston 2Fără un sistem de educaţie performant şi adecvat contextului actual, şi care să ţină cont de provocările cărora trebuie să le facă faţă, România nu va progresa. Cu excepţia miniştrilor Miclea şi Funeriu, se pare că politicienii decidenţi, foşti şi prezenţi la guvernare, nu înţeleg acest lucru elementar.

 

Prima zi de şcoală. Încărcată de emoţii, de revederea colegilor şi prietenilor, reîntâlnirea cu zâmbetul cald al majorităţii profesorilor, poate şi cu fiorul primului sărut, de revedere… Cei mici, mici de tot, păşesc pentru prima dată într-o altă lume, lumea şcolii. Curioşi, încercaţi de plăceri şi spaime, îşi privesc cu nesaţ viitori colegi, viitoare „mămici”, învăţătoare sau educatoare. Totul ar fi frumos şi de neuitat.

Şi noi, cei mari, păstrăm în adâncul minţii astfel de amintiri. Dar noi, cei mari, suntem obligaţi să analizăm şcoala prin prisma îndeplinirii rolului social pe care îl aşteptăm de le ea. Unul extrem de important. Nu serveşte nimănui să ne mulţumim cu tabloul edulcorat pe care-l promovează unii, din interes sau neştiinţă, alţii, profund interesaţi ca situaţia şcolii să rămână încremenită în tiparele convenabile lor.

Baza materială

S-a progresat în multe locuri, adesea cu bani europeni. Am văzut şcoli rurale cu termopane la ferestre şi uşi, încălzire centrală şi cu reţele de calculatoare. Foarte bine! Felicitări autorităţilor!

Există şi o altă faţă a lucrurilor. Este total inacceptabil ca după 26 de ani, ultimii cu creşteri economice record, să avem mii de şcoli fără autorizaţie sanitară de funcţionare, sau cu peste 4.000 de clădiri ale şcolilor care nu au autorizaţie de siguranţă la incendiu. Cu multe clădiri ale liceelor centenare care au structura de rezistenţă compromisă. Cu multe şcoli care stau să cadă în capul elevilor, în cazul unui viitor cutremur puternic. Nimeni nu pare să aibă o evidenţă a acestor şcoli.

Peste 1.500 de şcoli încep cursurile fără apă curentă şi cu toaleta în curte. Ca în Africa. O ţară civilizată nu şi-ar permite aşa ceva. România îşi permite. Cine-i de vină? Pisica zboară între primari, Guvern şi minister. Este adevărat că Primăriile au în grijă baza materială a şcolilor, după descentralizare. Nici când a avut grijă ministerul de baza materială nu s-a făcut mare lucru. Primarii care nu-şi fac datoria faţă de şcoli nu păţesc nimic. Nicio autoritate a statului nu-i sancţionează, au fost aleşi. Faptul că dau banii pe panseluţe, parcuri în sate şi comune, pe contracte măsluite nu contează. Din păcate nici cetăţenii, care au bază legală de revocare a primarilor nesimţiţi nu ştiu sau nu fac nimic pentru a schimba lucrurile. (Potrivit art. 70 din Legea nr. 215/2001, legea administraţiei publice locale, mandatul unui primar încetează ca urmare a rezultatului unui referendum local având ca obiect demiterea acestuia). Dar Parlamentul, Prefecturile, Guvernul nu au găsit soluţii pentru această situaţie nefericită? Sau nici n-au căutat?

Culmea este că sumele necesare aducerii şcolilor la un nivel acceptabil, în câţiva ani, nu sunt prea mari, raportate la un PIB de 160 de de miliarde euro. De la instituţiile de finanţare internaţionale au venit peste două miliarde de euro pentru şcoala românească. Unde s-au dus aceşti bani, dacă situatia învăţământului a rămas precară? Nimeni nu ştie şi nici nu vrea să afle. Şi atunci? Nepăsare şi nesimţire. Alte explicaţii nu există.

Arhitectura curriculară

Este aceeaşi de 50 de ani, cu mici modificări. Deşi s-a schimbat contextul economic, social, politic, s-au schimbat provocările cărora societatea, şcoală trebuie să le facă faţă. O şcoală nu este bună sau rea în sine. Este bună doar în măsura în care serveşte cerinţelor şi necesităţilor societăţii la o etapă dată. Trăim o etapă esenţialmente diferită de aceea de acum 20-30 de ani. Şi totuşi, curricula şcolară rămâne încremenită în tiparele anterioare anilor ‘90. Toate eforturile societăţii civile, ale specialiştilor independenţi, rămân fără rezultat. Specialiştii din instituţiile statului, încremeniţi în aceleaşi fotolii de 20-30 de ani, nu sunt în stare să vadă realitatea. Ei privesc în continuare şcoală ca pe un „Pat al lui Procust”, în care înghesuie toţi copiii şi tinerii, indiferent de înclinaţii şi resurse, de talente şi personalităţi.

Ne-ar trebui:

  • Un plan cadru modern şi adaptat lumii actuale.
  • Programe şcolare cu dimensiuni: teoretic-conceptuale, aplicativ practice, interdisciplinare şi generatoare de învăţare continuă. La noi există doar prima dimensiune. Disciplinele-agregat (ştiinţele vieţii, ştiinţele mediului, educaţie pentru societate) ar asigura aceste cerinţe.
  • Grade de libertate acordate profesorilor pentru adecvarea instruirii la particularităţile colectivelor cu care lucrează.
  • Mai multe trasee educaţionale din care elevi, părinţi, psihologi să le aleagă pe acelea potrivite personalităţii tinerilor.
  • Un cadru legislativ clar, suplu şi modern, pentru învăţământul dual, care să asigure absolvenţilor nu doar cunoştinţe teoretice, ci şi o meserie. În Germania 70% dintre elevi merg la şcoala profesională. În România, 20%.

Arhitectura instituţională

Este aceeaşi de 50 de ani. Cu Inspectorate Şcolare Judeţene, cu directori şi profesori angajaţi de Inspectorate nu de comunitatea şcolară, de Consiliile de Administraţie, în care un cuvânt decisiv să revină părinţilor, care şi plătesc prin taxe şi impozite serviciile educaţionale. În felul acesta clientela politică beneficiază de un bazin important de funcţii, în care numirile se fac pe baza „încrederii partidelor aflate la guvernare”, cum şi sună un proiect de lege năstruşnic, retras între timp.

În momentul de faţă toţi directorii din ţară sunt numiţi cu delegaţie, pe baza „încrederii partidelor”, adică  recompensaţi pentru susţinerea logistică şi  financiară a campaniilor electorale. Ce criterii de competenţă şi performanţă, de experienţă şi rezultate la catedră? Susţinerea partidului este necesară şi suficientă! Nu există criterii clare de performanţă şi competenţe, bazate pe măsurarea progresului şcolar al elevilor, cu ajutorul aplicaţiilor informatice. Doar kilograme de hârtii şi rapoarte, care ţin loc de performanţă.

Actualul ministru a declanşat concursuri pentru directori. Foarte bine, cu condiţia ca aceste concursuri să nu fie trucate la nivel local. A avut şi alte iniţiative: A fost aprobat Statutul Elevului. Se acordă manuale gratuite pentru elevii claselor a XI-a şi a XII-a. Este decontat integral costul navetei elevilor. Ministerul promite revizuirea cadrului legal privind combaterea segregării şcolare. În timpul scurt rămas, nu sunt şanse ca ministrul să ducă la îndeplinire prea multe proiecte.

Bilanţul

Toate aceste structuri de organizare şi funcţionare din Educaţie se văd acum:

Abandon şcolar de 20%, în special la trecerea de la clasa a VIII-a la clasa a IX-a. Abandonul şcolar ascuns, prin menţinerea în cataloage a elevilor-fantomă, care nu frecventează şcoala, face şi mai mare acest procent.

Procent de 50% la examenele de absolvire. Raportând, aşa cum este normal, numărul reuşiţilor la numărul elevilor înscrişi în clasele terminale.

Prăpastia dintre şcoală şi piaţa muncii. Şcoala nu oferă elevilor competenţele cerute de angajatori. Consecinţa, şomaj masiv în rândul tinerilor. Piaţa muncii, lipsită de specialişti şi meseriaşi, nu permite dezvoltarea unei economii competitive şi performante.

Ultimele locuri la testele internaţionale PISA. Universităţile româneşti sunt abia pe locurile 701+, depăşite de multe alte ţări fără potenţialul uman şi economic al României.

Plagiatele, care încep să fie devoalate, fac ravagii în credibilitatea învăţământului superior românesc. Fără motivarea salarială, profesorii nu-şi pun în valoare tot potenţialul creativ. Nu avem un sistem de evaluare sumativă standardizat, unic la nivelul ţării, bazat pe aplicaţii informatice.

Fără un sistem de educaţie performant şi adecvat contextului actual, şi care să ţină cont de provocările cărora trebuie să le facă faţă, România nu va progresa. Cu excepţia miniştrilor Miclea şi Funeriu, se pare că politicienii decidenţi, foşti şi prezenţi la guvernare, nu înţeleg acest lucru elementar.

 

Articol publicat şi în Adevărul.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.