Omul cavernelor 2.0

Ce faci când, la nici doi pași de tine, izbucnește, aproape din senin, un război absurd și sângeros? Evident, te întrebi dacă nu cumva conflictul se va extinde și dincoace de granițele tale. Te uiți în jur să vezi cât de bine ești apărat. Dubiul și speranța te asediază în egală măsură.

Cam știi de ce e în stare armata. Îți îndrepți privirile spre exterior. O fi sau n-o fi NATO „cea mai mare alianță militară din istorie?“ Cine și cum a stabilit asta? Deocamdată, nu a existat nicio împrejurare în care presupusa ei invincibilitate să fi fost testată cu adevărat. Opiniile se bazează pe date, grafice, hărți, powerpoint-uri, filmulețe de  propagandă, comunicări savante în simpozioane militare și politice. Și, mai ales, pe îngâmfarea generalilor cu enșpe mii de stele etalate în vetuste parade ale mândriei de a călări pe tun. Mi-aș dori din toată inima ca lucrurile să stea așa. Aș fi extrem de fericit să mi se dovedească matematic, logic, că pot sta liniștit la mine acasă, că o invazie pe teritoriul țării mele nu va rămâne fără reacție. Deocamdată, după zece zile de război cumplit în Ucraina, nu văd decât derută, incompetență și „înțelepciune”.

Pentru mine, prudența Vestului nu e o surpriză. Am văzut cu ochii mei cum intelectuali valoroși din Occident se lichefiau, pur și simplu, de admirație și umilință în fața câte unui mediocru artist, politolog sau om de știință rus. Nu mai conteneau cu exclamațiile încurajatoare, cu uimirea și laudele în fața evoluțiilor în cel mai bun caz palide ale celor veniți de la Moscova. Nu mi-am explicat niciodată care e originea acestui complex. Până la urmă, s-ar putea să fie vorba de frica necontrolabilă a băiatului educat, dar debil fizic, atunci când se trezește în fața unui vlăjgan cu voce tunătoare, cu bocancii murdari, neras și duhnind a alcool. O fi un clișeu, dar el a fost verificat în mii și milioane de situații.

Nu sunt președintele Statelor Unite și nici măcar premierul Marii Britanii – două din țările care, cât de cât, au arătat o anumită fermitate privind invazia Ucrainei. Prin urmare, nu pot evalua cât de puternice sunt, de facto, acestea din punct de vedere militar. Îmi aduc aminte că Trump și-a manifestat enervarea față de starea nesatisfăcătoare a armatei pe care o comanda. Tot el i-a obligat pe membrii NATO să mărească sumele alocate apărării. Dar cine să asculte un „dezaxat”, un „clovn”, un „mincinos”, un „lunatic” care vorbește în dodii? Observ, în schimb, că acolo unde sofisticarea discursului politic a atins apogeul s-au subțiat primejdios legăturile dintre realitate și limbaj.

Evident că paralizia din acest moment a Occidentului e și consecința deceniilor de pacifism festivist cultivat, după al Doilea Război Mondial, de societățile respective. Obișnuit să asculte glasul alegătorului, politicianul din Vest a devenit un birocrat fără viziune, timorat, terorizat de talk-show-uri, atent la sondaje, nu la realitatea ca atare. Războiul a ajuns, în mentalul colectiv, o abstracțiune tot mai îndepărtată și mai improbabilă. Ba chiar ceva „de prost gust” – după cum se exprima cineva din anturajul meu –, o „absurditate” inimaginabilă în vremurile noastre: „Dar ăștia chiar nu au înțeles că trăim în mileniul III? Ce e cu acest primitivism și cu această sălbăticie a forței brute?” Astfel de considerații pierd din vedere un lucru esențial: natura umană.

Progresismul se dovedește a fi o orbire indusă, un handicap voluntar pe care păturile „evoluate” îl consumă ca pe un drog. Oricât ne-am cizela, oricât ne-am polei și sulemeni, nu ne-am îndepărtat prea mult de ipostaza noastră primitivă, de biped ieșit din peșteră, suspicios și cu ghioaga la îndemână. Unii au urcat mai mult pe scara istoriei, alții mai puțin. Iar alții, alarmant de mulți, n-au urcat deloc. Corectitudinea politică a înăbușit discuțiile despre „conflictul civilizațiilor” ca nefiind compatibile cu „brava lume nouă” înspre care pășeau viguros adepții egalitarismului și ai umanismului. Natura, în cruzimea ei impasibilă, arată că unii oameni sunt generoși și umanitari, alții, primitivi și lipsiți de milă.

Se vorbește în aceste zile despre responsabilitatea popoarelor și a populațiilor față de actele criminale comise de cei pe care i-au ales. Tehnic, nu conducătorii comit acele crime, ci oamenii de rând. Ei sunt asasinii, și tot ei carnea de tun. Mai complicată e chestiunea așa-numitelor „trupe speciale”, alcătuite din indivizi care, de bună voie și nesiliți de nimeni, au optat pentru profesia de asasini nemiloși. Cum să explici, de pildă, cruzimea trupelor cecene, despre care se vorbește cu oroare? Ce ADN, ce genă defectă îi transformă în măcelari însetați de sânge? Care sunt mecanismele prin care niște făpturi ale lui Dumnezeu s-au metamorfozat în unelte ale Diavolului? Am văzut rânjetul pre-uman al detracaților ce se pregăteau să dea foc, să schingiuiască și să extermine. În astfel de creaturi, umanitatea nu doar că își anihilează trecutul, dar nu are niciun viitor.

N-am să repet scenariile derulate compulsiv zilele acestea la televiziuni, în presă, pe rețelele de socializare. Nu sunt nici analist militar, nici specialist în politici internaționale. Constat doar refuzul multor decidenți politici de a vedea violența atunci când ea deja exista, și de a inventa pericole acolo unde nu erau. M-a uluit capacitatea multor intelectuali occidentali de a se minți pe sine. Lașitatea pe care au cultivat-o mediile academice, presa și televiziunile din țările avansate din punct de vedere economic, dar repetente la capitolul moralitate, a dus la starea de confuzie și paralizie actuală. Marea problemă nu e că șefii de state din lumea occidentală refuză să se implice militar într-una din cele mai mari catastrofe umanitare pe care le-a cunoscut în ultimii optzeci de ani Europa. Problema e cecitatea de care au dat dovadă, lăcomia de a profita de petrolul și gazul ieftine din Rusia, dependența suicidară de un stat-infractor. Ca să-l citez pe un gânditor rus: ce e, totuși, de făcut? Ca români, ne aflăm într-o postură cel puțin inconfortabilă, ca să nu zic primejdioasă de-a dreptul. Nu poate nimeni anticipa mișcările unui regim ajuns cu spatele la zid, derutat, disperat parcă de propria nesăbuință.

Am citit și eu prevederile „Memorandului” din 1994 de la Budapesta. Garanțiile oferite de Statele Unite ale Americii, Federația Rusă și Regatul Unit au fost călcate în picioare cu cinism. În schimbul renunțării la armele nucleare (transferate, desigur, Rusiei), numitele țări promiteau solemn independența, pacea și inviolabilitatea granițelor Ucrainei. Înduioșător e punctul în care țările menționate conveneau că „se vor consulta în cazul în care apare o situație care ridică o problemă cu privire la aceste angajamente”. S-au consultat de s-a ales praful!

Morala tragicelor evenimente pe care le traversăm e una singură: niciun ins decent nu trebuie să stea vreodată de vorbă cu omul cavernelor! Huliganul nu are onoare, cuvânt și memorie. Nu-și ține niciodată promisiunile și te înjunghie pe la spate la prima ocazie ivită. Minte, înșală și ucide fără să clipească, iar apoi, cu ochi lăcrimoși, se va plânge el, cel dintâi, că a fost jignit și agresat. El trebuie ținut la distanță, izolat, oprit la porțile civilizației.

Un cuvânt despre excesele celor care, după modelul woke, critical race theory și celelalte aberații ale corectitudinii politice, găsesc că e de bon-ton să-i cenzureze pe marii artiști ruși. Dostoievski, Ceaikovski, Tolstoi, Cehov (ca să nu mai vorbesc de genialul ucrainean care a scris în rusă, Gogol) n-au niciun amestec în nebunia declanșată la porțile Europei. Dimpotrivă, fiecare în felul său, au fost victime ale societății care, indiferent de forma de conducere, imperiu, republici sovietice sau federație, s-a bazat pe aceleași metode de conducere: cenzura contondentă, suprimarea libertăților, batjocorirea individului, asasinarea adversarilor. Dostoievski a fost deportat în Siberia, Turgheniev s-a exilat, iar Soljenițîn a scris pagini copleșitoare tocmai despre irepresibilele pulsiuni criminal-totalitare ale nefericitei sale țări.

Lucrurile sunt ceva mai nuanțate în cazul unor artiști ruși contemporani care au făcut averi colosale evoluând nu la Moscova sau Sankt-Petersburg, ci pe marile scene occidentale. Dacă scriitori precum Ludmila Ulițkaia, Guzel Iahina ori Mihail Șișkin, ca și nenumărați oameni de știință, au condamnat războiul, de ce refuză s-o facă și dirijorul Valeri Gherghiev, un alintat al orchestrelor din Occident? Și de ce până și extraordinara Anna Netrebko și-a însoțit debilul protest cu o notă țâfnoasă, în care clama dreptul artistului de a rămâne în afara jocurilor politice? Netrebko ar fi trebuit să gândească așa și în 2014, când a donat bani armatei ruse de ocupație din Donbas. Beneficiari ai nemăsuratei rusolatrii care bântuie în mediile artistice occidentale, Gherghiev și Netrebko ar fi putut deveni modele de moralitate. Au preferat să rămân doi neclintiți oșteni în armata minciunii și a totalitarismului.

Articol publicat și în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News