Odiseu la Rio


În iarna lui 2016, pe când mă apropiam de sfârşitul scrierii lui Ulysses, 732. Romanul romanului, mi-am dat seama că-i lipsesc două lucruri fundamentale. Primul: o ieşire – dacă se putea – nebunească dintr-o istorie exegetică mult prea serioasă. Al doilea: un final care să fi smuls măcar un minuscul gest (postum, fireşte!) de aprobare din partea lui Joyce. Aşa a apărut ideea „telescopării” asupra ediţiei „critice şi sinoptice” din 1984, realizată de un grup de cercetători germani condus de Hans Walter Gabler.

 

Pe parcursul lunilor cât mi-am făcut documentarea, am fost sedus – ba chiar mai mult: izbit, şocat – de rolul de trouble fête al unui comentator ivit parcă de nicăieri, John Kidd. Până să se ia de piept cu „ulisologii” oficiali, nu publicase nimic. Într-un act de îndrăzneală fără precedent, a contestat nu doar demersul echipei Gabler, ci întregul „establishment” academic joycean. Le-a pus în dubiu şi competenţa, şi onestitatea – ceea ce a dus la un război nemilos în urma căruia John Kidd a dobândit o celebritate pe cât de rapidă, pe atât de amară. I-am găsit numele citat în sute de articole şi studii publicate pe parcursul celor zece ani cât a durat bătălia.

Explicit „revoluţionară”, această variantă a capodoperei joyceene a fost prima lucrare clasică alcătuită cu ajutorul computerului. Cercetătorii de la Universitatea din München au folosit toate variantele, corecturile, adăugirile şi intervenţiile auctoriale pentru a obţine „textul ideal” – adică, romanul aşa cum l-a scris Joyce, nu cum l-a tipărit. Intrigat de omniprezenţa lui Kidd, de neobosita polemică purtată cu somităţile domeniului, de la Richard Ellmann la Hugh Kenner, am devenit atent, în egală măsură, la activitatea cercetătorului şi polemistului, dar şi la fiinţa din spatele atacurilor nemiloase împotriva savanţilor ce păruseră până atunci intangibili. Pe măsură ce adunam informaţii despre om, existenţa lui fantastă mă interesa chiar mai mult decât contribuţiile lui ştiinţifice (de-o incredibilă subtilitate şi acribie, de altfel). Am descoperit astfel un protagonist demn de orice proză din perioada romantismului decadent. Goticul şi literatura série-noire ar fi fost medii ideale pentru descrierea acestui maverick care s-a inventat pe sine în conflictul nemilos cu avocaţii ediţiei Gabler.

M-am bucurat să citesc zilele trecute, şi nu oriunde, ci în faimoasa „The New York Times Magazine”, că intuiţia mea de acum câţiva ani – şi anume, că John Kidd a fost un personaj ieşit din comun – se vede confirmată. Jack Hitt a publicat un articol cu un titlu ce trimite şi el tot spre zona misterelor cu iz poliţist. „The Strange Case of the Missing Scholar” („Enigmaticul caz al savantului dispărut”) – ceea ce-mi întăreşte intuiţia că el putea deveni oricând eroul unui roman palpitant. Ar fi putut împrumuta, cu siguranţă, titlul savuroasei cărţi de texte radiofonice ale lui Andrei Codrescu, Raised By Puppets Only To Be Killed By Research… Într-adevăr, mai rar o asemenea potrivire: John Kidd chiar a fost ucis de cercetare. Meteorica lui celebritate a fost legată de pătrunderea intempestivă în mediul deja cam prăfuit al studiilor joyceene din anii 1980. Nu mai puţin fulgerătoarea lui cădere se datorează adversităţii, intrigilor şi acuzaţiilor necontenite din partea celor lezaţi de dezvăluirile privind imperfecţiunea ediţiei din 1984 a lui Ulysses. Articolul lui Jack Hitt porneşte de la împrejurarea cel puţin bizară că presupusa moarte a lui John Kidd n-a fost consemnată nicăieri, în ciuda celebrităţii acestuia în lumea academică: lipsea ferparul! M-am bucurat să regăsesc citate în textul lui Hitt şi câteva rânduri ale mele, în care evocam împrejurările dispariţiei lui Kidd. Acesta îşi petrecuse ultima perioadă în condiţii de viaţă mizere, „îngropat în datorii, detestat, insultat, părăsit de toţi cei din jur, stând de vorbă doar cu porumbeii din campusul universităţii Boston.”

Când am fost contactat de un redactor al lui „The New York Times” care voia să verifice corectitudinea transpunerii în engleză a textului de mai sus, primul gând m-a dus spre o farsă. Prea era străvezie asemănarea grafică a numelor Kidd şi Hitt! Nu mai vorbesc de faptul că Jack e un diminutiv al lui John, iar Hitt provine de la „hit” (adică „lovitură”, în toate sensurile cuvântului). „Paranoizat” de alchimia combinatorică, mintea mea a început să fabuleze în ritm accelerat. Articolul publicat de NYTM vorbeşte şi de fratele lui John Kidd, purtătorul aceluiaşi nume, doar că grafiat diferit, Jon. Iar tatăl lor era un bizar căpitan de vas, John William Kidd, supranumit „Starbuck” – exact ca-n romanele cu piraţi din secolul al XIX-lea. Toate aceste permutări şi coincidenţe erau demne de Joyce însuşi. El părea să se joace postum cu straniile întâmplări în care era înscris destinul improbabilului protagonist al unei tragedii academice. Însuşi numele părea din altă lume, din altă eră: Kidd aparţine unei onomastici datate, ce trimite la epoca shakespeareană. Unul dintre contemporanii Marelui Bard s-a numit Thomas Kidd. Înarmat cu astfel de informaţii, dubiul sa insinuat cu perversitate. Dar dacă John Kidd n-a murit, aşa după cum se credea? Dar dacă, retras în extravaganta şi sordida lui singurătate, a urzit o nouă lovitură, menită să compromită încă o dată establishment-ul academic şi cultural a cărui victimă se credea? Articolul era prea „făcut”, prea încărcat de date, prea… apoteotic. Prea spectaculos ca să nu existe dincolo de el un anumit tip de premeditare. Poate chiar o farsă. Cu sau fără voia autorului, ne mişcam tot pe teritoriul imaginarului. Îmi permisesem eu însumi, la sfârşitul cărţii dedicate lui Ulysses, să-l „ficţionalizez”. Mi-l închipuisem dând foc librăriei pariziene „Shakespeare and Company”, în rafturile căreia tronau cele trei volume ale ediţiei „critice şi sinoptice” a lui Hans Walter Gabler. În ultimii ani ai vieţii începuse să semene, fizic, din ce în ce mai mult cu Joyce. Se îmbrăca în stilul scriitorului şi trăsăturile chipului său păreau să se topească în imaginea irlandezului. Un astfel de personaj era capabil, nu doar în mintea mea, de absolut orice. Inclusiv să revină, într-o formă uşor anagramată, ca autor al unui text „de dincolo de mormânt”: Hitt-Kidd, ce lovitură… copilărească! şi totuşi, Jack Hitt există. E un jurnalist cultural din generaţia mea, binecunoscut pentru articole şi documentare de televiziune cu tentă cultural-senzaţionalistă. Intrigat de dispariţia subită a lui Kidd de pe radarul inamicilor săi, Hitt a demarat o serie de cercetări cu iz rocambolesc. La capătul acestora, a reuşit nu doar să-l localizeze, viu şi nevătămat, ci chiar să-l întâlnească. Metamorfozat întrun paşnic cercetător la Academia de Litere a Braziliei, Kidd trăieşte, citeşte, adnotează şi promite noi ediţii şi traduceri la Rio de Janeiro — sau cel puţin asta susţine Hitt în bine documentatul şi palpitantul său articol. Scârbit, disperat („dar nu falit”, ţine el să precizeze) de ceea ce-i fusese dat să trăiască, Kidd a intenţionat să se stabilească, mai întâi, în China, sedus de lectura cărţii clasice din secolul al XVII-lea, Visul din pavilionul roşu.

Şi-a propus să-şi dedice existenţa studierii acesteia, dar după câţiva ani a decis să plece în Brazilia. A învăţat portugheza şi a căzut sub vraja unei alte cărţi, Sclava Isaura (da, chiar aceea care a inspirat kitschul monumental transmis frenetic de televiziunile noastre la începutul anilor 1990!). La fel de iritat şi azi de întâmplările atroce prin care a trecut la Boston, Kidd continuă să citească după aceeaşi metodă care l-a făcut celebru pe când se ocupa de Ulysses: comparând ediţii şi propunând, pe marginea paginilor, liste de sinonime, de ipoteze şi interpretări. Fotografiile care însoţesc articolul despre viaţa postum-antumă a lui John Kidd ne înfăţişează o cu totul altă persoană. Nimic din alura joyceană de prin anii 2000. Acum, pare varianta improbabilă a unui cântăreţ rock îmbătrânit, care a lăsat chitara pentru masa de studiu. Privindu-l, mi s-a părut a fi un Ozzy Osbourne cu părul alb prelingându-i-se până mai jos de şolduri, strivit de mormane de cărţi, cu privirea pierdută în depărtări, sau un personaj descins din filmele inspirate de cărţile lui Tolkien ori C.S. Lewis: un fel de vrăjitor spadasin, înalt de aproape doi metri şi dominând cu autoritate peisajul plin de mistere al sensurilor ascunse în cărţi doar de el înţelese.

Potrivit lui Hitt, marele detector de erori ale ediţiei Gabler s-a aventurat acum într-o teorie privind sursele şi tehnicile întrebuinţate de Joyce în Finnegans Wake. Originea lor s-ar afla în complicata relaţie dintre tată şi fiică (Lucia Joyce a suferit de o formă gravă de schizofrenie), care l-a condus la o serie de consideraţii cel puţin tulburătoare: „Joyce spunea că exprimările şocante şi bizarele cuvinte-valiză ale Luciei erau dovezi că, asemeni lui, şi ea era un inovator într-ale limbajului, dar în forme ce n-au fost încă înţelese. Susţinea că ea avea să se aventureze într-un nou fel de literatură. Incoerenţa monumentală şi inaccesibilitatea lui Finnegans Wake sunt, după cum se poate dovedi cu uşurinţă, dovada că Joyce suferea de horror vacui, fiind totodată un panegiric al tatălui la adresa genialităţii fiicei. Lucia a fost ulterior internată într-o clinică din Geneva, dar Joyce a fost ultimul care s-a dat bătut. I-a solicitat ajutorul lui Carl Jung, care, asemeni lui Joyce, explora canalele de adâncime ale conştiinţei. Jung a descris succint relaţia dintre tată şi fiică drept aceea a două persoane «care se aruncă la fundul unui râu: unul prăbuşindu-se, celălalt plonjând»”.

După propria mărturisire, Kidd lucrează acum la traducerea în engleză a Sclavei Isaura. E o transpunere din care nota de tele-novelă absentează cu totul, fiind înlocuită de o savantă, enciclopedică şi nebunească întreprindere în care niciun cuvânt nu e folosit pe parcursul romanului de două ori. Un triumf, aşadar, al sinonimiei. Dar şi al hazardului. La fel ca şi, poate, întâmplarea că Jack Hitt şi cu mine suntem născuţi în aceeaşi zi şi în acelaşi an: 1 ianuarie 1954.

 

Articol publicat şi în România Literară.

 


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.