Naționalism, patriotism, liberalism

Instrumentalizarea politică a atașamentului patriotic se traduce în naționalism. Nu e nevoie de super-savantlâcuri întortocheate pentru a recunoaște acest adevăr factual. Un adevăr dovedibil prin nenumărate exemple istorice. În cartea mea Fantasmele salvării am propus o tipologie a naționalismelor.

Am scris despre naționalismul liberal arătând că este un discurs/sentiment legitim, îndeosebi în colectivități etnice nedreptățite și/sau amenințate. Două chestiuni se cer explorate.

Una este istorică. Despre ce perioadă vorbim. Cealaltă ține de ceea ce se cheamă Comparative Politics. Care sunt componentele naționalismului liberal, iliberal și antiliberal în acest deceniu al secolului XXI? Cum interpretăm populismul șovin, cu accente rasiste, al lui Viktor Orbán?

A doua temă ar suna astfel: Care sunt resorturile reacționarismului identitar promovat în mișcarea MAGA? Este naționalismul etnoreligios tendința dominantă în deceniile următoare ori este mai degrabă un fenomen propriu ciclurilor modernității?

Recomand scrierile unor Isaiah Berlin, Daniel Chirot, Ernest Gellner, Liah Greenfeld, Ghiță Ionescu, Guy Hermet, Yael Tamir, Adam Michnik, Antoine Roger, Jacques Rupnik, Nadia Urbinati, Ivan Krastev.

Din perspectiva lui Isaiah Berlin, este important să privim naționalismul drept o inflamare retorică provocată de cauze care trebuie identificate. Este naționalismul compatibil cu universalismul civic asociat cu tradiția Luminilor?

Din nou, detaliile istorice contează, au valoare nu doar ilustrativă, ci mai cu seamă explicativă. Consider că discuția despre naționalism trebuie conectată cu aceea despre patriotismul constituțional și despre drepturile omului. Pledez pentru nuanțe și ancorare. Lucruri total diferite de generalizările anistorice și de superbia apodictică a diletantului.