Năluciri suveraniste

Cacialmaua suveranistă pleacă de la premisa că românii nu dau doi bani pe propria Constituție. Adică n-o citesc, nu știu ce prevede (și nici nu le pasă). Prin urmare, oricine le poate turna orice bazaconie, cu aerul că le oferă pe tavă cheile Paradisului.

Într-adevăr, dacă ar deschide-o, ar afla, chiar din primul articol al Constituției, că „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil“. Iar din Articolul 2 (1): „Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum.“

A susține, la peste trei decenii de la adoptarea acestui act fundamental, că vii tu, Salvatorul, și le oferi românilor ceea ce ei aveau din plin, adică suveranitate, e o escrocherie care ține doar în fața unor proști. Adică a bezmeticilor care ies în stradă „să-și ia țara înapoi“.

De la cine s-o ia? Le-a furat-o cineva? Oare nu cumva chiar ei au adus-o în starea deplorabilă în care se află? Marota suveranismului e de dată recentă și provine din import. Promotorii ei sunt imitatori lipsiți de imaginație ai unor tendințe vehiculate prin țările europene. După ce a făcut carieră în perioada decolonizărilor de după Al Doilea Război Mondial, conceptul a intrat în uz cu sensuri pe cât de confuze, pe atât de vehement exprimate. În clipa de față, în zone în care încă se dau bătălii pentru eliberarea de sub tutela metropolelor – de pildă, în Noua Caledonie – s-au conturat două tendințe: cea a independentiștilor, care cer plecarea ocupantului, și cea a loialiștilor, fericiți că prosperul stat francez varsă anual miliarde de euro pentru a menține funcționarea și chiar prosperitatea insulei respective.

Se află România într-o atare situație? Constituția spune că nu. Unde se plasează, într-o astfel de ecuație, pretinsul independentist/suveranist român? Nicăieri. Și asta pentru că, pur și simplu, nu are un obiect palpabil al muncii. Politica, administrația, controlul economiei, legile, marile decizii strategice, profitul sunt, toate, ale statului român. Singurul domeniu în care se simte o oarecare influență din afară e cel al drepturilor omului. Un lucru întru totul dezirabil, de altfel. Fără drepturi ale omului protejate și garantate nu există societăți libere. Nu ne mai aflăm în secolul al X-lea, ci în mileniul III. Bărbații nu mai decid discreționar soarta femeilor și nici statele puternice nu mai dispun chiar după bunul plac de statele mai mici. S-au inventat organisme internaționale, s-au creat filtre și baraje care să limiteze poftele expansioniste. Iar, atunci când actorii-giganți își ies din minți (vezi cazul Rusiei, dar și tot mai probabila transformare viitoare a Statelor Unite în agresor), aceste mecanisme depun eforturi considerabile pentru a restabili normalitatea. În condițiile în care suntem un stat independent, care și-a croit și votat o Constituție care nu e pusă sub semnul îndoielii de absolut nimeni, discuțiile suveraniste își relevă absurditatea și ridicolul. Cei care le poartă ar trebui tratați drept țicniți ori căzuți din lună.

Pentru mine, ca om liber, mi se pare jignitor să ascult tânguielile de milogi ale unor indivizi de teapa lui George Simion și Călin Georgescu. Ele dovedesc orice, numai bărbăție și grijă pentru interesele țării, nu. Atitudinea lor indică o imensă lașitate, o frică maladivă de a trăi în prezent și refugiul într-un spațiu mental imaginar, populat de bazaconii protocroniste.

Cu toate acestea, o bună parte a populației, care a aflat brusc că vrea să fie suverană, parcă a descoperit o nouă religie. Care nici măcar nu e nouă. E doar o combinație de Ceaușescu și Funar, asezonați cu tictocisme și avatari geto-dacici produși pe bandă rulantă cu ajutorul tehnologiei AI. Dar, când e vorba de credință, nu e nevoie de argumente: „crede și nu cerceta“. Împinși ca de un resort invizibil, sute și milioane de oameni au renunțat la tot ce-i definea până acum și s-au pus sub steagul izolaționismului: nu mai vrem cu UE, nu mai vrem cu NATO, nu mai vrem fonduri europene (colacul nostru de salvare, în absența căruia am muri, literalmente, de foame). E drept că „suveraniștii“ încă n-au început să scandeze cu voce tare: „Vrem cu Rusia“. Dar, probabil, că acel moment nu e departe. Georgescu a vorbit deja despre baza militară de la Kogălniceanu ca având nu un rol de apărare, ci unul de unde vor porni atacurile Occidentului împotriva Rusiei. Afirmația e de-o gravitate fără precedent, dar instituțiile statului o tratează ca pe o glumă.

Ocupați cum am fost, în deceniile din urmă, cu diversele integrări, am pierdut din vedere că nu toți cetățenii se află la același nivel de înțelegere. Nu toți au aceeași voință și putere de a asimila noul. Probabil că intervalul de extraordinară solidaritate națională din decembrie 1989 ne-a indus ideea, complet eronată, că suntem un monolit, că avem aceleași aspirații și aceeași dorință fierbinte de libertate. Greșeală de neiertat. N-am fost egali nici în vremea comunismului, ideologia pretinsei egalități și echități sociale, economice, morale etc. Și atunci a existat o pătură favorizată (activiștii de partid, securiștii, militarii, milițienii, turnătorii, aparatul administrativ etc.), alcătuită din vreo două milioane de cetățeni ce prosperau pe spinarea celorlalte optsprezece milioane de sclavi. Or, acești răsfățați ai comunismului n-au dispărut peste noapte. N-au înfundat pușcăriile, n-au fost discriminați, nu li s-au confiscat averile și nici n-au fost tăiate lanțurile complicității care-i legau în numele apartenenței la nomenklatură. Din această tagmă s-a recrutat miezul tare al așa-zisului suveranism. N-a fost nicio dificultate să se scoată de la naftalină lozincile din vremea lui Ceaușescu. Ele spuneau exact același lucru: „suntem un popor suveran“, „ne opunem tendințelor dezumanizante ale Occidentului“ etc., etc. Iar personaje care să le papagalicească dezinvolt s-au găsit berechet. Tot ce-au avut de adăugat a fost cădelnița și crucea, elemente indispensabile în încercarea de a da pompă unei mișcări ce vizează întoarcerea la autoritarismul de tip legionar.

În cele din urmă, despre asta e vorba: despre schimbarea cursului istoric al țării și plasarea României pe orbita statelor unde dictatura, inexistența libertății, sărăcia, mizeria socială și morală sunt elementele constitutive. Își dau seama izolaționiștii de aventura în care s-au angrenat? N-am nicio îndoială că da. Drept dovadă, felul nerușinat, frizând adeseori autismul, în care-și debitează lozincile. Sfidând evidențele și bunul-simț, ei își duc mai departe misiunea, chiar dacă știu că trag după sine în prăpastie milioane de oameni.

Și totuși, problema n-o reprezintă personajele-standard ale izolaționismului, ci milioanele de oameni incapabili să facă distincție între adevăr și nălucire.Cum s-a ajuns la un asemenea nivel de credulitate și orbire? Ce mecanisme psihice favorizează mentalitatea de turmă, atracția față de zonele primejdioase ale iraționalului? Cum se atenuează instinctul de conservare și se activează fascinația irepresibilă a neantului? Ce anume i-a adus pe acești oameni la dorința oarbă de a distruge și de a pune în locul realității himerele unui patriotism primitiv, născut din resentiment și frustrare?

La o analiză mai atentă, se observă că există o ierarhizare a urii. Țintele izolaționiștilor nu sunt, în primul rând, cele afișate ostentativ (UE, NATO, Soros etc.) Primii vizați sunt politicienii și partidele care și-au pus pe blazon valorile democrației și ale euro-atlantismului. Și pe care, să fim sinceri, aceștia le-au batjocorit cât au putut. Neputința de a se ridica la înălțimea așteptărilor, cinismul, egoismul, lăcomia, nerușinarea care au marcat în deosebi ultimii zece ani ai vieții publice din România au contribuit în mod direct la crearea mutanților care văd în izolare, în ruperea punților cu civilizația occidentală o salvare.

Din acest punct de vedere – care este unul esențial – vina a ceea ce s-a petrecut de când țara s-a aflat la cheremul lui Klaus Iohannis și a acoliților săi este imensă. S-au comportat ca niște jefuitori abjecți, care-și ima ginau că majoritățile confortabile deținute în Parlament le îngăduiau să facă absolut orice. Identificând poporul cu clientela nesătulă de partid, s-au hrănit cu iluzia că sunt invincibili și că prostimea îi va vota la nesfârșit dacă înainte de campaniile electorale le zvârl câteva firimituri. Iată că, oricâți bani au pus la bătaie, n-a fost de ajuns.

Uluitor e că formațiunile guvernamentale refuză cu încăpățânare să înțeleagă situația în care se află. Partidele sunt atât de ticăloșite și echipele de la conducere legate cu atât de multe nemernicii comise împreună, încât nu se vor da duse de la ciolan decât prin violență. Ceea ce pentru izolaționiști e mană cerească. Nu numai că socialiștii și liberalii n-au ținut cont de urletul de revoltă al populației din noiembrie 2024, dar continuă să conducă țara prin aceleași figuri care provoacă greață. Și PSD, și PNL se laudă că au sute de mii de membri. Așa o fi. Dar cum de, din această masă enormă, din pălărie ies mereu aceleași și aceleași nume care-i fac pe români să vadă negru în fața ochilor?

Răspunsul nu e greu de dat: în România acestui moment nu există ideologii, ci mafii organizate politic. Puterea e gestionată de organizații și personaje desprinse din filmele cu don Corleone ale lui Coppola sau din cele dedicate Gomorei, Cosei Nostra, Mâinii Negre și altor sindicate ale crimei (deocamdată doar) economice. Componenții grupărilor sunt legați de complicități inavuabile, de cumetrii și ticăloșii imprescriptibile. Partea proastă e că, dacă nu se vor curăța de bunăvoie, vor fi „curățați“ de gloata care a început deja să dea în fierbere.

Articol publicat şi în România literară.