Moartea la tropice

Începând cu a doua jumătate a anilor ’60, când creația Virginiei Woolf a început să fie studiată în mod sistematic, criticii au ajuns la o concluzie unanimă. Și anume, că, atunci când scria o carte, fiecare nouă versiune a manuscriselor propunea o variantă din ce în ce mai complicată. Povestea inițială era supusă unui proces de obscurizare, de încifrare a sensurilor și de ambiguizare voluntară și sistematică.

Nicăieri nu se vede mai bine acest lucru decât la romanul ei de debut, apărut în 1915, The Voyage Out (Călătorie în larg). Într-o primă redactare, el se numea Melymbrosia și sub această titulatură apare atât în jurnalul, cât și în corespondența autoarei. Fără a intra în detalii, e de remarcat că diferențele dintre manuscrisul Melymbrosiei (publicat abia în 1982, într-o ediție stabilită de Louise A. DeSalvo) sunt suficient de mari pentru a vorbi de două scrieri diferite. Ele reflectă într-un mod cât se poate de transparent modificările ivite în viața autoarei – inclusiv mariajul cu Leonard Woolf, petrecut când împlinise deja treizeci de ani.

Manuscrisul Melymbrosiei datează din perioada anilor 1909 – 1912. Louise A. DeSalvo a ajuns la concluzia că romanul are o identitate distinctă, legată de un proces creator, laborios și contradictoriu. Sensul cuvântului din titlu rămâne ascuns, deși i se poate cu ușurință detecta originea: e vorba de cuvintele grecești pentru „miere“ și „ambrozie“, adică „méli“ și „ambrosía“. Desprins din cele peste o mie de pagini aflate în The Berg Collection (The New York Public Library), Melymbrosia oferă numeroase indicii despre felul în care scria tânăra Virginia Stephen-Woolf. Cea mai spectaculoasă descoperire constă în faptul că, la sfârșitul lui 1912, autoarea lucra, simultan, la două variante ale textului. Era semnalul decisiv că, asemenea unei rachete în trepte, partea centrală se debarasa, una după alta, de componentele care o ajutaseră să se propulseze pe orbită (v. Woolf, 1982: XIII-XVII).

Deși ispititor, nu ne-am propus să urmărim procesul creator al Virginiei Woolf, marcat de ceea ce soțul ei a numit o „intensitate chinuitoare“. Reținem doar obsesia perfecțiunii, lupta cu demonii imaginației și trăirea obsesională a actului creator. Când a început să scrie romanul, Virginia se afla în plină, ambiguă și vinovată relație cu Clive Bell, soțul surorii sale, Vanessa. Când l-a încheiat, s-a prăbușit într-una din marile crize depresive ale vieții.

The Voyage Out a ieșit din tipografie în 26 martie 1915. Până în acel moment, autoarea își făcuse un nume ca eseistă și cronicar literar – în principal la Times Literary Supplement. Optând pentru exegeza literară, pășea ferm pe urmele tatălui, Leslie Stephen, celebru istoric literar, interpret de texte și specialist în literatura secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Decizia de a se consacra creației ficționale poate fi privită ca un abandon – dacă nu chiar ca o trădare. Alăturându-se tagmei creatorilor, Virginia renunța la tradiția de familie (pe care, într-o anumită măsură, a ilustrat-o și mama ei, Julia Stephen, prin volumul Notes from a Sick Room, din 1883, un mic manual de îngrijire a bolnavilor, dar și una din mătuși, Caroline Emelia Stephen, o militantă religioasă adeptă a quakerilor). Familia Stephen era predestinată, așadar, să slujească o cultură, o civilizație și o religie. Virginia a ales o cale diferită: a contestării tradiției și a înmormântării literaturii practicate de generația anterioară și de către autorii tradiționaliști ai propriei generații.

Descris în termeni simpli, romanul din 1915 este o tragedie. Eticheta își are deplină acoperire: una din protagonistele întâmplărilor, cea care se profilează, încetul cu încetul, drept eroină centrală a cărții, Rachel Vinrace, moare în condiții misterioase. Răpusă de o boală cumplită – febra tropicală –, dispariția ei are semnificația unei pedepse. Nimic nu anunța deznodământul înspăimântător: tânăra, naiva, inocenta provincială, ce crescuse într-un mediu auster și izolat, abia începuse, departe de casă, într-un mediu exotic, să cunoască deliciile iubirii. Destinul ei se relevă a fi o pedeapsă pentru îndrăzneala de a fi sfidat linearitatea unei existențe perfect trasate, predictibile și imuabile: ar fi îngroșat rândurile nenumăratelor femei veștejite într-un mariaj convențional, al mătușilor acrite și verișoarelor otrăvite ori al fetelor bătrâne, prezente din abundență în literatura epocii anterioare, cea victoriană.

Prin însuși faptul de a fi ales să-și ia soarta în propriile mâini, decizând să asculte glasul iubirii, Rachel a sfidat regula de fier ce domina veacul: femeia nu avea dreptul la opțiuni personale, ci trebuia să se supună regulilor instituite de bărbați. Într-un anume fel, Virginia Woolf intra în dialog cu o epocă de dinaintea apariției romanelor ce încălcau convențiile vremii, strălucit ilustrate de Jane Austen. Nonșalanței acesteia, Virginia Woolf îi opunea o viziune ce acoperea ambele semnificații ale termenului hybris: pe de o parte, aroganța excesivă, îngâmfarea și nerespectarea ordinii divine, pe de alta, comportamentul autodistructiv, generat de credința că personajul în cauză se situa într-o lume unde cutumele trebuiau încălcate.

Tânăra romancieră ataca bazele acelui tip de literatură – strategie sugerată chiar de numele inițial al eroinei, Rose, pentru ca ulterior să devină Cynthia / Cunthia. Schimbarea de nume s-a petrecut în perioada 1912-1913, când romanul a fost restructurat din temelii. Dominanta satirică, prezentă în etapa anterioară, a dispărut în mare măsură. La fel și puseurile de revoltă și manifestările critice, care, în etapele timpurii ale redactării romanului, o caracterizau pe eroină.

„Rachel“ exprima, în opinia autoarei, mai bine decât „Cunthia“ (prea afectat, chiar „păgân“ și cu trimiteri mitologice) dorința de a construi un personaj „natural“, uman, apropiat de spiritul vremii în care se născuse. Dacă naturalețea și umanitatea își găseau deplină acoperire în comportamentul personajului, numele „Rachel“ nu doar că diminuează, ci amplifică semnificația mitologic-religioasă. Fiica lui Laban și-a întâlnit alesul inimii, pe Iacov, pe când, ca tânără păstoriță, avea grijă de oile tatălui. Deși Iacov a slujit șapte ani la curtea lui Laban, acesta i-a dat-o drept nevastă pe sora Rahelei, Lea. Abia după mulți ani de trudă, visul lui Iacob s-a împlinit. Din nefericire, Rahela era stearpă. În cele din urmă, Dumnezeu s-a înduplecat de rugăciunile ei și astfel au venit pe lume cei doi copii, Iosif și Benianim. Rahela a murit la nașterea celui din urmă, în timp ce se afla în drum spre Betleem.

Dar nu numai atributele clasice ale Rahelei au inspirat-o pe Virginia Woolf, adică mitul iubirii adevărate, suferința maternă, speranța și credința. Ea va fi fost influențată și de cartea lui Francis Gribble pe care o recenzase în Times Literary Supplement în 20 aprilie 1911. Intitulat Rachel. Her Stage Life and Her Real Life, volumul era o biografie a actriței Elisa Felix, care purta numele de scenă Rachel. Fraza-cheie a biografiei se află în lamentoul artistei, în suferința de a fi fost condamnată „să trăiască viața altora, și nu pe a mea“. Moartă de epuizare la doar treizeci și șapte de ani, actrița s-a stins cu enormul regret de a nu fi dat pe scenă decât o parte din ceea ce știa că ar fi fost în stare. Cuprinsă de o nevindecabilă melancolie, se autocompătimea că ar fi putut avea geniu, dar condițiile vieții i-au îngăduit să scoată la iveală doar talentul (v. Woolf, 1986E: 351-353)

Eroina Virginiei Woolf era condamnată la o existență asemănătoare: înainte de a cunoaște iubirea, ea nu fusese decât un obiect inert, mutat dintr-un loc în altul de voința tatălui și a mătușilor în grija cărora se afla. Povestea ei corespunde unui model comportamental și civilizațional anume – cel victorian. Încă din primul stadiu al redactării romanului, Virginia Woolf avea clară în minte ideea ordonatoare: în 13 mai 1908, într-o scrisoare către Violet Dickinson, anunța că pornise o luptă cu cartea dominată de „fantezie și sentimente“ („my work of the Fancy and the Affections“). Cuvintele majusculate dezvăluie cât se poate de clar intențiile autoarei. Cartea trebuia să fie, pe de o parte, dominată de putere imaginativă – opusă rațiunii și realității brute. Pe de alta, în ea se manifestau, nezăgăzuite, sentimentele, atașamentele, legăturile afective.

Romanciera debutantă descria în felul acesta un efort creator ce ținea în egală măsură de imaginație și de latura emoțională. Primul ei roman urma să fie o combinație inedită de inventivitate și sensibilitate.

În binomul menționat (imaginație vs. sentimente), accentul cădea pe primul termen. Acesta apare frecvent în scrisorile ei („my work of imagination“), ca fiind forța motrice a creației. Prin urmare, se profila un text mai apropiat de latura exotică a cărților lui Joseph Conrad (în special, Heart of Darkness) decât de cea mimetic-psihologică practicată de contemporanii pe care începuse deja să-i conteste într-o serie de eseuri polemice. Mizând pe imaginație și pe imaginar, Virginia Woolf descria, sub forma unei călătorii inițiatice, nu drumul spre o țintă înaltă, ci spre moarte.

De altfel, una din cele mai dificile explicații privește dispariția, în aparență absurdă și inutilă din punct de vedere narativ, a lui Rachel Vinrace. Acordându-i romanului statutul de satiră (ceea ce, în multe aspecte ale sale, chiar este), unii exegeți au găsit o explicație în mercantilismul tatălui. Lăcomia, obsesia de a acumula averi era un generator al tragediei. O astfel de abordare nu are însă consistență, fiind tributară viziunii progresiste a vremii, potrivit căreia efectele bogăției trebuie să fie dezastruoase. S-ar putea spune, mai degrabă, că Rachel Vinrace (forțând etimologia numelui ei, „win“ și „race“, adică „învingătoare a cursei“) a pierdut în competiția dintre viață și moarte. Extrasă de tatăl ei, pentru prima oară, din mediul aseptic în care trăia, tânăra de douăzeci și patru de ani simțea paroxistic chemarea vieții adevărate, nu a aceleia lipsită de consistență, marcată doar de plăcerea ei de a cânta la pian. Proiectată într-un mediu exotic, n-a reușit să treacă vama ce desparte lâncezeala patriarhală a provinciei, unde viețuia departe de „mulțimea dezlănțuită“, și dinamismul clocotitor al naturii tropicale.

___________

Woolf, Virginia, 1982. Melymbrosia by Virginia Woolf. An Early Version of The Voyage Out. Edited with an Introduction by A. De Salvo. New York: The New York Public Library, Astor, Lenox and Tilden Foundations.

Woolf, Virginia, 1986 E. The Essays of Virginia Woolf. Volume I. Edited by Andrew McNeillie: San Diego New York London: A Harvest/HBK Bool, Harcourt Brace Jovanovich, Publishers.

(Fragment din cartea în lucru Fluturii de noapte ai Virginiei Woolf.)

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News