Pandemia, statul român şi testul libertăţilor

Pandemia a fost un test pe care statul român nu a reuşit sa îl treacă decât parţial, ezitant şi grotesc.

Ceea ce Guvernul a ales ca strategie de comunicare, în lunile stării de urgenţă, în acord cu televiziunile devenite portavoci ale mesajului oficial, a fost un limbaj al fricii şi al înspăimântării: imaginea maşinilor de poliţie difuzând din megafoane un hârâit imn naţional este o pagină ridicolă ce ilustrează lipsa de imaginaţie intelectuală şi de minimă empatie umană.

Pandemia a fost, pentru o parte a oficialilor români, ocazia de a-şi etala vocaţia de îndrumători despotici ai cetăţenilor reduşi la impotenţă temporară. Ritualul elaborat al conferinţelor de presă în care ni se comunicau ordonanţele militare nu făcea decât să oglindească lipsa de soluţii concrete drapată în mantia interesului naţional. Ameninţările erau tactica de pedagogie preferată, ca şi cum singura cale de a comunica cu conaţionalii tăi este ordinul militar şi apelul, constant, la teama de moarte. Energia investită de Raed Arafat în acest exerciţiu de control social a fost una remarcabilă. Domnia-sa ar fi putut fi un destoinic slujbaş al regimurilor totalitare din veacul trecut. Ambiţia puterii este dublată de conştiinţa accesului la adevărul absolut.

Starea de urgenţă a fost un coşmar televizat, o istorie despre un stat eşuat ce abordează ezitant şi incoerent o criză pentru care nu este pregătit. Libertăţile şi liberul-arbitru au fost denunţate ca inamicii siguranţei colective. Însă nimeni nu a dorit să privească înspre acel sistem medical cangrenat de clientelism şi patronat de interpuşii partidelor politice. Recursul la medicii militari a însemnat recunoaşterea unui eşec care nu mai putea fi ascuns.

Limitele de comunicare şi de acţiune politică ale Guvernului au devenit evidente şi în momentul în care starea de urgenţă a fost înlocuită de starea de alertă. Tranziţia de la o tactică a fricii la una a responsabilizării a fost ratată. Construirea unui climat în care libertatea să se întâlnească cu responsabilitatea s-a dovedit o misiune imposibilă. De aici, sentimentul unei crize pe care statul român nu este capabil să o încheie cu adevărat. Cât şi cum se poate interveni, fără ca măsurile draconice ale stării de urgenţă să fie din nou evocate, cât şi cum se poate interveni fără a provoca, din nou, o paralizie a întregii societăţi? Iată ceea ce Guvernul României nu pare capabil să explice propriilor săi cetăţeni. Reflexul cazon al fricii nu poate fi un panaceu al guvernării.

Faţă cu această administraţie ezitantă şi înclinată spre dictatul cazon, neatentă la nuanţele juridice şi neglijentă în redactarea actelor normative, Curtea Constituţională ar fi putut fi un factor de echilibru şi de ponderare, cu condiţia ca propria sa viziune să îi permită să treacă de la partizanat la judecata sobră a raţiunii jurisprudenţiale. Dar Curtea Constituţională nu a putut depăşi standardul stabilit sub mandatul politicianului fesenist Valer Dorneanu. Alinierea pesedistă a majorităţii din Tribunal a decredibilizat o instituţie ce ar fi trebuit să fie un protector al drepturilor constituţionale.

Cât despre Parlament, el rămâne dominat de majoritatea constituită de deţinutul de drept comun Liviu Dragnea. Iresponsabilitatea pesedistă face din demagogie un act de virtuozitate. Adunarea reprezentativă este un for a cărui unică vocaţie este reafirmarea privilegiilor. Cei care au mutilat statul de drept şi au castrat legislaţia în materie sunt cei destinaţi să vegheze la apărarea libertăţilor noastre.

Pandemia a înfăţişat un impas istoric. Statul nereformat vreme de decenii nu este şi nu poate fi altceva decât un inamic al libertăţilor individuale. Regândirea sa nu înseamnă înlocuirea unei oligarhii cletoptocrate cu o alta, ci identificarea unui drum al decenţei şi al bunei guverrnări.

Este o asemenea perspectivă una realistă? Acţiunea spiritului-critic şi presiunea celor ce cred în libertate şi în demnitatea umană, în guvernarea eficientă şi modestă, iar nu în grandioase proiecte utopice, rămân armele cu care se poate lupta, tenace şi lipsit de iluzii. Refondarea statului român înseamnă, în cele din urmă, reafirmarea acestei credinţe în autonomia individuală ca temei al ordinii constituţionale. Alternativa la schimbarea bine temperată şi inteligentă este marasmul fără ieşire al cotidianului nostru.

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.