Lupta de clasă în epoca de AUR

Discursul de aseară al lui Călin Georgescu, pe care George Simion afirmă că, dacă va ajunge preşedintele României, îl va numi premier – chiar dacă pentru asta va trebui să arunce ţara în aer printr-o prelungire a crizei politice, dizolvând Parlamentul – este nu doar delirant, este sinistru. Din spatele acestuia pândeşte spectrul unei dictaturi de sorginte marxistă, puse sub semnul luptei de clasă. Ne e pregătită intrarea într-o Epocă de AUR a egalitarismului.

În ieşirea de aseară, obişnuita înregistrare din sufragerie, locul din care se adresează naţiunii – alergic fiind la întrebările incomode ale jurnaliştilor, la fel ca liderul AUR, George Simion, şi Anamaria Gavrilă, preşedintele POT – Călin Georgescu le-a transmis susţinătorilor lui George Simion, simţind că acesta pierde procente electorale, un mesaj, afectat, emfatic. O diatribă pusă, de la un cap la altul, sub semnul luptei de clasă, al instigării la ură faţă de „elită”, un termen înlocuit alternativ cu „ciocoi” şi „stăpâni” – „crescuţi şi pregătiţi doar să rănească şi să umilească un popor măreţ” –, în antiteză cu „sclavii”, „pleava” şi „neamul puternic ca stejarul”. „Ciocoii”, „stăpânii”, „elita” sunt învinovăţiţi de sărăcia altora, spunându-li-se că nu merită nimic din ce au agonisit (nu contează că au făcut-o prin educaţie, muncă, profesionalism, merit): „Au totul de-a gata, nemeritat. (…) Ei vor o viață bună doar pentru ei, dar nu și pentru noi. Nu ne vor egali.” Cine sunt aceşti „duşmani ai poporului” în viziune georgistă? Cei care şi-au făcut un rost, dar care nu sunt de acord cu linia „suveranistă”, anti-occidentală, pro-rusă pe care se pregătesc să pună ţara şi care vor trebui să plătească. Iată cum spectrul egalitarismului de sorginte marxistă pluteşte în aer. Ce pot însemna astfel de politici? Să privim în urmă spre anii ’50, anii comunismului stalinist, când, în numele egalitarismului, al luptei de clasă, s-au făcut naţionalizări şi colectivizări.

Sunt idei care se regăsesc, altfel îmbrăcate, şi în programul „Hrană, Apă, Energie”. O întoarcere la rădăcinile neamului românesc , cu care Călin Georgescu a candidat la Preşedinţie, un program care nu are nimic de-a face cu prerogativele acestei funcţii, dar care ar putea fi pus în aplicare din funcţia de premier, chiar dacă este un halucinant ghiveci idei, greu şi de urmărit, nu doar de analizat. Totuşi, se desprind câteva care dau frisoane la gândul că promotorul lor ar putea avea ţara pe mână: suveranism-distributism, egalitarism, înfiinţare de bănci populare şi cooperative de producţie, ieşirea omului din sclavie, răspândirea bunăstării pe scară largă, reîntoarcerea la rădăcini, reconstrucţia României care presupune o schimbare de sistem „deoarece pe scheletul actual (democratic, capitalist, se subînţelege – n.r.) nu se poate construi cu adevărat”, construirea stării mentale şi morale a poporului român, pe „valori şi nevoi fundamentale ca: libertate, mica proprietate, iubire de aproape, bucuria de a face lucruri în folosul binelui comun, cunoaşterea şi punerea în practică a proiectelor valoroase pentru România, în primul rând a celor care privesc nevoile noastre esenţiale: hrană curată, apă cristalină, energie ieftină şi abundentă, produsă, pe cât se poate, pe plan local”, Lista de aberaţii este însă lungă…

În paralel, după ce George Simion a admis senin că i-a mințit anul trecut pe români cu programul locuințelor „de 35 de mii de euro”, AUR a făcut publică, ieri, prin vocea lui Marius Lulea, altă găselniță, aliniată cumva la linia georgistă: „casa de 1 leu”. Adică, dacă ești plecat din România și ai în țară o casă în care nu stai, iar află statul acest lucru, vine să te convingă să i-o dai „din proprie voință” lui, statului, la prețul impus de el, statul, pentru ca apoi același stat să i-o dea altuia plecat din țară, cu un leu. Adică, proștii muncesc ani pentru a-și cumpăra o casă, alții plătind credite bancare timp de 20-30 de ani, în timp ce unii le vor primi cu un leu. Diferența de zeci de mii de euro – cu care se presupune că o răscumpără statul – urmând să fie plătită de noi, din taxe și impozite.

În monologul său de aseară, Călin Georgescu a făcut referire şi la „violenţă”. Desigur, a noastră, a celor care nu vrem extremism, nu vrem „suveranism”, care nu vrem o ţară readusă în sfera de influenţă a Rusiei, care ne exprimăm public crezul în valorile democraţiei occidentale: „Am auzit doar răcnete către noi, din partea celor care se numesc elite. Ei vor o viață bună doar pentru ei dar nu și pentru noi. Nu ne vor egali.” Noi suntem, aşadar – în viziunea lui, a lor –, extremiştii, nu ei, pentru că ei, „suveraniştii”, adepţii lui Georgescu şi ai AUR, „vorbesc despre pace, iubire şi Dumnezeu”. Da, când vine vorba despre războiul declanşat de Rusia în Ucraina, ei vorbesc despre pace, prezentându-se ca apărători ai acesteia, dar – ceea ce nu spune Călin Georgescu – e o pace după condiţiile impuse de agresor, de Putin, o pace care echivalează cu o capitulare în faţa Rusiei putiniste. Vorbesc, în context, şi despre neutralitate, dar în viziunea lor neutralitatea înseamnă decuplarea României de NATO. Vorbesc şi despre Dumnezeu în discursurile politice, folosindu-l însă ca agent electoral, confiscând religia şi credinţa. Cât despre iubirea pe care o împrăştie în societate de când AUR a intrat în Parlament, în decembrie 2020, aceasta se revarsă din plin asupra noastră. E suficient să amintim comportamentul huliganic, violent al liderilor „suveranişti”, discursul pe măsură (de pildă, George Simion cerea jupuirea în public a judecătorilor CCR, iar la mercenarul Horaţiu Potra, un apropiat al lui Călin Georgescu, anchetatorii au găsit un veritabil arsenal militar, ilegal, pregătit pentru „manifestaţii paşnice”). Acest comportament i-a contaminat pe susţinătorii lor. Pe reţelele de socializare se vede cristal acest lucru. Din cele mai multe comentarii ale votanţilor aurari şi georgişti răzbate fanatism, ură feroce, dorinţă de răzbunare şi dorinţă de demolare a tot ceea ce e acum, induse, toate, de idolii lor politici şi propaganda mediatică ticăloasă făcută de jurnalişti obedienţi. Astfel de oameni – pe care ura indusă i-a abrutizat complet – au folosit şi comuniştii, de la sfârşitul anilor ’40 până la începutul anilor ’60, pentru a instaura regimul dictatorial, criminal. Astfel de oameni mustind de ură au fost folosiţi atunci pentru „reeducare” – din postura de securişti ori gardieni-torţionari ai „duşmanilor poporului”, şi pentru „educarea” poporului – din postura de „oameni noi”, semianalfabeţi care împânziseră toate instituţiile statului.

Revenind la înregistrarea din sufragerie a lui Călin Georgescu, din aceasta răzbate un discurs instigator la ură. Ură de clasă, la adresa „elitelor”, a „ciocoilor”. Nu e de glumit, iar listele cu „duşmani” – cu persoane considerate indezirabile, oameni care susţin valorile democraţiei occidentale, adică – sunt deja făcute. Împotriva lor a fost declanşată o veritabilă campanie a urii. A spus-o Călin Georgescu în luna februrarie,  când încă spera să devină preşedintele României:  „În prima zi oficială, toată reţeaua Soros va fi interzisă personal de către mine. Se cunosc, îi ştim deja.”

Să nu uităm că discursul urii a mai făcut ravagii în istorie. De pildă, Revoluţia bolşevică, de la începutul XX, din Rusia, a stat sub semnul urii de clasă. Atunci a fost semnat certificatul de naştere a unui comunism longeviv, de multe zeci de ani, extins ca o plagă în jumătate de Europă. A urmat apoi un alt val de ură propagat politic, de ură de rasă, în Germania anilor ’30-’40. România s-a confruntat şi ea şi ea cu efectele urii, şi a celei de rasă, în timpul regimului legionar, şi a celei de clasă, adusă de comunişti, la sfârşitul anilor ’40, atingând un apogeu sumbru până la începutul anilor ’60 şi întinsă apoi, ca o pegră, pe zeci de ani.

Să nu uităm că un dictator poate fi adus la putere democratic, prin vot. Că o dictatură poate fi apoi instaurată într-un timp extrem de scurt, în Germania nazistă, de exemplu, a fost nevoie de doar două luni din momentul în care Hitler a fost numit cancelar până la declanşarea dictaturii. Că dintr-o dictatură nu se mai poate ieși pe cale democratică, iar uneori, un astfel de regim poate dura nu ani, ci zeci de ani. România a trecut printr-un astfel de regim, de la sfârşitul anilor ’40 până în 1989.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News