Istoric Stefano Bottoni: „După conflictul cu Ucraina, am văzut interes din partea Rusiei în problema «Ţinutului Secuiesc»”

Sursă foto: stefanobottoni.academia.edu

O mică parte a populaţiei din România, probabil, ştie că Regiunea Autonomă Maghiară care a existat în anii 1950 în inima Transilvaniei, a fost un experiment sovietic. Al lui Stalin. La începutul anilor 2000, un student de la Universitatea din Bologna, interesat de relațiile interetnice în fostul Bloc sovietic, Stefano Bottoni, a început să studieze acest subiect, care a fost şi tema tezei sale de doctorat. După aproape 20 de ani de cercetări în arhive românești, maghiare, sovietice și britanice, dar şi în Secuime, a publicat volumul Moștenirea lui Stalin în România. Regiunea Autonomă Maghiară, 1952-1960 (Humanitas, 2021).

L-am invitat pe Stefano Bottoni, conferențiar la Universitatea din Florența, la un dialog despre ce a însemnat concret această autonomie într-un stat totalitar, subjugat unei puteri transnaţionale la rândul ei totalitare. Despre cine şi ce a avut de câştigat în urma înfiinţării acelei regiuni autonome. Despre modul în care a influenţat relaţiile dintre Ungaria şi România. Despre o posibilă cauzalitate între conflictul social şi etnic din martie 1990, de la Târgu Mureş, şi acel experiment sovietic din anii ’50. Despre naţionalismul comunist regăsit, după 1900, în retorica unor partide extremiste, unul dintre ele fiind acum în Parlamentul României. Despre interesul pe care aşa-numitul Ţinut Secuiesc îl mai prezintă pentru Rusia, în contextul geopolitic actual.

 

„Autonomia s-a aplicat doar pe plan lingvistic şi relaţional”

CV Stefano Bottoni

Născut la Bologna, Italia, în 1977, Stefano Bottoni este doctor în Istorie, titlu obţinut la Universitatea din Bologna. A predat Istoria Europei de Est la Universitatea din Bologna, după care s-a alăturat Academiei Ungare de Științe unde a fost, între 2009 și 2019, cercetător la Institutul de Istorie în cadrul Centrului de Cercetări în domeniul Științelor Umaniste. Din 2019 este conferențiar la Universitatea din Florența, unde predă Istoria Europei de Est și Istorie universală.

A fost bursier la Zentrum für Zeithistorische Forschung din Potsdam și la „Imre Kertész“ Kolleg din Jena, precum și membru al proiectului internațional „Courage“, finanțat de UE în cadrul programului Horizon Europe, despre opoziția culturală în Europa de Est în epoca socialismului de stat. Principalul său domeniu de cercetare este politica față de minorități și relațiile interetnice în blocul sovietic.

În limba română a publicat recent Lungul drum spre Occident: O istorie postbelică a Europei de Est (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2021) şi Moștenirea lui Stalin în România. Regiunea Autonomă Maghiară, 1952-1960 (Humanitas, 2021).

(Sursă CV: Humanitas)

Se împlinesc, anul acesta, 70 de ani de la înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare – „moştenirea lui Stalin”, cum o numiţi. Se resimt încă repercusiuni ale acestui experiment sovietic, domnule Bottoni?

La nivel de memorie colectivă, nu. Episodul Regiunii Autonome Maghiare, care a durat mai puţin de zece ani, a fost uitat aproape imediat după lansarea comunismului naţional, instituit de Ceauşescu. Memoria socială, colectivă era foarte slabă când începusem eu cercetarea pentru teza mea de doctorat, în 2002. Cred însă că a rămas o frică a clasei politice faţă de conceptul de autonomie: este ceva care trebuie tratat cu mare precauţie pentru că este greu de înţeles şi de explicat. Când Partidul Muncitoresc Român a decis înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, în vara anului 1952, a urmat o campanie publică intensă de explicare a acestei decizii, referitoare la ce presupune acest lucru, că autonomia socială şi cea teritorială nu sunt influenţate, avându-se în vedere întărirea unităţii acestei minorităţi.

 

Autonomia invocată era doar de jure, pentru că de facto despre ce autonomie se poate vorbi într-un stat totalitar, subjugat unei puteri transnaţionale totalitare… Aşadar, ce presupunea această autonomie?

Analiştii au vorbit mult despre această regiune ca despre un experiment pur formal. Dacă analizăm din perspectiva cadrului politic, nu se poate vorbi despre o autonomie reală. Autonomia s-a aplicat doar pe plan lingvistic şi relaţional. A fost foarte important pentru etnicii maghiari din regiune faptul că bilingvismul se instituise formal, informal deja era practicat la Târgu Mureş, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, încă din anii 1940-1950. În Constituţia României socialiste au fost introduse articole despre o regiune declarată bilingvă.

Cred că, din punct de vedere lingvistic, Regiunea Autonomă Maghiară a funcţionat ca un fel de seră; adică, deşi condiţiile ambientale staliniste sau comuniste erau favorabile dezvoltării naţionalismului, în interiorul regiunii a supravieţuit o microcultură socială, o microsocietate maghiară integrată din punct de vedere politic în statul român. Deşi nomenclatura maghiară locală şi-a demonstrat în multe rânduri loialitatea faţă de statul român, a reuşit să păstreze controlul asupra populaţiei locale. În 1956, cu ocazia Revoluţiei maghiare, la Timişoara, de exemplu, care era un oraş multietnic, au fost tulburări sociale, manifestaţii în stradă, dar în Regiunea Autonomă Maghiară nu s-a întâmplat nimic similar, nici chiar în localităţile populate într-o măsură covârşitoare de maghiari, populaţia a fost disciplinată.

 

De ce a ales Stalin să facă acest experiment pe o regiune populată cu etnici maghiari şi nu pe una în care trăiau etnici germani, de exemplu în Banat sau în zona Sibiului?

Politica sovietică a făcut o deosebire clară, în anii 1944-1945, între maghiarii din Transilvania şi cei Banat şi etnicii germani pe care i-a considerat co-responsabili de războiul nazist. Mulţi dintre ei, ştiţi bine, au fost deportaţi în lagăre de muncă în URSS, în Bărăgan, alţii au emigrat în Germania, iar cei rămaşi au devenit ţinta unui nedrept şi dureros proces de „integrare” juridică, politică. Un alt motiv era că maghiarii din România aveau o ţară-mamă, Ungaria, care era şi ea era ocupată de trupele sovietice şi urma să intre în Blocul Sovietic. Astfel, Ungaria nu ar fi putut primi un val de refugiaţi, ca Germania, aflată în zona de influenţă vestică. De asemenea, poziţia geopolitică a Ungariei era total diferită de cea a Germaniei.

 

„Procesul decizional în privinţa Transilvaniei şi a Regiunii Autonome Maghiare rămâne un mister”

Ce au avut de câştigat Stalin, URSS de pe urma înfiinţării Regiunii Autonome Maghiare, în contextul în care, oricum, controlau întreaga Românie?

În cercetarea mea nu am avut acces la documente originale relevante la Moscova, ci doar la surse publicate de cercetători ruşi, după prăbuşirea URSS, deci procesul decizional în privinţa Transilvaniei şi a Regiunii Autonome Maghiare rămâne un mister. Câteva lucruri ştim sigur. De exemplu, că Regiunea Autonomă Maghiară nu a fost dorită nici de Bucureşti, nici de Budapesta; din surse provenite din Arhivele ungare ştim că la vremea respectivă, în 1951-1952, conducerea comunistă de la Budapesta nu a avut nicio opinie referitoare la autonomia maghiară din Transilvania. Apoi, nu a fost cerută  de populaţie locală maghiară. Eu nu am găsit în arhivele Partidului Comunist Român, nici la Bucureşti, nici  la Târgu Mureş, nicio cerere a populaţiei locale pentru autonomie. Deci, decizia a venit unilateral, de sus, din afară, de la Moscova, de la Stalin.

Pornind de la aceste fapte, avem doar ipoteze. Una ar fi că decizia a fost luată pentru a controla şi mai bine cele două ţări, Ungaria şi România. Alta, pentru a demonstra că România foloseşte în totalitate modelul sovietic, autonomia teritorială fiind modul preferat de sovietici pentru rezolvarea chestiunii naţionale. Nu ştim precis ce a motivat Stalin, dar am găsit documente care arată interesul acestuia pentru noile Constituţii ale Poloniei şi României, care s-au schimbat în 1952; în ambele cazuri, Stalin a dat o atenţie deosebită factorului naţional. În cazul Constituţiei poloneze, a inserat personal, cu creionul, pe draftul trimis de la Varşovia la Moscova, interesul naţional polonez. În cazul României au fost doi consilieri sovietici care în septembrie 1951 au venit la Comitetul Central al PRM, cu ideea autonomiei, în două variante: una maximă, cu capitala la Cluj şi un teritoriu mult mai larg, şi cealaltă mai redusă şi mai compactă din punct de vedere etnic.

 

Dar etnicii maghiari, România au avut ceva de câştigat?

Din punct de vedere politic, nimic. Din punct de vedere economic, aproape nimic. Potrivit documentelor statale şi locale privind planificarea, banii au mers la Bucureşti, în Valea Jiului, în Hunedoara, la Piteşti, în bazinele industriale deja dezvoltate. A fost un câştig simbolic, Regiunea Autonomă Maghiară fiind percepută ca un teritoriu special din punct de vedere cultural. Astfel, pentru cei care au lucrat în instituţii culturale faptul că trăiau în această regiune a reprezentat un avantaj. Pentru regimul comunist era mai uşor să ajungă la populaţia maghiară în limba sa maternă, chiar dacă deciziile erau luate de la centru.

 

„Ungaria nu a avut niciun rol nici în înfiinţarea, nici în desfiinţarea regiunii”

Acest experiment a influenţat în vreun fel relaţiile dintre Ungaria şi România?

Surprinzător, nu a făcut-o. Singurul moment în care acest experiment a catalizat atenţia Ungariei a fost în 1956, de la mijlocul lui august la începutul lunii octombrie, când graniţele între cele două ţări s-au deschis parţial, după şapte ani de închidere totală, şi câteva mii de persoane, despărţite după Al Doilea Război Mondial, au putut să reia legătura, au putut călători între cele două state socialiste, doar cu buletinul.

Ungaria nu a avut niciun rol nici în înfiinţarea, nici în desfiinţarea regiunii. Un singur moment în care Regiunea Autonomă Maghiară a devenit  un factor legitimant în faţa Ungariei a fost în februarie 1958, când János Kádár şi o delegaţie guvernamentală și de partid au vizitat România – au fost şi la Târgu Mureş, călătorind cu trenul prin Secuime –, iar prim-ministrul a ţinut o cuvântare în faţa unei mulţimi uriaşe căreia i-a transmis că Ungaria are suficient pământ pentru edificarea socialismului. Mulţi au părăsit mulţimea atunci, reproşând delegaţiei maghiare că sunt trădători comunişti, înţelegând că scopul vizitei lui Kádár era să legitimeze neamestecarea în afacerile interne ale regimului din  regim din Bucureşti, care era deja pe cale să devină național-comunist.

 

„Regiunea Autonomă Maghiară este, aşadar, un caz excepţional în țările socialiste”

Proiectul a fost abandonat în 1960. A existat o concluzie sau o explicaţie oficială a URSS?

Iniţiativa desfiinţării nu a venit dinspre URSS, ci de la Bucureşti, pentru că Moscova nu a mai jucat niciun rol în reorganizarea administrativă, în 1960. Represiunea politică şi socială afectaseră în mod semnificativ Regiunea Autonomă Maghiară; din documentele Securităţii am aflat că până în 1956-1957, timp de câţiva ani organele de represiune au încercat să nu provoace reacţii nedorite în zonă, ceea ce, mai târziu, în interpretarea lui Alexandru Drăghici, a însemnat că au subapreciat pericolul naţionalist maghiar. Aşa că după 1957 represiunea a afectat minorităţile din ţară, nu doar pe cea maghiară, ci şi pe cea germană şi pe cea evreiască. În 1959-1960 a început o campanie de „unificare”, de fapt o  românizare a şcolilor, ceea ce era o consecinţă directă a reformelor din URSS, introduse de Hruşciov în 1958, pentru promovarea limbii ruse în spaţiul sovietic.

În decembrie 1960, când s-a desfiinţat Regiunea Autonomă Maghiară, a fost înfiinţată Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, în vigoare până la reforma administrativă din 1968, bazată pe ideea unei întoarceri în provinciile interbelice. În 1961 a fost numit  la conducerea Regiunii Mureş un nou prim-secretar, Iosif Banc; acesta a fost primul oficial local după război care, deşi era bilingv, a refuzat să vorbească în maghiară pe motiv că limba oficială este cea română. Acesta a fost, cred, momentul şoc pentru elita maghiară locală, pentru nomenclatura de acolo;  înţeleseseră că o epocă a luat sfârşit.

 

A mai existat un experiment similar în fostul bloc sovietic?

Iugoslavia a păstrat, până la dizolvarea sa, în 1991-1992, o structură federală, cu republici și chiar provincii autonome. Dar Iugoslavia trebuie considerată o excepţie; foarte interesant, dar în documente nu am găsit vreo trimitere la Iugoslavia ca referință în calitatea sa de stat federal. În 1951-1952, relaţiile dintre Iugoslavia şi URSS și întegrul Blocul Sovietic au fost însă la un nivel minim.

Regiunea Autonomă Maghiară este, aşadar, un caz excepţional în țările socialiste, nu s-a creat ceva similar nici în Cehoslvacia, nici în Polonia, Ungaria, dar nici în Bulgaria unde este o populaţie turcă foarte însemnată cantitativ care, în ceea ce priveşte drepturile lingvistice, a avut o poveste asemănătoare cu a maghiarilor din România: de la integrarea din anii ’50 până la persecuții deschise din anii ’80.

 

„În 1990 a fost un fel de nostalgie faţă de Regiunea Autonomă Maghiară”

Se poate vorbi despre o legătură de cauzalitate, fie şi indirectă, între conflictul social şi etnic din martie 1990, de la Târgu Mureş, şi acel experiment din anii ’50 sau urmările acestuia?

Nu o cauzalitate, o reminiscenţă, aş spune. Scriitorul András Sütő, care a fost grav rănit de manifestanţi români, în 19 martie 1990, era în anii 1950 un tânăr redactor-şef şi un vârf al vieţii culturale maghiare comuniste. Deci pentru elita maghiară, pentru partea mai în vârstă a ei, adică pentru cei născuţi în anii 1920 sau 1930, Regiunea Autonomă Maghiară, autonomia teritorială în sine era punct de referinţă.

Trebuie amintit că presa perioadei post-decembriste avea o bază ideologică anticomunistă, iar referinţa la o situaţie creată de Stalin n-ar fi fost prea populară. Se vorbea aşadar despre faptul că a fost autonomie, dar nu despre cadrul creat de URSS, despre faptul că în anii 1950 maghiara era limbă neoficială vorbită de întreagă populație din Târgu Mureş, că românii erau bilingvi, iar în 1990 nu mai erau. Era un fel de nostalgie, iar Regiunea Autonomă Maghiară nu era văzută ca un proiect care putea fi reluat în noile condiţii politice.

 

Mă gândeam că a contribuit la exacerbarea naţionalismului în zonă, după 1990.

Factorul cel mai important a fost faptul că Târgu Mureş devenise, din anii 1970-1980, un oraş în care elita locală s-a românizat cu o preponderență a cadrelor militare și de securitate, o elită foarte legată de statul național comunist şi de Ceaușescu, uneori fără rădăcini în zona aceea. La Târgu Mureş nu era ca la Cluj sau la Timişoara ori la Arad, care se puteau lăuda cu generaţii de elite româneşti. Această elită pur pozițională a trăit o teamă teribilă în decembrie 1989, când s-a schimbat regimul, iar maghiarii, care erau majoritari în oraș și împrejurimi, şi-au revendicat locul în societate, după ce în anii 1970-1980 treceau, în Târgu Mureş, drept un fel de paria. În ianuarie 1900, când au început manifestaţii maghiare, au vrut să reia controlul politic, social, cultural, lingvistic asupra oraşului.

Cred că evenimentele din primăvara lui 1990 de la Târgu Mureş au fost mai mult decât o provocare orchestrată de unele centre de putere. Cercetători care au studiat acest conflict au demonstrat că potenţialul exploziv era uriaş în zonă, era un potenţial pentru un mini război civil; gândiţi-vă că se acumulaseră tensiuni timp de decenii, tensiuni care nu au putut exploda în comunism. Context în care paradoxal nu este că existat acel val de violenţă, ci că deşi era un potenţial sporit pentru tensiuni etnice şi pentru înfruntări sângeroase, bilanţul a fost, totuşi, limitat, modest. Mai ales dacă comparăm acest episod cu ceea ce s-a întâmplat în Slavonia, la Vukovar, sau în Bosnia-Herţegovina. Ungaria ar fi putut să alimenteze aceste tensiuni, dar dintr-un motiv sau altul, nu a făcut-o, iar asta este admirabil. La fel și autoritățile centrale din București au înțeles riscul sistemic pentru țară, contribuând la detensionarea crizei din martie.

 

„În regimul Orbán, naraţiunea rusească despre conflictele interetnice ajunge mai uşor la populaţia din Ungaria”

Vatra Românească, PUNR, PRM, – promotoare ale naţional-comunismului, şoviniste, xenofobe, înţesate de foşti securişti şi foşti membri ai nomenclaturii comuniste – au jucat un rol important în întreţinerea tensiunilor interetnice din regiune. Din 2020, culoarul electoral lăsat liber de acestea a fost ocupat de AUR, un partid extremist – în paranteză fie spus, elogiat în presa de propaganda Kremlinului. În contextul geopolitic actual, zona aceasta a aşa-numitului Ţinut Secuiesc mai prezintă interes pentru Rusia? Mai există breşe care pot fi speculate, exploatate geopolitic?

URSS a fost foarte bine informată despre conflictele interetnice din regiune. Dacă este cineva care înţelege magnitudinea acestor conflicte din Europa de Est nu sunt occidentalii, ci Rusia. În 2014, după conflictul cu Ucraina, am văzut interes din partea Rusiei în problema „Ţinutului Secuiesc”. Opinia publică din Ungaria era, în mare măsură, nefavorabilă Ucrainei. Şi acum o parte considerabilă creditează Rusia; un lucru interesant, pentru că dreapta politică şi elita culturală de dreapta din Ungaria au fost întotdeauna anti-ruseşti, ca în Polonia. Cu Viktor Orbán la putere – care şi el a fost la începutul carierei politice pro-occidental, pro-atlantist şi împotriva politicilor Rusiei – şi-au schimbat atitudinea şi aliaţii săi, şi votanţii lui din FIDESZ, astfel că acum naraţiunea rusească despre aceaste conflicte ajunge mai uşor la populaţie.

Problema pentru ruşi este că nu au soluţii, strategii pentru „Ţinutul Secuiesc”, iar cum Rusia nu poate face nimic în România – despre care vorbeşte ca despre un vasal, ca despre o colonie a SUA –, Ungaria a luat iniţiativa: a oferit  dubla cetăţenie, a făcut investiţii majore, de sute de milioane de euro, prin mari companii ungare – bănci, servicii financiare, companii din sectorul agricol – adică a dus o politică de penetrare. Populaţia locală nu este insensibilă la acest lucru care a crescut popularitatea Ungariei şi a lui Viktor Orbán; pentru acesta votul maghiarilor de pretutindeni a fost esenţial la ultimele alegeri, pentru câştigarea majorităţii cu două treimi. Mandatul suplimentar care a venit cu votul maghiarilor cu dublă cetăţenie a garantat partidului său, FIDESZ, majoritatea calificată în Parlament. Este foarte important pentru propaganda internă a lui FIDESZ să se prezinte ca partidul naţiunii, partidul Ungariei globale. Dar Budapesta nu are nevoie de Rusia pentru a vehicula mesaje despre populația maghiară.

 

Citiţi şi: Antropolog Smaranda Vultur: „Poveştile unor oameni care au înfrânt suferinţa sau care au pierdut totul te ajută să faci un exerciţiu de introspecţie”

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

3 Răspunsuri

  1. Big Ben spune:

    Nu am înțeles logica demonstrației autorului. Poate, nu avut acces la multe documente decisive. Impresia finală este că îi lipsesc argumentele pentru o demonstrație coerentă.

  1. 20 februarie 2022

    […] Bottoni, a început să studieze acest subiect, care a fost şi tema tezei sale de doctorat, scrie  Melania Cincea în […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.