În căutarea prestigiului pierdut


Clamarea prestigiului Parlamentului, de către preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, în contextul în care el însuşi atentează la acesta, prin frecvente şi constante ieşiri în decor, pe care le are de o lungă deja perioadă, este pură propagandă.

 

Trebuie să existe un respect interinstituţional şi mai mult decât atât, un respect pentru spiritul şi litera Constituţiei – eu asta vreau”, scria, ieri, pe pagina sa de Facebook, Călin Popescu Tăriceanu.

Este o declaraţie – în esenţa ei, corectă, dar, raportată la cel care o lansează, de o indubitabilă demagogie – care vine la câteva zile după ce tot dl Tăriceanu a ieşit în decor cu proiectul de Declaraţie a Parlamentului, pe care l-a formulat şi prin care, ca urmare a sesizării depuse la CCR privind OUG 13, critica dur şi propagandistic Ministerul Public, CSM şi pe preşedintele Klaus Iohannis, pentru „abuz de drept” şi de „uzurpare” a dreptului Parlamentului de a trage Guvernul la răspundere. Şi cerea încetarea „subminării rolului şi prestigiului Legislativului”.

Dacă dl Tăriceanu ţinea la prestigiul Parlamentului, în calitate de preşedinte al Camerei Superioare nu ar fi negat ordinea constituţională, ar fi recunoscut egalitatea între Puteri, consfinţită de Constituţia României, şi nu şi-ar dori transformarea (măcar de facto) a Parlamentului într-o hulită şi de tristă amintire Mare Adunare Naţională. Nu ar nega rolul şi atribuţiile legale ale altor instituţii ale statului în raportul lor cu CCR. Şi nu ar instiga Parlamentul să fie intolerant cu o altă Putere a statului, respectiv cu Justiţia.

Dacă dl Tăriceanu ţinea la prestigiul Parlamentului, ar fi luat atitudine la fiecare abuz de imunitate la care a recurs de numărate ori majoritatea parlamentară, în sesiunea trecută. Devenise o cutumă ca parlamentarii să se opună – atunci când interesul vreunui partid, al unui grup, al unui lider politic o cerea – şi începerii urmăririi penale, şi arestării în cauze care nu aveau legătură cu votul sau cu opiniile politice exprimate. Şi chiar să acţioneze diferit, în funcţie de persoana vizată.

Dacă dl Tăriceanu ţinea la prestigiul Parlamentului, s-ar fi dezis de “marţea neagră a democraţiei româneşti”, nu ar fi contribuit la ea. Şi s-ar fi revoltat public atunci când Legislativul a primit titlul de “Persoana anului 2013” la categoria Crimă Organizată şi Corupţie – o distincţie acordată de Organized Crime and Corruption Reporting Project –, şi ar fi făcut-o în privinţa motivelor care au dus la această postură, nu a titlului în sine.

Dacă dl Tăriceanu ţinea la prestigiul Parlamentului, nu ar fi fost unul dintre politicienii cei mai vocali când vine vorba despre combaterea anticorupţiei.

Dacă dl Tăriceanu ţinea la prestigiul Parlamentului, nu ar fi folosit pagina Senatului României pentru a-şi regla conturi personale cu Justiţia, instigând parlamentarii – cum a făcut în toamna anului trecut – să refuze să se mai pronunțe în vreun fel, până la finalul legislaturii, asupra cererilor venite de la DNA.

Dacă dl Tăriceanu ţinea la prestigiul Parlamentului, nu ar fi orchestrat, în calitate de preşedinte de Senat, o conjuraţie împotriva statului de drept, instigând punerea în aplicare a unei sentinţe definitive şi irevocabile emise în dosarul “ICA” – un dosar de corupţie cu un prejudiciu, nerecuperat, de 60 de milioane de euro –, şi, deci, la încălcarea separaţiei puterilor în stat. La începutul anului trecut, sub bagheta d-lui Tăriceanu, Camera superioară a Parlamentului s-a reunit pentru a bloca punerea în practică a unei sentinţe definitive care dădea dreptul ANAF să evacueze Antena 3.

Nu în ultimul rând, dacă dl Tăriceanu ţinea la prestigiul Parlamentului, pilon al oricărui sistem democratic, şi nu doar îl invoca într-o retorică demagogică, avea decenţa ca, în momentul în care s-a început urmărirea penală pe numele său, pentru mărturie mincinoasă și favorizarea făptuitorului, să facă un pas înapoi din funcţia de preşedinte al Senatului, de al doilea om în stat. Şi asta, chiar dacă, până la o sentinţă definitivă care i-ar putea confirma culpa, beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. Ar fi trebuit să o facă din respect faţă de importanţa funcţiei deţinute şi faţă de instituţia pe care o reprezintă. Pentru a nu le ştirbi prestigiul pe care îl tot invocă în declaraţii publice.

Ieşirile din ultima perioadă ale lui Călin Popescu Tăriceanu devoalează orgolii prea mari, ale unui om ahtiat după putere – o dovadă în plus sunt tensiunile din propriul său partid, ALDE, pe care le-a creat în încercarea sa de a forţa organizarea unui congres, pentru a prelua conducerea unică a partidului. Un om care şi-a pierdut autoritatea (momentan doar) morală, din cauza propriului comportament, din cauza propriilor erori în care s-a îndârjit să persiste. Un om în căutarea prestigiului iremediabil pierdut.

 

Articol publicat şi în Revista 22  şi în TIMPOLIS.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.