În așteptarea crizei

Joaca de a face și desface guverne se reia în România, cu prospețime și tupeu. Multă naivitate, curaj și dăruire plutind deasupra unui maidan bine asortat cu moloz, resturi menajere și colibe părăsite. Societatea românească freamătă. O aglomerare de pierzători se dau în stambă în prag de iarnă. Slabi, compromiși, lipsiți de energie, rătăciți în evoluții marcate de ambivalențe, obsedați de îmbogățire urgentă, pe deplin ignoranți și indiferenți la capcane severe, numai buni de transferat la Jilava…

Scuze pentru această scurtă trecere în revistă a “lumii bune” în preajma căreia ne ducem zilele. Este însă inevitabilă și necesară pentru a ne aventura la o analiză decentă asupra realității în care supraviețuim, implicați prin pasivitate sau doar ca fraieri mărunți, în declanșarea, derularea, aprofundarea unor crize pe cât de dureroase pe atât de relevatoare. Ca toate celelalte care au marcat nu de puține ori soarta acestei țări. Suntem deja aproape… Aproape de un impas generalizat, cu implicații și costuri multiple. Vă jucați cu focul, stimați tovarăși!

Care ar fi cele mai semnificative repere ale culoarului de zbor?!

1. Un leadership, marcat de o mediocritate contaminantă în sesizarea amenințărilor, în identificarea unor deschideri strategice, în asumarea misiunii la vârf în intervale critice. Parcă la asta se referă “leadership-ul”!… Principalele clădiri oficiale sunt populate de indivizi, grupuri (“găști”), rețele pe deplin descalificate în raport cu temele critice la zi, atenți la DNA și căutând, individual sau în asociere “ieșirea de incendiu”.

Această vocație absentă de a identifica și propune deschideri strategice, apare astăzi în România ca un moft elitist. Ne expune însă ca țară și populație, la evoluții hazardate, haotice. Sau, tot mai des, rămânem atenți, tragem cu urechea, supuși, la indicațiile din afară, cu cât mai îndepărtate, cu atât mai de luat în seamă.

2. Falimentul, excesiv amânat al unei guvernări pe cât de obraznice, tupeiste, pe atât de primitive, a devenit evident. O tăcere adâncă se așterne peste flăcăii altfel guralivi și iresponsabili țopăind în fruntea unei nații de milogi, ca practicanți ai populismului multilateral-dezvoltat la orașe și sate din ultimii ani… Ultimii ani ai cui, ai ce?!!…

Costurile acestei guvernări ar putea scoate în evidență, pe termen lung, multe din carențele grave față de care, oamenii de rând, dar și grupuri mai răsărite, au fost trimiși în ceață, printr-o ambiguă și ambivalentă complicitate, în așteptarea unor avantaje sau profituri dedicate discret, în teritoriu, la diverse sărbători câmpenești sau în particular. Un câmp devenit subit acid, numai bun de a fi îngrădit ca cimitir.

3. Tragedia “Colectiv” ca fenomen, se vede tot mai clar, mai vast, fără oprire nu a început în 30 octombrie 2015. Dimensiunile ei, prezente sau în curs de desfășurare, imposibil de stăvilit, urmează a fi percepute, recunoscute și mai ales trăite pe cont propriu sau la nivel de masă în viitorul deja prezent. Numărăm zilnic victime, chiar ne pasă?!

Ca niște idioți, ignorăm cât de vastă era deja de mulți ani, cât de feroce, expunerea la ucidere prin indiferență, prin catastrofe naturale, tehnice, sau de “altă natură”, în care realitatea românească, orfană și abandonată, privind la TV… își duce zilele.

Nu este decât un caz tipic de lichidare colectivă care însă, prin acuitate și spectaculos, a provocat pentru unii români (să nu exagerăm proporțiile) o trezire furtunoasă, cu impact direct asupra unei lumi politice jalnice în conținut și prestație, generând pe un interval încă nedefinit, sursa unui moment de răspântie.

Răspântie nu înseamnă alegere! Atenție celor grăbiți să creadă că se află pe malul celălalt… Să nu ignorăm vocația idioată a neamului românesc de a cădea în doină, recunoscând cu suferință, dar asumând, și până la urmă acceptând nenorocirea ca pe o altă pagină a sorții. Colecția este pe cât de vastă pe atât de cinică. Oare câtă resemnare, regret și regres vom genera, individual și colectiv, prin raportare la această tragedie cumplită?! Să vedem…

4. Dacă pe scena publică avem șoc, scandal, alarmă, gesturi eroice autentice sau doar mimate, chiar mutații, (la nivel colectiv și instituțional schimbăm guverne), am putea bănui, cu optimism și entuziasm că ne aflăm în pragul unui nou interval civic și ontologic. De cotitură clară și definitivă. Nu este exclus.

Ar fi însă o iluzie jalnică să credem că lucrurile se vor derula de la sine. Am fi stupizi să echivalăm manifestările de la începutul lui noiembrie 2015 din București, precum și cele din alte câteva capitale județene (Cluj, Timișoara, Constanța, Oradea… sau iată, chiar și în Dej…) cu o trezire a neamului. Mai curând, o degajare a spaimei colective, a compasiunii și a nemulțumirii pasagere față de ceea ce întâlnim la tot pasul în România care este… De ani de zile, sub ochii noștri, la locul de muncă, în drum spre casă, pe stadioane, în bodegi, cluburi sau spații industriale abandonate, rebotezate în temple ale entertainment-ului de mucava, incendiare, la propriu și la figurat. Rock! Kitsch! Dramă! Trezire! De-a valma într-o confuzie deja confortabilă.

Totuși, cele întâmplate indică un potențial de reacție colectivă autentică și semnificativă. Deja sesizat cu teamă de șmecheri preocupați de voturi, rating și vânzări curente. Și care a devenit un “vânat” proaspăt pentru jucătorii rămași în arenă sau pe margine. Un decalaj trist, chiar scandalos, între suferința efectivă a victimelor, a celor apropiați și graba rutinată a utilizării în detaliu a consecințelor mizere ca “praf de pușcă” în dueluri ieftine, nu poate fi trecut cu vederea. Cui îi pasă cu adevărat, rămâne întrebarea?!

5. Trezirea publică, colectivă și organizată a “dramei Colectiv” are două fețe. De fapt, este dublată de o colecție de măști. Orice idiot poate fi trist când află de 40 – 60 de victime ale unui incendiu într-un spațiu primitiv, în plin concert rock…

În același timp, nu se poate o veste mai “bună” pentru o media eșuată pe zi ce trece într-un consumerism precar, bazat pe scandal și senzațional, pentru găști de “lideri de opinie”, obosiți sau compromiși, pentru răfuieli procedurale între foști, actuali și posibili așezați pe scaune oficiale, pentru viitori candidați la Camere, consilii și comitete și, de ce nu, pentru răfuieli multiple în domenii sensibile (servicii secrete, biserică, alianțe și conexiuni oculte… etc.).

Un deficit democratic profund, o sărăcie lucie în derularea vieții publice apare cu claritate, dureros aproape, într-o competiție absurdă cu drama victimelor Colectiv și a apropiaților acestora.

Compătimindu-i pe aceștia, românii ignoră, se îmbată cu compasiune, fiind la rândul lor victime. Victime ale ignoranței, indiferenței și inerției, într-o experiență colectivă care irosește vieți, speranțe și ne apropie, pas cu pas de evoluții de tip “runaway train” (deraieri, pe oltenește…). Instinctul colectiv pare blegit, iar percepția calificată, cel mai adesea, rămâne fie depășită de complexitatea inedită a stărilor, fie dependentă de trăiri și tentații conjuncturale.

Nu mai ajunge să fii onest, musai să fi calificat. La standard de top… Sau idiot.

6. Trăim totuși într-un sistem! Ce ține de civilizația occidentală, de instituții și raportări cu pretenții și ambiții pe cât de orgolioase, pe atât de marcate de tupeu și mediocritate.

O democrație jalnică, în pijama, demachiată și dezumflată în părțile esențiale ale politicului ca sex, la nivel parlamentar, ca și pe plan local, definește un eșec istoric. Oarecum prematur… Să nu fie de durată sau chiar definitiv. România pare să fi ratat amplu și profund desprinderea de sistemul totalitar primitiv – fremătând episodic într-un Kitsch instituțional pe cât de pervers pe atât de păgubos.

Nimeni nu reprezintă pe nimeni! Ar putea deveni, într-un moment de maximă sinceritate națională, un articol adițional la “constituție”. Sinceritate minimală avem cât cuprinde!

7. Timpul costă! Nu doar bani… Costă vieți!

Sterilitatea proceselor instituționale interne generează acumularea de mase toxice de probleme amânate, rezolvate sumar sau chiar speculate pentru a asigura profituri ilicite și care dincolo de aportul lor scandalos și penal, încarcă presiunea structurală, funcțională și operațională pe piața publică. A devenit astfel cea mai importantă, mai grasă și mai implacabilă sursă de risc de țară din România noastră dragă…

Lumea în care trăim curent este inundată de teme și probleme derivate din eșecuri, amânări și șmecherii depuse sistematic într-un “capital național” de câteva decenii. O lume care a încetat să mai fie o realitate, este un Bollywood dâmbovițean, zgomotos și păgubos care ne duce spre nimic. Aceasta ar fi vestea bună!… De la un punct, ne va duce în haos.

Incapacitatea de a genera, de a susține, și de a conduce spre finalizare abordări alternative către un restart în profunzime tinde să devină cea mai gravă concluzie despre realitatea românească la nivel curent, comunitar și desigur, instituțional. “Criza Colectiv” va rămâne un semnal trist dar sever.

Există o amenințare mai gravă?!

8. Unde duc toate astea?! Viitorul posibil, aproape sigur pare rătăcit undeva într-o ceață densă. Ușor urât mirositoare. O fi toxică?! Arde undeva?! Ce?! Cine, cum?!

Suntem lipsiți de o clarificare de ansamblu, dar și în detalii semnificative referitoare la starea și evoluțiile instalate atât la nivel de sistem, cât și pe domenii specifice. Scuze, mai există “sistem” în lumea în care trăim? (poate doar supraviețuim…)

Pretenția, devenită tot mai utopică de a genera, de a dispune și de a lua în serios o viziune calificată referitoare la prezentul infect, la viitorul încă accesibil, rămâne, prizoniera unui imobilism păgubos, ranchiunos la critică și probabil definitiv dependent de o inerție a neputinței, a neîncrederii în sinele colectiv.

O formulă guvernamentală modestă, în raport cu fițele curente, dar și cu o agendă dintre cele mai dure, fragilă pe o piață acidă și pusă pe harță, chiar și tacută ca prezență, o abordare deja fumată… ar fi doar o modestă (politicos vorbind…) alternativă la criza de față. O soluție de serviciu pentru o sfidare majoră.

Aceasta ar putea fi cel mai grav și mai trist adevăr despre noi ca nație, ca popor, ca populație… Neîncrederea în sinele colectiv. Suntem oare subcalificați pentru a sesiza, judeca și regândi halul în care a ajuns lumea în care trăim?!

Cât de mare a devenit decalajul dintre dezordinea larg răspândită pe arii extinse și la nivele multiple, astfel încât, tragedia “Colectiv” să nu fie decât un caz, un studiu de caz, într-o colecție deja greu de clasificat, de dosare mult mai complexe, mai grele, cu costuri umane și structurale, greu de imaginat acum?!

Și de achitat în timp.

Acum! Ce facem, de fapt, acum?! Ne văităm. Ne furișăm de răspunderi. Ne lăudăm. Mințim. Ne mințim. Ne ducem la cumpărături…

Trecem vioi pe lângă o capcană răbdătoare și pregătită să ne înghită cu nesaț, să ne mestece cu poftă, și să ne digere pe îndelete ca de atâtea ori de-a lungul unei istorii a neamului, povestite apoi la gura sobei, nepoților.

Evident, ungurii sunt de vină!!…

Articol apărut şi pe pagina Dorel Şandor – Insectar politic.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News