Fiecare cu centenarul lui

Nu cred că Eugen Barbu, unul din stâlpii național-comunismului românesc, trebuie eliminat din istoriile literare. Dacă specialiștii consideră că merită luat în seamă, foarte bine. Barbu figurează, de altfel, cu un portret nuanțat, și în cea mai importantă scriere contemporană de această factură, Istoria critică a literaturii române, a lui Nicolae Manolescu. Dar una e datoria istoricului literar, care consemnează opere, date și evenimente, alta e individualizarea cu nuanțe encomiastice într-o publicație culturală. În realitate, Eugen Barbu nu are nevoie de critici și istorici literari, ci de detectivi.

Omul a scris abundent și a plagiat abundent. Proza lui prolixă, neevoluată stilistic, e o însăilare de texte cu tentă senzaționalistă, redate în tehnica primitivă a stoarcerii culorilor tari direct din tub, într-un fovism rudimentar, lipsit de orice originalitate. Fostul patron al „Săptămânii“ și directorul „României Mari“, cele mai imunde publicații apărute în România din anii 1970 încoace, avea atât de înrădăcinată în minte ideea de furt, încât ar trebui puse la treabă furnicile și albinele din poveste pentru a separa ce-i aparține de ce a luat cu japca.

N-am datele necesare pentru a judeca dacă romanul care i-a asigurat renumele, Groapa, e o producție proprie sau a fost scris de Nicolae Crevedia, cum s-a afirmat adeseori. Cert e că el sună cu totul altfel decât majoritatea publicațiilor lui cu pretenție de literatură. Însă chiar dacă ar fi fost, sută la sută, creația autorului de pe copertă, Groapa rămâne tot o carte lipsită de valoare estetică. Succesul ei se datorează unor factori extra-literari. Primul e legat de împrejurarea că, deși publicată în plină nebunie stalinistă (știut fiind că la noi această tendință a durat și după moartea, în 1953, a celui care i-a dat numele), Groapa n-a făcut concesiile tematice la care erau obligați scriitorii din epocă. Devine prin asta romanul mai prizabil? Nici vorbă. E tot un kitsch cu iz balcanic, asezonat cu esențele fetide ale unui expresionism care, la el acasă, în Occident, intrase demult în desuetudine.

Al doilea element care a asigurat cărții un palmares greu de atins a fost includerea obligatorie în manuale, vreme de mai multe decenii. Orice elev trecut prin liceu în perioada anilor 1960-1989 a fost obligat măcar să răsfoiască paginile acestei cărți de-o crâncenă vulgaritate, în care nu găsești nici măcar o frază memorabilă, în sensul estetic al cuvântului. Ce s-a ales de gloria ei s-a văzut cu ochiul liber după 1990. Odată dispărute proptelele ideologice, a fost înghițită instantaneu de marele malaxor unde s-au topit atâtea alte prestigii (dacă mi-e îngăduit să folosesc acest plural) născute și ținute în viață prin decizia potentaților politici. Câteva încercări de retipărire după 1990, soldate cu lamentabile eșecuri, au demonstrat, dincolo de orice alt argument, că moneda era calpă și că, în absența unui mediu coercitiv, nimeni nu mai era interesat de cvasimaculatura acestui condotier de partid și de stat, pe cât de industrios, pe atât de grosier.

Cealaltă latură a „creației“ sale nici nu merită menționată. De altfel, ea a fost așezată la locul care i se cuvine (adică în zona para-literaturii) încă din timpul vieții jandarmului ce făcea ravagii agitând bulanul în lumea culturală. Scandalurile de plagiat, dovedite negru pe alb, scenariile debile de film cu eroi de carton puse în slujba ideilor așa-zis „progresiste“, de un prost-gust incurabil, au perpetuat celebritatea, dar au și demonstrat cât de jos poate coborî nivelul literaturii de consum. Eugen Barbu n-a făcut decât să transpună filmic fantasmele protocroniste și aspirațiile faraonice ale unui Ceaușescu ajuns în faza decrepitudinii și decăderii mintale ultime. Insistența cu care au fost programate în ultimii ani la anumite televiziuni filmele cu haiduci cu tricolorul la cușme și indigestele aventuri ale unui haidamac cu ifose de gentleman, numit Mărgelatu, arată că ideologia național-comunistă încă are de jucat o carte în lumea de azi.

În paranteză fie zis, succesul acelor filme s-a datorat în mare parte distribuțiilor. Ceea ce ridică problema moralității actorilor noștri de frunte. Indiscutabil talentați, dar completamente lipsiți de conștiință (și cred că și inculți), au consimțit ca, în schimbul unor remunerații consistente, să participe la falsificarea grosolană a istoriei și la impunerea unui model comportamental bazat pe fraudă politică, perpetuarea minciunii și exaltarea valorilor naționaliste.

Nu trebuie să mergem, așadar, prea departe dacă vrem să descoperim sursa renașterii mișcărilor naționaliste și xenofobe din societatea românească de azi. Ele sunt strâns legate de manevrele lui Eugen Barbu, căruia, după 1990, i s-a alăturat, într-un crescendo isteric, pupilul său, Corneliu Vadim Tudor. Apariția revistei „România Mare“ (tipărită cu aprobarea expresă a prim-ministrului din epocă, Petre Roman), a cărei ideologie o regăsim la auriști și la alte șoșoace, a întreținut o atmosferă toxică de revanșă, intoleranță, antisemitism și naționalism extremist.

Sunt dezolat că amicii noștri de la „Dilema Veche“ nu s-au gândit o clipă și la astfel de lucruri atunci când au purces, pompos și deplasat, la reevaluarea lui Eugen Barbu cu ocazia centenarului nașterii. Ce e de reevaluat, în fond, la acest producător de subliteratură? Să fie clar, Eugen Barbu nu e nici Louis Ferdinand Céline, nici măcar Pierre Drieu la Rochelle. Acelea sunt personaje inconturnabile într-o istorie literară, cea franceză, infinit mai complicată decât a noastră. În „cazul Barbu“, lucrurile sunt de-o simplitate năucitoare: omul s-a oferit de bunăvoie și nesilit de nimeni să fie canalul de dejecție prin care circulau marile minciuni și ticăloșii ale comunismului.

Eugen Barbu a făcut parte din categoria celor care, în închisoarea numită România, aveau mână liberă să ciomăgească, să desfigureze, să schilodească, să te arunce în ghearele securiștilor ori în beciuri unde să nu mai vezi niciodată lumina zilei. Și a făcut-o cu o râvnă demențială.

Acesta e personajul cu a cărui imagine, într-un puseu de iresponsabilitate (m-aș minți dacă aș spune că e singurul, și la stânga, și la dreapta), o serie de critici literari deja afirmați au considerat oportun să mânjească paginile revistei „Dilema Veche“. Rezultatul e că s-au așezat, cu aerul că fac un act de bravură, pe oiștea unei căruțe de mult deraiate în prăpastie. Împrejurarea e cu atât mai jenantă, cu cât marea majoritate a revistelor culturale au sărbătorit cu doar câteva luni în urmă centenarul unei figuri cu adevărat luminoase a culturii române, Monica Lovinescu. Oricât ai fi de tolerant, asimetria nu poate să nu sară în ochi. Aproape că îți vine să exclami: „fiecare cu centenarul lui!“. Până la urmă, nu trebuie să mărșăluim cu toții în aceeași direcție. Nu avem aceeași biografie, aceleași lecturi, aceiași maeștri și aceeași viziune despre literatură. Dar atunci când duhoarea e pestilențială, normal ar fi să duci batista la nas, nu s-o întorci din condei ca la Plevna, departajând net „omul“ (mai corect spus, sub-omul) de „operă“ (adică de neant).

Ce mă înspăimântă cu adevărat în demersul colectiv al colegilor de la „Dilema Veche“ nu e teribilismul pe care-l întrevăd sub zâmbetele sardonice. Nu e prima oară când, de dragul de a fi cool, s-au dat în stambă. A rămas de pomină „dosarul“ dedicat lui Eminescu, tras zdravăn de mustăți și demitizat până la caricatură. Părea că ai nimerit într-un joc pe calculator ajuns pe mâna unor copii ce se amuzau copios de cât de ridicol le poate fi bunicul. Dar acolo măcar era o miză. Ea ținea de sănătatea unei culturi care, periodic, e bine să-și scuture de praf miturile fondatoare. Aici e vorba de insanitate pură.

Ca să revin, nu văd nicio problemă în rediscutarea, per se, a lui Eugen Barbu. Mă trec însă fiorii la constatarea că un grup de tineri critici literari cred cu sinceritate că e de recuperat ceva, fie și o fărâmă, din „opera“ acestui producător de proze de un schematism dezolant, posesor al unui limbaj artistic rudimentar, fără o scenă memorabilă ori o idee demnă de a fi ținută minte măcar un minut. Aici e, din punctul meu de vedere, buba, marea bubă: absența gustului literar.

Scriind despre Eugen Barbu pagini revoltătoare în monotonia lor (refrenul, stabilit de „argumentul“ lui Marius Chivu, a fost fredonat de toți cei convocați să-și dea cu părerea: da, omul a fost un ticălos, dar avea talent!), ei n-au trădat doar adevărul literaturii române. S-au trădat pe ei înșiși. Drept dovadă, din articolele parcă trase la ștanță lipsește cu desăvârșire analiza de text. Cu alte cuvinte, nu ni se oferă niciun argument palpabil în favoarea presupusei valori a scrierilor lui Barbu. În aceste condiții, totul ia turnura unei făcături ideologice, menite să resuscite un cadavru putrezit. Grupajul găzduit de „Dilema Veche“ pare a fi scris de conivență cu cei care se încăpățânează să programeze, ad nauseam, în după-amiezile de duminică filmele cu aventurile cretinoide ale unor personaje de-un schematism exasperant. Probabil că unii din cei invitați să dea lustru sarcofagului duhnind a excrement nici n-au sesizat capcana în care cad. Îi pot scuza doar gândindu-mă că anii lor de formare au coincis cu cea mai agresivă propagandă național-comunistă, de care, iată, nu s-au putut debarasa cu totul. Poate au crezut că se răzbună spunând adevăruri vitriolante despre om și că astfel au dobândit dreptul de a-i exonera, fie și infinitezimal, pretinsa operă. Din păcate pentru ei, groapa lui Ouatu i-a înghițit cu o lăcomie pe măsura iresponsabilității lor cu pretenții de exegeză imparțială.

În preajma monștrilor, a marilor monștri, nu poți fi imparțial decât dacă ții cu tot dinadinsul să te contaminezi de otrava secretată de ei. Pentru un critic literar, asta echivalează cu pierderea iremediabilă a credibilității. Altfel spus, cu moartea profesională. Ce autoritate mai poți avea când scrii despre literatura prezentului, încă nefixată în canoane, când percepi strâmb până și un munte de fecale, susținând bățos: da, cam pute, dar pute a levănțică?

Articol publicat şi în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News