După treizeci de ani: catastrofa comunistă


După treizeci de ani de la prăbuşirea democraţiilor populare din Europa centrală şi de est, imaginea jumătăţii de secol de tiranie comunistă este aceea unei catastrofe care a devastat comunităţi şi a mutilat destine.

 

Ceea ce a debutat sub semnul prometeic al utopiei a sfârşit sub zodia, ternă, a colapsului economic şi marasmului moral. Promisiunea de regenerare a condus la domnia partidului-stat şi la teroarea poliţiei politice. Emanciparea celor ce muncesc din cătuşele capitaliste a însemnat instituirea unui servaj colectiv ce abolea libertăţile şi castra iniţiativa individuală. Peisajul urban al ţărilor din lagărul socialist înfăţişa aceeaşi monocromie dezolantă: blocurile şi largile bulevarde au desfigurat oraşele ţesute, organic, spre a face loc unui ansamblu hidos, glorificând masificarea şi pauperizarea. Credinţa şi demnitatea umană au fost atacate, în numele progresului. Ateismul militant a încercat să alunge religia, pentru a ridica pe soclu divinitatea partinică.

Pentru nostalgicii comunizanţi, acestea nu sunt decât scorniri reacţionare. Fotografiile pe care ei le preferă, adunate în albumul lor de familie, sunt cele ale muncii senine şi ale împlinirii socialiste. Cenuşiul nu are loc în acest decupaj al memoriei comuniste: critica capitalismului se serveşte de comunismul defunct ca de un argument istoric valid. De la nostalgie se trece la vigoarea militantă.

În cele din urmă, dincolo de sofisticarea metodelor istoriografice sau sociologice, judecata asupra regimurilor comuniste ce au dispărut la finele anului 1989 nu se poate întemeia decât pe o asumare, tranşantă, a principiilor etice şi politice. Alegerile sunt cât se poate de clare, separând comunitatea nostalgicilor de cei care privesc catastrofa Europei comunizate ca pe consecinţa firească a tezelor marxist- leniniste. Dezastrul comunist este înscris în ţesutul ideologic din care aceste regimuri se nutresc. Reformarea socialismului real conduce, inevitabil, la abandonarea modelului economiei de comandă şi al dominaţiei ideocratice. Comunismul nu se poate reforma, el poate doar să dispară, spre a pregăti terenul pentru o ordine a libertăţii. Calea himerică a unui comunism umanizat este doar o fundătură istorică, spre a relua stilul preferat al propagandei de partid.

Catastrofa comunistă a Europei captive este eşecul ordinii comuniste. La fel ca şi în Eurasia, în China ori în Indochina, comunismul nu a putut genera decât o ordine similară, fondată pe control, represiune şi îndoctrinare. Negarea libertăţii, politice şi economice, este axioma de la care niciun regim comunist nu s-a abătut. Europa comunizată este experimentul ce confirmă centralitatea libertăţii în economia civilizaţiei noastre: dispariţia libertăţii înseamnă triumful statului hipetrofiat şi ilimitat.

Capătul de drum al Europei captive este capătul de drum al marxism- leninismului. Catastrofa comunistă este catastrofa utopiei. Despărţirea de nostalgia complice trece prin asumarea lucidităţii critice: acesta este drumul care permite ieşirea din captivitatea orbirii ideologice.

 

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.

 

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.