Datoria de a apăra dreptatea și non-libertatea tăcerii
Discernerea între real și trucat, între imaginație (morală) și fantasmă (fatală), adecvarea la realitate, direct proporțională cu tragismul acesteia, onestitatea intelectuală care poate invoca smerit modele consacrate și convingătoare, admirația pentru tot ce-ți este superior, cultivarea reflexului moral care te trimite direct în întâmpinare celui vulnerabil, nu împotriva lui, credința în Dumnezeu (izvorul libertății) și roadele ei, toate acestea pot face din fiecare un om cu adevărat liber.
Liber să descifreze, să aleagă și să apere activ, nu activist, binele. Liber să acționeze, nu să vegeteze perorând despre surogate de isihie intelectualistă și egocentristă.
Libertatea înseamnă alegere manifestă în act, trecerea unei probe morale care te angajează ca prezență, nu tăcere misterios convenabilă ascunsă în potență.
Libertatea, mai ales cea spirituală, se traduce prin reacție etică, prin mărturisirea clară a adevărului, nu prin ocultarea lui, prin respingerea fermă a Răului care maimuțărește Binele, nu prin pasivitatea egală cu complicitatea.
A devenit demult un truism că e arhisuficient ca oamenii „buni și cumsecade” să nu facă nimic pentru ca răul să triumfe.
Clamarea cinică a indiferentismului, a non-implicării coincide cu negarea responsabilității și este unul dintre simptomele evidente ale complicității, lașității sau ipocriziei.
Invocarea superioară a neutralității în fața Răului denunță exact opusul datoriei de a rosti răspicat adevărul când societatea din care faci parte traversează răscruci sau al aceleia de a lua atitudine în fața barbariei de orice fel. O datorie etică care solicită răscolitor bunul-simț și resorturile morale ale raportării noastre față de orice victimă. Neîmplinirea ei a indicat frecvent „trădarea intelectualilor” care, altfel, țin cu dinții de vizibilitatea publică.
Clamarea dreptului la liniște personală, lăuntrică sună a gol. Pentru că aceasta se câștigă doar prin lupta cu tine însuți, se cucerește trudnic prin rugăciune, solilocviu, ștergere a sinelui egolatru și împăcare cu ceilalți, nu prin vituperări ostentative împotriva unor imaginari adversari, autogratulându-te ridicol ca centru fictiv al atenției acestora.
Iritarea în fața chestionării propriului amplasament moral față de dictatură, război de agresiune, crimă în masă, variată inversiune și alte manifestări ale demonicului, trădează grade diferite de complicitate și non-libertate, dar mai ales situarea la antipodul gândirii iudeo-creștine orientate spre celălalt, precum și disprețul compromițător al atenției morale cu care toți suntem datori.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
