„Despre marea strategie”, de John Lewis Gaddis, un nou volum în colecția Historia


Editura Polirom anunţă apariţia unui nou titlu în colecția Historia: Despre marea strategie, de John Lewis Gaddis, o analiză a modului în care liderii lumii au luat decizii strategice, din Antichitate până la al Doilea Război Mondial. În textul de mai jos publicpm un fragment din acest nou volum.

 

În Despre marea strategie, John Lewis Gaddis, un volum în traducerea lui Dan Sociu, prezintă teoria și practica marii strategii din Antichitate pînă la al Doilea Război Mondial, având ca surse clasici ai istoriografiei (de la Herodot la Tucidide), ai gândirii strategice (de la Sun Tzu la Clausewitz) și ai gândirii politice (de la Machiavelli la Isaiah Berlin), dar și scrierile Sfântului Augustin sau nemuritorul roman Război și pace al lui Tolstoi. Proiectul dezastruos al lui Xerxes de a invada Grecia, modul impresionant în care Octavian a edificat Imperiul Roman sau în care Elisabeta I a ținut piept Invincibilei Armade, asigurând supremația maritimă a Angliei, înfrângerea suferită de Napoleon în Rusia și succesul marilor președinți americani Abraham Lincoln, Woodrow Wilson și Franklin Delano Roosevelt sunt tot atâtea lecții care duc la o singură concluzie: ca să fii învingător, trebuie să ai o viziune strategică flexibilă, care ține seama de conjunctură și de particularitățile terenului de acțiune, și să nu uiți că imperativ este să-ți atingi prin orice mijloace obiectivul stabilit.

Kirkus Reviews descrie cartea ca fiind „O analiză cuprinzătoare a modului în care liderii iau decizii strategice. Un studiu dinamic, erudit asupra trecutului în beneficiul viitorului.”

Cartea este disponibilă în ediție cartonată și poate fi achiziționată de pe site-ul editurii.

 

Fragment

„Se presupune de multă vreme că Machiavelli e în iad şi – mai rău – că e mulţumit că se află acolo. Această posibilitate nu avea cum să le treacă prin minte lui Augustin şi nici multora – poate niciunuia – dintre contemporanii lui. Florenţa, unde s-a născut Niccolò Machiavelli, în 1469, şi unde a trăit mai toată viaţa, şi Hippona nu erau atât de îndepărtate din punct de vedere geografic: amândouă fuseseră periferii apropiate ale unui Imperiu Roman întins până mult mai departe. Până la sfârşitul secolului al XV-lea însă, situaţia Romei se schimbase substanţial. Împăraţii ei deveniseră papi care administrau imperii uimitor de diferite: o Cetate a Omului mult prea lumească limitată la statele papale din centrul Italiei şi Biserica Romano-Catolică, o Cetate a lui Dumnezeu presupus universală, coexistând cu dificultate cu state laice în centrul şi vestul Europei – iar unele dintre acestea îşi extindeau acum stăpânirea, sub semisupravegherea papei, spre marginile Asiei de Sud şi de Sud-Est şi spre teritoriile nou-descoperite care aveau să fie numite curând America.

Din biroul său aflat la etaj, de unde vedea Piazza della Signoria din Florenţa, tânărul Machiavelli, un funcţionar în ascensiune în guvernul oraşului-stat, ar fi putut urmări ceremoniile organizate în cinstea lui Amerigo Vespucci: familia Vespucci era florentină şi el o cunoştea. În prima frază din cartea sa Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius, pe care Machiavelli a început să o scrie în 1515, după ce a căzut în dizgraţie, afirmă că «a găsi căi şi mijloace noi nu e mai puţin primejdios decât a porni în căutarea unor noi mări şi a unor ţinuturi necunoscute». Dar asta nu din cauza mâniei lui Dumnezeu, ci a invidiei umane. Augustin îşi făcea griji în legătură cu amândouă. Machiavelli, recent întemniţat şi torturat, se teme de Dumnezeu mai puţin decât de om.

Nu că nu ar fi crezut în Dumnezeu sau că nu l-ar fi respectat. Scrierile lui se referă deseori la Dumnezeu, după cum se obişnuia în cultura din care provenea. Machiavelli sugerează însă cu viclenie că zeii din vechime şi Dumnezeul creştin ar fi putut fi aceiaşi. Participă la liturghie suficient de rar încât să stârnească comentarii – chiar glume – printre prieteni. Şi Machiavelli nu îşi asumă sarcina de a vorbi în numele lui Dumnezeu sau de a încerca să-L explice, spre deosebire de Augustin. Cu excepţia unei singure fraze semnificative din Principele, cartea care l-ar fi trimis pe Machiavelli în iad: «Dumnezeu nu vrea să facă totul».

E greu de înţeles de ce fraza era controversată, pentru că Machiavelli are grijă să adauge „pentru a nu ne lua nouă libertatea acţiunii şi partea de glorie care ni se cuvine”. Oare nu a fost liberul-arbitru ideea lui Dumnezeu? Nu era menit să ducă la mântuire, un lucru glorios pentru cei care o obţin? În gândirea lui Augustin, asemenea întrebări contraveneau credinţei lui în omnipotenţa lui Dumnezeu: cum să existe libertatea într-o lume predeterminată? Încurcat de aceste opoziţii, a încercat să le împace, dar a eşuat, şi încă la scară epopeică.”

 

John Lewis Gaddis este profesor de istorie „Robert A. Lovett” la Yale University și directorul fondator al Brady‑Johnson Program in Grand Strategy. Printre lucrările publicate se numără The United States and the Origins of the Cold War: 1941-1947 (1972), Strategies of Containment: A Critical Appraisal of American National Security Policy during the Cold War (1982), The Landscape of History: How Historians Map the Past (2002), Surprise, Security and the American Experience (2004) și The Cold War: A New History (2005). The New York Times l-a numit „decanul istoricilor Războiului Rece”. A primit două distincții pentru activitatea sa didactică la Yale, iar în 2005 i-a fost decernată medalia National Humanities. În 2012, studiul său George F. Kennan: An American Life a primit premiul Pulitzer pentru biografie.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.