Despărțirea de filosofie


Foto Radu Sandovici / Humanitas

Prin educație, prin profesiune, prin pasiune, Gabriel Liiceanu s-a impus drept unul dintre cei mai importanți filosofi ai României. Iată că în ceasul olimpian pe care-l străbate, a decis să ia distanță față de zecile de ani în care a „rumegat”, cum spune chiar el, cartea gândurilor, pentru a-și găsi alinarea în cartea literaturii.

 

Gabriel Liiceanu va muri la vârsta de optzeci și opt de ani. N-o spun eu, n-o spune Mama Omida. O spune scriitorul însuși. Anunțul face parte dintr-o superbă „revizitare” a propriei vieți, plasată la mijlocul noii sale cărți, Caiet de ricoșat gânduri (cu subtitlul „Sau despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului”, Editura Humanitas, 2019). De la înălțimea anului 2040, autorul revede cu ochii minții, într-o „vânturare fantomatică”, locurile, oamenii și întâmplările care i-au marcat existența. Sunt pagini de mare literatură, pe care le-am parcurs sub frisonul indus de informația ce le deschide: „Mă plimb prin Cotroceni și-mi imaginez că au trecut zeci de ani de când am murit”. Ulterior, privind o fotografie în care apare împreună cu nepoata, Ilinca, astăzi în vârstă de câteva luni, iar atunci de opt ani, autorul menționează că momentul e plasat „cu doi ani înainte de a fi început călătoria mea spre Apus.” Dacă dăm sintagmei „călătoria spre Apus” semnificația din The Dead, a lui James Joyce, una dintre creațiile favorite ale lui Gabriel Liiceanu, e limpede că, într-o înscenare de tip gotic, autorul ne-a propus o metaforă a morții. Jucându-se cu focul, Gabriel Liiceanu anunță că el, teoreticianul limitei, a ajuns aproape de finiș. De la înălțimea acestuia, își îngăduie să spună lucruri definitive, tăioase ca o lamă de pumnal și răsunătoare ca niște bubuituri ale destinului.

Dar, dincolo de proorociri, Gabriel Liiceanu se află într-o extraordinară formă creativă. Verva, plăcerea mărturisirii dublată de o evidentă atenție pentru scrisul frumos, anularea oricărei inhibiții de natură intelectuală ori personală fac din lectura cărții o aventură palpitantă. Deși are aproape 350 de pagini, am citit-o în doar câteva ore. Adoptând forma jurnalului, Gabriel Liiceanu optează pentru confesiunea necenzurată și pentru mărturisirea netrucată. El combină, de fapt, două tipuri de jurnal, ambele cu o ilustră istorie în spate: „jurnalul de idei” și „jurnalul de existență”. În cazul unui autor de factura lui Gabriel Liiceanu granițele sunt extrem de fluide: ideile sunt însăși forma prin care se exprimă trăirea, iar viața e, de cele mai multe ori, întruparea grafică a ideilor. M-am întrebat imediat: de ce un gânditor, un filosof, adică insul definit prin obsesia sistemului, a ales forma de expresie cea mai constrângătoare? După ce a purtat necontenit în spate rucsacul filosofiei, al investigării sistematice a gândului, iată-l acum plonjând în zona libertății de expresie absolută: jurnalul.

Nu i-au lipsit nici până acum operei lui Gabriel Liiceanu momentele confesive. Ce sunt, în fond, Jurnalul de la Păltiniș, Epistolarul și atâtea din cărțile de după 1990, decât fragmente dintr-un mare discurs al sinelui? Dar parcă niciodată ele n-au atins cote ale vehemenței, refuzului și delimitării de dimensiunea acestor notații. Parte a unui discurs recapitulativ, ele indică voința de a face ordine, de a-și deretica mintea după un parcurs de capătul căruia simte că se apropie. Preferințele, ca și antipatiile, sunt acum expuse fără ocol, imprudent și nepăsător, totodată. Erorile și calculele strâmbe primesc o replică usturătoare, fie că e vorba de propriile percepții sau de mituri de largă circulație publică. Unul dintre caii de bătaie ai lui Gabriel Liiceanu este, în această carte, Hegel. Vituperând, filosoful scrie rânduri necruțătoare despre autorul Fenomenologiei spiritului, în care vede, pe șleau spus, un șarlatan. Ce e drept, anularea lui Hegel îl așază într-o ilustră companie – de-ar fi să-i menționăm doar pe Schopenhauer și Karl Popper: „Studierea lui Hegel de-a lungul a două secole în universitățile Occidentului a fost cu adevărat cel mai cumplit meșteșug de tâmpenie din câte se pot imagina și reușita celei mai mărețe escrocherii intelectuale a modernității: ficțiunea unui drum al Spiritului care merge la ținta propriei raționalități și care, vorba lui Schopenhauer, se găsește pe sine înainte de a începe să se caute. Cine n-a reușit să iasă întreg din aventura lecturii lui Hegel și să «se întoarcă la sine» a căzut în boala cea mai urâtă a minții: iluzia că a înțeles ceva acolo unde în principiu nu e nimic de înțeles”.

Decăzut din înaltul prestigiu asigurat de școală, Hegel (și nu doar el: ci și Nietzsche) e înlocuit de două stele în ascensiune ale preferințelor (și relecturilor) lui Liiceanu: Montaigne și Schopenhauer. Citatele din ei se constituie în ghiduri actuale a scriitorului, alcătuind, într-un fel, și coloana vertebrală a confesiunilor de față. Și nu doar ei, ci și Seneca și Epictet. Pe această cale se deschide și una dintre bătăliile de subterană ale cărții: aceea dintre filosofie și literatură. Prin educație, prin profesiune, prin pasiune, Gabriel Liiceanu s-a impus drept unul dintre cei mai importanți filosofi ai României. Iată că în ceasul olimpian pe care-l străbate, a decis să ia distanță față de zecile de ani în care a „rumegat”, cum spune chiar el, cartea gândurilor, pentru a-și găsi alinarea în cartea literaturii.

E una dintre cele mai spectaculoase schimbări de macaz pe care le-a înregistrat cultura română postbelică. Dintr-o dată, referințele literare și istorice ocupă avanscena preocupărilor, prin autori precum Musil, Cioran, Caragiale, Matei Călinescu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu. Aceștia doi din urmă beneficiază de calde portrete în care palpită dublul duh al admirației profesionale și al prieteniei. În schimb, notațiile cuprind câteva note, în aparență discrete, dar în esență grave, ce marchează o desprindere de școala noiciană. O desprindere curioasă: nu la nivelul intelectului, ci al sensibilității. E evident că, astăzi, Gabriel Liiceanu simte altfel decât pe vremea când ucenicea la Păltiniș. Ultimele decenii, care au adus în lume și o criză a filosofiei, i-au marcat destinul mai mult decât și-a închipuit. Există, însă, o salvare: aceea prin literatură.

Despre această inversare a ordinii opțiunilor Gabriel Liiceanu scrie rânduri memorabile: „Literatura e colacul de salvare al filosofiei. Fără ea, nu se poate ajunge la viață. Literatura e viață exprimată, în timp ce filosofia e viață interpretată. Dar pentru a interpreta, ea trebuie să se refere la ceea ce e deja exprimat. Altfel spus, filosofia e obligată să recurgă la literatură, de vreme ce nu poate să exprime și să și interpreteze în același timp”. Dar o face și la modul tandru-ironic: „Mă ia prin surprindere observația lui Mircea […] despre superioritatea capodoperei filosofice în raport cu cea literară. E ca și cum ai spune că scheletul e superior trupului în întregul lui, adică adevărului «în carne și oase». Așadar protestez. Să ajung eu să apăr literatura (împotriva filosofiei) în fața autoruluiSolenoidului!”

Nu e singurul lucru paradoxal în această carte plină de întrebări, mirări, angoase, furii și despărțiri. Ajungând la ceea ce numește „competența sensului”, Gabriel Liiceanu își îngăduie să sfideze vechile obiceiuri personale și de lectură. Cartea lui stă, de altfel, sub semnul paradiziac al lecturii ca delectare și ospăț al spiritului, ca supremă întâlnire cu eul profund. Ea se deschide cu un patetic îndemn la „dansul cu cartea”, lansat ca invitație spre cititorul-partener: „În fiecare seară mă apropii de rafturile bibliotecii, îmi plimb ochii pe cotoarele cărților și-mi spun: «Ia să vedem, cu cine aș schimba o vorbă…». O vreme, ating în treacăt când o carte, când alta și, în cele din urmă, cântărindu-mi poftele, scot un volum și mă bag în pat. După primele rânduri, lumea din jur începe să-și piardă contururile, sufletul prinde să se însenineze, iar după o oră-două, vindecat de mâzga zilei, adorm fericit că trăiesc. Doamne, câți morți frumoși am cunoscut în viața asta!” Postura e aproape romantică. Dar versantul romantismului ilustrat de către Gabriel Liiceanu e unul livresc, ce exclude „natura”. Uimitor e însă că face din lectură un mod de a celebra naturalul din noi. Evident, Gabriel Liiceanu nu e un naiv, un „bun sălbatic” ce rătăcește într-un labirint alcătuit din rafturi de bibliotecă. E un rafinat degustător al expresiei artistice și un gânditor capabil s-o așeze într-o montură de aur, dându-i strălucire și durabilitate. Spre deosebire de exemplele „clasice”,Caietul lui Gabriel Liiceanu ignoră una dintre trăsăturile asociate de regulă jurnalului intim: pactul secretului. Tot ce scrie autorul e destinat publicării. Ceea ce conferă caracterul de urgență, de obligație morală de a depune mărturie despre trecerea scriitorului în lume. Adeseori, umbra acestuia e atât de apăsată, încât strălucește orbitor.

Am să închei cu câteva rânduri dintr-o „autoscopie” ce mi se pare de-o frumusețe literară și umană copleșitoare: „Sunt așezat pe fotoliul de răchită – pe care-l găseam adormit uneori, dimineața, pe pisoiul Torcăilă, – ea [nepoata, Ilinca, n.m., M.M.] stă în picioare și mâna stângă i se sprijină, cu imponderabilă tandrețe, pe brațul meu drept. Alături, un portret al ei de «acum». Ochii sunt la fel de gravi ca atunci când era mică. Avea 4 luni, mă duceam s-o văd și mă privea fix, secunde și secunde în șir, până când nu mai știam încotro să mă uit și ce să fac cu mine: cea mai scormonitoare privire de copil pe care am văzut-o vreodată. Acum e o femeie în toată firea, o frumusețe întunecată și tulburătoare. Doamne, cât mi-aș mai dori s-o văd în carne și oase, să întind mâna, s-o ating, s-o mângâi! Mort și fantomatic cum sunt, sunt beat de fericire”.

 

Articol publicat şi în România Literară.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.