Corcova-sur Seine

Cam tot ce știu despre Anton Bibescu provine din Însemnările zilnice ale lui Constantin Argetoianu. Nepot al ultimului domnitor al Țării Românești, Gheorghe Bibescu al III-lea, prințul-diplomat a fost unul din caii de bătaie ai memorialistului.

O mostră din 1939: „Aseară, masă de 36 de tacâmuri oferită la Clubul Miliardarilor de Antoine Bibescu și a sa soție (născută Asquith) pentru a sărbători (pentru ce, dat fiind că nu prea trăiesc bine?) a 20-a aniversare a căsătoriei lor. Animație, dar cam plicticoasă. Marta Bibescu cam ofilită… nu mai vorbesc de altele”. Sau: „Principele Antoine Bibescu întâlnește pe dna Mery del Val, frumușica soție a secretarului Legației Spaniole – și urmează următorul schimb de amabilități: Bibescu: E adevărat că ați avut mai mulți amanți? Dna Mery del Val: Da, mulți… Bib.: Mai aveți și acum? Dna M. del V.: Da, mai am. Dar dați-mi voie să vă pun și eu o întrebare: e adevărat că sunteți pederast?” Adresată unui personaj despre care romanciera Rebecca West afirma că este un „atlet al budoarului”, interpelarea e ucigașă. Pentru Argetoianu, el rămâne „un degenerat, un degenerat «superior», să-i zicem, dar nimic mai mult”. Aversiunea boierului de la Breasta a fost totală, extinzându-se din sfera intimă în cea publică: „Anton Bibescu a ajuns mare și tare în Ministerul de Externe. Istrate Micescu a hotărât să-l ia cu dânsul în turneul pe care-l va face curând. Politica românească condusă de doi țicniți ca Micescu și Bibescu, iată ce nici un om de bun simț n-ar fi putut prevedea înainte de 1930”.

Astfel de rânduri ar fi iscat uimire și indignare la Londra, Paris, New York sau Madrid, orașe în care Bibescu a trăit mulți ani ca diplomat. Răsfățat al saloanelor, el n-a fost doar un cuceritor de inimi, ci și un minunat prieten. Dovada cea mai bună o constituie scrisorile pe care i le-a adresat Marcel Proust, publicate în 1949 și distinse de Academia Franceză cu Premiul Saintour. Cu titlul Mon petit Antoine și cu subtitlul „Correspondence et conversations avec Marcel Proust”, volumul a fost republicat anul acesta, de Editura Arfuyen. În afara unei dedicații extinse, a prefeței și a notelor introductive, textul volumului îi aparține lui Marcel Proust. El e alcătuit din scrisori trimise prințesei Caraman-Chimay, lui Emanuel Bibescu (fratele mai mare al lui Anton), prințesei Bibescu (soția lui Anton, Elizabeth, născută Asquith). Dar cea mai mare parte dintre ele îl au ca destinatar pe Anton Bibescu însuși.

Vocea pe care o auzim de la un capăt la altul al cărții nu diferă substanțial de cea a naratorului din În căutarea timpului pierdut. Mai mult: destule secvențe par decupate din marele roman proustian, alcătuind un scenariu alternativ, în perfectă rimă cu faimoasele volume la publicarea cărora prințul român a jucat și el un rol, ca prieten apropiat al celor de la NRF/Gallimard. „Singurul care mă înțelege e Antoine Bibescu”, avea să scrie ulterior Proust. Chiar dacă nu se referea la abilitățile lui de exeget literar, ci la relațiile directe dintre ei, expresia a făcut carieră. Pe de altă parte, nimic din scrisul lui Antoine (care a fost un dramaturg de relativ succes, repede uitat însă) nu indică o filiație proustiană, ci mai degrabă înrudiri cu piesele și comediile bulevardiere.

Cum apare, așadar, Proust în aceste epistole pline de farmec, de tensiune emoțională și de pasiune cvasi-amoroasă față de toți adresanții epistolelor sale? În primul rând, scrisorile ne înfățișează un mare bolnav. Astmaticul Proust e asaltat de numeroase alte afecțiuni, pe care le descrie cu o voluptate ce dă paginilor o consistență halucinatorie. Frustrat că nu primește de la cei doi frați răspunsurile așteptate, scriitorul devine ușor iritabil, făcându-le reproșuri ori manifestându-și îngrijorarea față de imaginare primejdii care i-ar fi împiedicat să-i răspundă. Proust trăia – se vede și aici – într-un regim al urgenței, în care timpul și spațiul se dilatau enorm, apropiindu-i sau îndepărtându-i pe cei dragi. De-o extremă fragilitate fizică și psihică, el trebuia să-și calculeze cu multă grijă ieșirile de casă. După fiecare vizită, recepție sau spectacol la care participa urmau, invariabil, zile de suferință.

Ilustrativă e o scrisoare din 1904, când, invitat de Antoine, Proust urma să participe la o slujbă în memoria mamei acestuia, la biserica română din Paris. Epistola înfățișează complexa relație cu prietenul mai tânăr pe care îl admiră pentru masculinitatea, inteligența, cultura, talentul literar și averea lui. (Se spune că o parte din însușirile personajului Saint-Loup au fost inspirate de Antoine Bibescu). Proust dovedește o extraordinară empatie pentru supliciile altora, deși nu uită o clipă de propriile cazne, care-l fac prizonierul unei interminabile nopți alcătuite din insomnii și dureri atroce: „Dragul meu Antoine, voiam să te întreb – deoarece știu că în chestiunile acestea ai o sensibilitate deosebită, care ții să fie respectată – dacă ai vrea sau nu să merg la slujba de mâine dimineață. Eu am comis imprudența să ies ieri seară și mă aflu din nou într-o stare în care, în ciuda felului brusc în care astmul cedează uneori, mi se pare greu de crezut că voi fi capabil fizic să ies mâine dimineață. Dar mă gândesc la tine cu aceeași durere pe care am simțit-o anul trecut atunci când am aflat, dintr-o dată, că pentru tine dispăruse orice posibilitate de bucurie, tandrețe, îndemn, consolare, alinare și că asupra vieții tale va apăsa pe vecie o imensă suferință”.

Această empatie e însă, în mare măsură, reflectarea propriilor angoase și chinuri, redate în cuvinte ce par desprinse direct din magnifica sa proză: „Pentru viața spiritului e nevoie de o anumită sănătate; știu câte ceva despre asta. Iar pentru sănătate, nu trebuie să lași suferința să devină sau să rămână ceva care te orbește sau îți face rău. Nu vreau să spun că trebuie să încerci să le micșorezi, ceea ce n-ar fi posibil și nici dezirabil, ci să încerci să faci din ele o blândă uniune a inteligenței și a inimii, a tandreții și a amintirii cu ființa de care, în străfunduri, n-a putut să te despartă nimic”.

Același Proust e însă capabil de gesturi blamabile din punct de vedere moral. În 1903, profitând de faptul că rangul princiar le asigura fraților Bibescu accesul în cele mai înalte cercuri pariziene, scriitorul încearcă să facă din Emanuel un delator, cerându-i pe șleau: „Timp de două sau trei săptămâni să-mi spui în fiecare zi numele invitaților la dineurile și chiar la seratele la care participi. Ele vor apărea în le Figaro, cu sau fără numele dumitale, deși cred că suprimarea numelui dumitale ar avea inconvenientul de a duce la presupunerea că informațiile provin de la dumneata, așa c-ar fi mai bine ca el să rămână; în orice caz, nimeni nu va afla niciodată.” Prințul valah refuză, ceea ce-i prilejuiește lui Proust o replică deconcertantă. El nu vedea dimensiunea reprobabilă a gestului: pur și simplu, voia să-și ajute un prieten jurnalist!

Pentru cititorul de la noi, de maxim interes sunt notațiile lui Proust referitoare la România. În 1905, pe un ton imperios, își povățuiește prietenul (spre indignarea noastră retrospectivă!): „În loc să te ocupi de modificarea hărții Europei în favoarea țării tale, ai face mult mai bine dacă ai scrie teatru. Imperiul englez [sic!] și frontierele Norvegiei au mai puțină semnificație decât piesele lui Ibsen și Shakespeare: dar nu te poți pune în locul altuia; și poate că tu ai dreptate. În orice caz, să știi că poți conta pe mine în mod absolut. Tocmai i-am scris lui Calmette și, în ciuda faptului că România nu e în centrul atenției [„d’actualité“, n.m., M.M.], articolul tău va apărea. Dar va ști oare cineva în țara ta ce faci pentru ea?”

Nu numai că astfel de lucruri erau ignorate în România, dar Anton Bibescu era privit la București cu ochi batjocoritori, așa cum se vede și din textele lui Argetoianu. Activitatea Bibeștilor a fost însă suficient de impresionantă pentru ca ea să suscite o totală admirație a lui Proust față de români. Doamna de Noailles, frații Bibescu, Constantin Brâncoveanu, Marta Bibescu sunt parte din familia lui spirituală, de care nu s-a dezis niciodată. Mai mult, în 1917 se confesează într-o manieră care e și o caldă expresie a apartenenței sale la geografia imaginară pe care prietenul său l-a ajutat s-o construiască: „Dragă Antoine, te-am considerat întotdeauna cel mai inteligent dintre francezi; te rog să mă consideri acum un pic român, și nu unul dintre cei mai proști”.

Prietenia lui Proust cu Anton Bibescu e atât de profundă (și cu o notă de erotism sublimat, ce nu lipsește din aproape nici una din scrisori), încât tot ceea ce e legat de prinț devine de maximă importanță pentru el. Astfel, e interesat de originile lui Carp și Maiorescu, insistând să afle amănunte despre ei: „Dl Carp e de viță inferioară, ca Marghiloman și Take Ionescu, sau de viță nobilă, ca Filipescu? Și unde îi plasezi ca inteligență?” Despre Enescu, lansat în lumea pariziană de mama prinților, Elena Bibescu, Proust scrie cu o emoție copleșitoare: „Da, l-am găsit admirabil, piuiturile dureroase ale viorii lui, chemările tânguitoare ce răspundeau pianului, ca un arbore, ca o frunză misterioasă. Mi-a făcut o foarte puternică impresie. Îți spun asta crezând că-ți fac plăcere, pentru că simt că-l admiri. El desface și redesenează rondo-ul [lui Franck], care de obicei e interpretat extatic, sub pretext că e angelic.”

În fine, Corcova, moșia lui Anton Bibescu, are aproape dimensiunile mitice ale Combray-ului, locul magic al reveriilor proustiene. Romancierul tresare când îi aude numele, pe care-l așază alături de cele ale mult îndrăgitelor sale Senlis și Bonnétable. Își roagă prietenul să-l ia cu el în acea lume îndepărtată și exotică, unde simte că ar putea regăsi paradisul pierdut: „Aș veni să mă instalez în apropierea locuinței tale, mi-aș aduce de lucru, și dacă n-aș avea astm, aș putea petrece acolo februarie, martie și, dacă tu încă ești acolo, aprilie, iar dacă nu sunt flori, și mai, în preajma ta, fără să te deranjez, pentru că aș fi la o oarecare distanță de tine, dar aș putea să vin în fiecare zi să vorbesc cu tine, atunci când ai vrea să mă vezi, sau când n-ai vrea, nu aș veni.”

N-am spicuit decât o mică parte din materia densă a acestei cărți încântătoare. Sunt însă convins că ea ar putea constitui punctul de pornire al unui palpitant roman – proustian sau nu.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News