Cehov în Insula Sahalin: o călătorie spre infern

Anton Cehov. Colorizare foto: Klimbin

Dintre toate drumurile lui Cehov, cel spre colonia penitenciară Sahalin este cel mai profund şi neliniştitor. La capătul său se află întâlnirea cu infernul: un infern concret, precis în detaliile sale geografice, un infern populat de cei pe care Cehov îi va cunoaşte şi va cartografia. În Insula Sahalin, Cehov trece un prag al profunzimii şi sobrietăţii intelectuale. Şi poate că un text precum Salonul nr. 6 nu ar fi putut fi scris fără această coborâre în iad.

Corespondenţa lui Cehov documentează acest itinerariu aproape incredibil prin dificultatea sa. Fragil, Cehov nu este mai puţin tenace, iar scrisorile sale, pe jumătate grave, pe jumătate ironice, reconstituie profilul intelectualului ce devine, fără emoţie şi emfază, explorator. Cehov înfruntă marea, fluviile şi uscatul. Energia sa este impresionantă, ca şi cum atingerea Sahalinului ar însemna atingerea unui punct dinspre care radiază o lumină specială.

Cartea lui Cehov nu poate fi apropiată de nici o alta din canonul operei sale. Timpul petrecut în colonia penitenciară face să se nască un timbru în care se reunesc precizia, sobrietatea şi empatia. Textul lui Cehov este minuţios şi panoramic, încercând să cuprindă, în limitele cuvintelor,descoperirea unui teritoriu care se află dincolo de graniţele lumii.

Sahalin este, iar Cehov simte aceasta în fiecare clipă a călătoriei sale, un spaţiu care adăposteşte pe cei care nu mai au nici viitor şi nici speranţă. Depărtarea geografică, inaccesibilitatea domeniului insular oglindesc ruptura definitivă de existenţa de până atunci. Siberia lui Cehov este o ţară din care nu te mai poţi întoarce.

Insula Sahalin nu are nimic din explozia mesianică a Amintirilor din casa morţilor, după cum nu aminteşte de tonul moralizator şi mistic al Învierii lui Tolstoi. Polemica implicită a lui Cehov cu contemporanii săi îl conduce spre regăsirea acelui ton care să evite inflamarea melodramatică şi angajarea vană. Cehov nu ajunge în Sahalin pentru a scrie despre nefericirea umană, ca despre tema unei compoziţii în ton cu aşteptările publicului. Cehov scrie despre ceea ce vede, iar ceea ce vede este viaţa închisă între gardurile de mal şi de ape ale unei colonii penitenciare.

Cehov preferă minuţiozitatea naraţiunii aproape documentare în dauna exclamaţiilor şi a imprecaţiilor. Sobrietatea sa este mereu empatică. Atenţia cu care interoghează oamenii şi locurile este despovărată de elanuri moralizatoare şi pedagogice. Cehov nu se află în Sahalin spre a educa sau a povăţui. El nu se află acolo ca intelectual “angajat” în lupta cu ţarismul. Depoziţia lui Cehov este tentativa de a ieşi din cercul strâmt al prejudecăţilor comode. Complexitatea polifonică a vieţii este imposibil de redus la un singură nuanţă, iar vocile lumii trebuie ascultate cu grijă, spre a fi înţelese.

Textul lui Cehov înaintează cu aceeaşi răbdare cu care Cehov însuşi a înaintat spre Sahalin. Paginile se desfăşoară în ordinea descoperirii acestui tărâm în care demnitatea omenească este cel mai adesea absentă. Din cartea lui Cehov, cu simplitatea ei tragică, se desprinde, peste ani, fresca lui Varlam Şalamov despre Kolîma. Istoriile valorează cu mult mai mult decât frazele găunoase ale discursurilor politice de circumstanţă.

Nepotul de iobag nu poate cultiva iluziile intelighenţiei. El caută în adâncul suferinţei pe oamenii concreţi, iar nu rătăcirile ideologice. Monografia ţinutului Sahalin devine, treptat, o monografie a condiţiei umane. Medicul Cehov dăruieşte scriitorului Cehov empatia şi profunzimea privirii sale.

Celor seduşi de perfecţiunea geometrică a ideilor Insula Sahalin nu le poate aduce consolarea. Ea nu este un pamflet revoluţionar, după cum nu este lamentaţie intelectuală. Sobră, gravă, amplă, cartea lui Cehov este depoziţia unui om care nu poate renunţa la onestitatea crezului său. Infernul din care revine devine parte din opera sa. Autenticitatea îndurerată a căutărilor sale se simte în consemnarea acestei călătorii purtate dincolo de marginile lumii.

Clarităţii sterpe a răspunsurilor le este preferată deschiderea întrebărilor. Insula Sahalin este, în cele din urmă, un autoportret al lui Cehov însuşi: sinceritatea privirii este sinceritatea uui întreg destin.

Articol publicat şi în LaPunkt.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News