Cazul inginerului Ursu. Și cazul României

Ce ne spune acest film? Că inginerul Ursu e o rană a conștiinței noastre democratice. Și că faptul de a i se face dreptate e un imperativ.

 

Am văzut și eu, cu ocazia TIFF-ului de la Oradea, filmul dlor Liviu Tofan și Șerban Georgescu – Cazul inginerului Ursu. Film remarcabil prin sobrietatea, luciditatea și obiectivitatea cu care e spusă o poveste tragică – mai ales pentru cel care e naratorul întregii istorii, fiul disidentului, Andrei Ursu – și, în același timp, pilduitoare. Căci nu e vorba doar de sfârșitul brutal al unui om care a plătit cu viața credința în onestitate și prietenie, ci și despre relația ambiguă a instituțiilor statului nostru cu un trecut pe care, încă, nu s-au hotărât să-l privească în față și să îl judece așa cum a fost.

Filmul are două „ferestre”: una care e povestea omului Gheorghe Ursu, a revoltei sale (la început interioară, apoi obiectivată într-o scrisoare transmisă la Europa Liberă), a jurnalului care – obiect al unui denunț – duce la arestarea sa și a anchetei ale cărei „mijloace fizice” (în speță tortura) îi cauzează moartea. Cealaltă e lunga – și încă neterminata – odisee a fiului care caută să-i facă dreptate tatălui, cerând justiției să recunoască crima și să-i pedepsească pe criminali (și mai ales pe aceia care sunt realmente vinovați, căci nu doar i-au produs inginerului leziunile cauzatoare de moarte, ci au planificat – cu bună-știință – maltratarea lui). Departe de-a fi un pur documentar care prezintă niște fapte, filmul celor doi regizori are marea calitate de-a uni două destine: cel al fiului care – de-a lungul a nenumărate aventuri judiciare pline de obstacole – își caută tatăl și felul în care, într-o atitudine civică la fel de curajoasă, cei doi se regăsesc peste decenii și peste pragul tăcerii.

Gheorghe Ursu a fost un om obișnuit, asemenea părinților mei, pe care viața l-a aruncat în angrenajul arbitrariului unei puteri dictatoriale. Spre deosebire de majoritatea cetățenilor României Socialiste (inclusiv de părinții mei), inginerul Ursu a ales să-și păstreze demnitatea umană la ceasul încercărilor. Și a făcut-o de trei ori, fiecare moment amplificându-l pe următorul. Mai înainte de toate, ținând un jurnal al căderii țării în frică și întuneric. Un jurnal al istoriei noastre adevărate pe care cei mai mulți, ispitiți de luminile orașelor ce se construiau în anii ’60 și ’70, nu au înregistrat-o. Tocmai de aceea ruptura pe care-au prezentat-o anii ’80 le-a rămas ininteligibilă. Și, poate, tot de aceea după 1989 nu s-au gândit atât de mult la cum ar trebui să arate o lume cu adevărat nouă, ci și-au dorit să recupereze valul urbanizării și micul puseu consumerist al deceniilor 7 și 8. În 1977, Gheorghe Ursu sesizează – pe viu – cauza căderii României în cenușiul apatiei, al minciunii și al opresiunii difuze: arbitrariul deciziei unui singur om – Ceaușescu – care nu accepta sfaturi, nu purta discuții, ci tranșa, suveran, în orice chestiune, oricât de puțin s-ar fi priceput la subiect.

După cutremurul din martie 1977, Ceaușescu însuși le ceruse specialiștilor în construcții din București să verifice structura de rezistență a mai multor clădiri care, fără a se prăbuși, fuseseră afectate de seism. Inginerul e repartizat unei asemenea clădiri cu probleme: blocul Patria. Pe parcursul lucrărilor de investigare și de consolidare, Ceaușescu își schimbă complet optica și face o întâlnire cu toți cei implicați în lucrările de reabilitare a imobilelor cu sechele în urma cutremurului, cerându-le să sisteze imediat orice lucrări de consolidare. Gheorghe Ursu e perplex, dat fiind că – din perspectiva expertizei lui – aceste munci de consolidare nu vizau atât clădirile ca atare, cât siguranța oamenilor care le locuiau. A opri lucrările de refacere a structurii de rezistență a acestor clădiri însemna, pur și simplu, a accepta – cu premeditare! – moartea locatarilor lor în perspectiva altui seism (sau a degradării lente a imobilelor – aflate, să nu uităm, în proprietatea și întreținerea statului).

Aici se vede, în mod manifest, luciditatea lui Gheorghe Ursu: spre deosebire de majoritatea cetățenilor României ceaușiste, pentru inginer măsurile hotărâte de dictator (neconsolidarea clădirilor, dar – la fel de bine – penuria alimentară, cea de medicamente, întreruperile energiei electrice, frigul din locuințe, starea dezastruoasă a căminelor sociale de copii și de bătrâni, trucarea statisticilor etc.) nu erau accidente, disfuncții punctuale, ci expresia unei voințe care nu ținea cont de starea reală a țării și care era dispusă să-i sacrifice pe cei slabi în numele unui „ideal” ce se construia pe cadavre. Încă din 1977, Ursu a văzut clar: ceea ce ni se întâmplă nu e nici rodul întâmplării și nici ceva ce trece de la sine. Dimpotrivă, e doar faza de început a unei megalomanii dispuse să-și imoleze poporul pe rugul ambițiilor personale. Imediat după faimoasa ședință, a fost cuprins de regretul de a nu-l fi înfruntat personal pe dictator.

Dar a scris: pentru sine, în jurnal, și pentru toți, într-o scrisoare transmisă redactorilor postului de radio Europa Liberă, care au difuzat-o – anonim (pentru a-i proteja persoana) – pe calea undelor. În fine, pentru a treia oară, denunțat, anchetat, arestat și torturat, inginerul își apără demnitatea asumându-și fără să ezite notițele din jurnal și scrisoarea, dar refuzând să-și trădeze prietenii și cunoscuții aruncându-i în malaxorul aparatului represiv. Gheorghe Ursu a fost arestat în urma unui denunț ce viza „caracterul dușmănos” al însemnărilor din jurnalul pe care-l ținea. Reținerea lui de către „organele de Miliție” – la ordinul și sub controlul Securității – îl transformă în ceea ce dreptul internațional numește un „prizonier de conștiință”. Acesta e un om care rezistă în adâncul său dezumanizării pe care o produce un regim arbitrar sau dictatorial și care e acuzat, încarcerat, maltratat și eventual ucis pentru o opinie proprie, diferită de cea oficială.

Poate pentru tinerii de azi e greu de imaginat că o persoană care are alte opinii, cu privire la un lucru sau altul, decât cele exprimate de puterea de stat poate fi persecutat pentru asta. Dar acest lucru s-a practicat în toate țările comuniste, iar victimele delictului de opinie din URSS și țările-satelit poartă numele de disidenți. Arestat, torturat și ucis pentru opinii care-l angajau personal și care nu erau „pe linia” discursului oficial al României ceaușiste (care, în a doua jumătate a anilor ’80, era în întregime fals), Gheorghe Ursu a fost un disident. Și încă un disident emblematic, care a plătit cu viața curajul de a gândi altfel în lumea stereotipiei impuse de frică și de ideologie. Repet, astăzi așa ceva e greu imaginabil într-o țară, într-un continent în care dreptul la libera opinie e unul dintre lucrurile cel mai intens valorizate. Ajunge să ne deschidem telefonul mobil sau televizorul pentru a vedea diversitatea opiniilor și confruntarea lor.

Cum am putea să-i explicăm unui tânăr de azi că toate jurnalele de știri ale televiziunii și ale radioului comuniste aveau exact același conținut? Și că toată presa – inclusiv revistele de tricotaje și cea scoasă de Asociația Vânătorilor și Pescarilor Sportivi – avea, în prima jumătate, aceleași texte. Care, de altminteri, „se prelucrau” în școli – la orele de „informare politică” – și la ședințele de partid. Iar aceste lucruri, deopotrivă stereotipe și obligatorii, erau reprezentate de cronica activităților zilnice ale lui Ceaușescu. Toți trebuia să ne însușim, în fiecare zi, pe toate canalele posibile, „exemplul activității Tovarășului” și „măreața lui gândire”. Pe vremea aceea, erai suspect nu dacă nu făceai aceste lucruri – repet, obligatorii –, ci dacă nu aplaudai suficient de „entuziast”. Asta era România comunistă, nu filme de-ale lui Sergiu Nicolaescu, povești cu „ani de liceu” și vintage-uri cu ambalaje de dulciuri din epocă (pe care – în realitate – prea puțini le vedeau și, atunci, doar la ocazii).

În decembrie 1989, lumea a ieșit în stradă pentru că s-a săturat de mizerie, de foame, de întuneric, de frig și de interminabilele discursuri ale lui Ceaușescu. Atunci, în acel decembrie pătat cu sânge, o țară întreagă și-a dorit să iasă din coșmarul în care-o aruncase arbitrariul unui om ce se imagina proprietarul României și al sufletelor închise în ea. Atunci, în stradă, asta am crezut cu toții, cei care strigam „Libertate, te iubim! Ori învingem, ori murim!”. Și totuși, s-a dovedit că nu eram chiar toți cei care ne doream o altă lume. Povestea lui Andrei Ursu în încercarea de a-i face dreptate tatălui său și, în felul acesta, de a-i cinsti memoria o dovedește cu prisosință. Istoria dosarului Ursu după 1990 e una în care se întrețes reaua-voință (a unor instituții ale statului), interese inavuabile (ale unor oameni concreți din instituțiile statului), arbitrariul (căruia cei abilitați să facă dreptate nu-i rezistă) și, în cele din urmă, o incredibilă mistificare a trecutului datorată – paradoxal! – unor oameni tineri, nu relicvelor altei epoci.

Căci știm cum s-a sfârșit acest proces: cu trei judecători – din noua generație – declarând că, în România ceaușistă, n-a existat adversitate între populație și Securitate și că Gheorghe Ursu nu a fost disident. Singurul lucru pe care li l-aș spune acestor judecători este că, dacă ar fi zis așa ceva în decembrie 1989, ar fi căzut sub judecata străzii. De ce ieșisem în stradă, de ce se striga „Jos Securitatea!”, de ce a fost desființată instituția în 30 decembrie și arestat șeful ei? Pentru că nu era nicio adversitate între ea și popor?! Să fiu iertat, dar nimeni n-a desființat Asociația Vânătorilor și Pescarilor Sportivi, Federația Națională de Gimnastică și nici măcar Academia Română, și nici nu le-a arestat conducătorii! Cât despre disidența lui Gheorghe Ursu, dacă a plăti cu viața pentru opinii diferite de cele vehiculate de ideologia de stat comunistă nu e disidență, atunci e greu de înțeles ce (mai) poate fi aceasta.

Ce ne spune acest film? Că inginerul Ursu e o rană a conștiinței noastre democratice. Și că faptul de a i se face dreptate e un imperativ. Atât timp cât lupta pentru dreptate va continua, Gheorghe Ursu va fi viu! La fel de viu cum îl păstrează în suflet Andrei Ursu.

 

Articol publicat şi în Revista 22.

 

Recomandări de lectură:

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

2 Comentarii

  1. Monica Ghet spune:

    Excepțional articol! Greu de depășit logica subtilă a demonstrației și acuzei aduse sistemului în prelungirea sa social (politico)-juridică – de la arbitrariul deciziilor totalitar megalomane, executate ”în orb” de subalterni până la crasa și criminala incultură a făptuitorilor justiției.

  1. 12 aprilie 2024

    […] Cazul inginerului Ursu. Și cazul României […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.