Câteva concluzii despre totalitarism
Totalitarismul a fost un fenomen politic, social și cultural nou, care mai întâi a suspendat și apoi a abolit distincțiile tradiționale dintre bine și rău.
Concept imperfect, fără îndoială, totalitarismul nu a fost un semnificant redundant sau pur și simplu o unealtă propagandistică a Războiului Rece, așa cum au sugerat unii în anii din urmă. Cei care au dezvoltat conceptul de „totalitarism” în timpul perioadei interbelice știau ce realități înfricoșătoare desemna el: de la exilații menșevici la savanții emigrați din Italia fascistă și Germania nazistă, acești intelectuali știau că s-a produs ceva fără precedent și cât se poate de înspăimântător.
Conceptul de „totalitarism” a oferit chei interpretative importante și încă valide pentru înțelegerea amestecului unic de ideologie, organizare și teroare, în încercări fără precedent de a crea comunități perfect omogenizate prin metode genocidare.
Toate aceste experimente au inclus componente mistice cvasi-religioase, nemărturisite și totuși palpabile. În fapt, au fost religii politice cu propriile lor ritualuri, profeți, sfinți, zeloți, inchizitori, trădători, renegați, eretici, apostați și sfinte scripturi.
Povestea totalitară a început cu visul bolșevic al revoluției totale și a devenit un fenomen global în anii 1920 și 1930, odată cu ascensiunea la putere a mișcărilor de partid totalitare din Italia și Germania.
Spre exemplu, Garda de Fier românească a fost o mișcare totalitară care a combinat radicalismul politic și fanatismul religios. Prezența sa scurtă la putere (septembrie 1940 – ianuarie 1941) a fost marcată de o încercare nebună de a duce la bun sfârșit, folosind violența criminală, ceea ce istoricul Eugen Weber numea cândva revoluția arhanghelească (Varieties of Fascism).
În vreme ce aceste dictaturi fasciste s-au prăbușit ca urmare a celui de-Al Doilea Război Mondial, comunismul sovietic a durat mai mult de șapte decenii și s-a sfârșit doar pe 11 decembrie 1991, în URSS. Catalizatorul acestui colaps final a fost mișcarea revoluționară liberală, anti-leninistă din 1989. În anumite încarnări modificate, este încă viu în China și alte câteva țări.
Pentru a o parafraza pe Hannah Arendt, în timpul dominației acestor mișcări totalitare, conștiința s-a prăbușit. Mai mult, „nebunia unor asemenea sisteme stă nu doar în prima lor premisă, ci în fiecare argumentare din care sunt construite” (Originile totalitarismului).
Comunismul a fost o doctrină radicală economică, morală, socială și culturală centrată pe împlinirea unor scopuri transformative radicale. Fascismul a apărut ca principal competitor al său, deși cele două împărtășeau o abordare colectivistă, antiliberală, anticapitalistă, visul neoromantic al comunității totale și năzuința către o existență complet purificată. Cu ale sale țeluri universaliste, promisiuni escatologice și ambiții totalizatoare, a fost adesea descris drept o religie politică sau seculară (la fel a fost și fascismul în încarnările lui italiană, germană și română).
Scopul ultim al comunismului a fost să creeze o nouă civilizație fondată pe un Om Nou. Doi factori au fost fundamentali pentru această doctrină: rolul privilegiat al partidului și transformarea revoluționară a naturii umane. Una din principalele distincții dintre radicalismul de extremă stânga și de extremă dreapta este accentul pe care l-a pus cel dintâi pe instituția partidului ca încarnare imanentă a absolutului, cunoaștere istorică transcendentă.
În cuvintele istoricului Walter Laqueur: „Experiența fascistă în Italia și Germania a demonstrat rolul crucial al Ducelui și al Führer-ului. Hitler și Mussolini și-au creat partidele în propria imagine și este perfect legitim să vorbim despre «mișcarea» Hitler și Mussolini pentru că partidele lor nu erau politice în sensul tradițional. … Dar rolul lui Stalin în Uniunea Sovietică a fost inițial mai puțin decisiv. Puterea comunistă era deja ferm consacrată. Există toate motivele să credem că dacă Stalin ar fi fost împușcat sau ar fi murit de o boală sau n-ar fi existat vreodată, partidul tot ar fi rămas la putere în anii 1920 și 1930” (Stalin: The Glasnost Revelations).
Comunismul a promovat o nouă concepție asupra existenței umane (societate, economie, psihologie socială și individuală, artă). Potrivit acestei viziuni, crearea Omului Nou era scopul suprem al acțiunii politice. Ambiția comunismului a fost de a transcende moralitatea tradițională și, cu toate acestea, suferea de relativism moral. A atribuit partidului-stat propria sa moralitate, acordându-i doar lui dreptul de a defini sensul și scopul suprem al existenței umane.
Statul a devenit valoarea supremă și absolută în cadrul unei doctrine escatologice a revoluției. Prin intermediul cultului unității absolute pe calea salvării prin cunoașterea istoriei, comunismul a produs un proiect social și politic nou și total, centrat pe purificarea corpului comunităților care i-au căzut sub vraja ideologică. Proiectul său revoluționar a fost total și totalizator. Ca mit politic potent, comunismul a promis izbăvire universală, șansa de a atinge prosperitatea, libertatea și egalitatea. În fapt, de-a lungul secolului XX, această Weltanschauung sau viziune despre lume comunistă a reprezentat fundația experimentelor politice totalitare de inspirație ideologică, producând teribile costuri umane.
Cât despre fascism – și în special versiunea sa paroxistică, național-socialismul –, acesta a marșat pe lipsa de egalitate între grupuri definite biologic și pe o misiune predestinată a națiunilor ariene. În același timp, a proslăvit eroismul, tinerețea și bravura și a disprețuit modernitatea burgheză la fel de mult pe cât au făcut-o și comuniștii. Plasarea fascismului la terminația din dreapta a spectrului politic maschează originile socialiste puternice ale acestor mișcări bazate pe resentimentul etnic.
Articol publicat şi în Europa Liberă.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News