„Biserica vie” a Satanei


M-am întrebat întotdeauna de ce comunismul a făcut din religie un dușman neîmpăcat. Desigur, explicația esențială se află în concepția cras-materialistă care stă la bazele acestei ideologii. Dar asta nu e totul.

 

Difuz, adepții lui Marx și Engels știau că ideile lor sunt tot de origine mistică, presupunând o abordare identică a chestiunilor cu care se confruntau. Există o expresie englezească, leap of faith, care descrie această situație. Accentul nu cade doar pe credință (faith), ci și pe asumarea acesteia fără a-ți mai pune problema dacă faci bine sau rău. Crede și nu cerceta, cum s-ar spune tot în limbaj religios, și, mai ales, nu te gândi la consecințe. O astfel de concepție trimite automat la irațional. Prin urmare, comuniștii au perceput cu acuitate concurența acerbă a religiosului, care promite, într-o notă întru totul asemănătoare, o viață fericită în împărăția cerurilor. Comuniștii o promiteau, ce e drept, pe pământ (iar adeseori chiar sub pământ!), într-un viitor atât de îndepărtat încât nu aveai cum să-l verifici. În practică, lucrurile au fost mai nuanțate. Sau, mai precis, au fost nuanțate… cu forța. În toate țările unde au preluat puterea, comuniștii au decapitat conducerile bisericilor și le-au înlocuit cu pseudo-prelați care acceptau să colaboreze cu noii stăpâni ai țării. Au existat și există diferențe între continente și religii. Ortodoxia a fost mai înclinată spre colaboraționism decât catolicismul, iar religiile asiatice, mai puțin radicale și riguroase, au intrat într-un fel de auto-protecție, dispărând de pe scena publică. Până în ziua de azi, în țările europene foste comuniste complicitățile stabilite în timp între biserică și factorul politic (de regulă, prin organele represive precum Miliția și Securitatea) funcționează de minune. Lucrurile se văd cu limpezime cu ocazia alegerilor sau atunci când în societate sunt dezbătute chestiuni sensibile (avorturile, statutul familiei, recunoașterea drepturilor minorităților sexuale etc.). Sursa acestor tulburi colaboraționisme se află în evenimentele din primii ani de după instaurarea terorii comuniste în Rusia. În mod cert, distrugerea bisericii n-a fost, în zilele revoluției, o prioritate a bolșevicilor. Evident, atacurile la religie au fost extraordinar de puternice, dar radicalizarea s-a petrecut abia la începutul lui 1922. Lichidarea credinței s-a produs prin atacuri piezișe, care vizau, în aparență, lupta împotriva celor care contestau mărețele idei comuniste, asociați, în mod cât se poate de pervers, cu speculanții. Altfel spus, biserica devenea nocivă nu pentru ideile ei, larg și fanatic împărtășite de populația Rusiei, ci pentru că se deda la escrocherii de natură economică.

Analiza lui Soljenițîn debutează cu următorul paragraf: „În primăvara anului 1922, Comisia Extraordinară pentru combaterea contrarevoluției și a speculei, care tocmai fusese rebotezată GPU, a decis să se amestece în treburile bisericești. Mai trebuia săvârșită și o «revoluție ecleziastică»: să fie schimbată conducerea, să fie instalată alta, care să stea cu o ureche îndreptată spre cer și cu cealaltă spre Lubianka. Așa au făgăduit să fie clericii restauratori, adepții «Bisericii vii», dar fără ajutor dinafara ei nu puteau să pună stăpânire pe aparatul bisericesc”.

„Biserica vie” a fost o mișcare a așa-zișilor înnoitori. Ei erau, cu un termen în uz astăzi, reformatorii care acționau de comun acord cu mărimile bolșevice. Într-un articol din 1943 al lui Petru Rezuș, situația e prezentată cât se poate de limpede. Am ales mărturia lui, deoarece Petru Rezuș nu poate fi bănuit de simpatii legionare: intrase în conflict cu oamenii Legiunii încă din 1938, când a părăsit postul de capelan la Storojineț, de lângă Cernăuți, deoarece mănăstirea devenise un fel de centru al legionarilor din zonă. Activitatea lui din anii ’50 indică mai degrabă simpatii de stânga decât de dreapta. Iată ce scria Rezuș în „Foaia Diecezană“ a Eparhiei Ortodoxe Române a Caransebeșului: „De la început, Biserica rusă a fost lovită de bolșevicii bezbojnici. Loviturile acestea au pricinuit o serie de defecțiuni de la credința ortodoxă. Patriarhul Tihon a rămas neclintit pe pozițiile ortodoxe, mitropolitul Serghie, patriarhul de azi al Rusiei, era mult mai conciliant. El intră în contact cu conducătorii bolșevici, în timp ce patriarhul Tihon și alte câteva mii de preoți, călugări și episcopi erau martirizați pe întreg cuprinsul Rusiei. Mitropolitul Serghie se mută de la Petrograd, odată cu bolșevismul, la Moscova, unde înființează așa-numita biserică vie, sau jivismul, o compromitere a Ortodoxiei, căci sub teroarea bolșevică jivismul a abjurat multe adevăruri de credință, modelându-se după ordinele, gusturile și doctrina bolșevică […]. Din calendar au dispărut sărbătorile ortodoxe, cărora le-au luat locul Ziua lui Lenin, Ziua Muncii, Paștele Comsomolilor, Acatistul lui Carl Marx și alte bazaconii de acestea! Despre religie și Dumnezeu, nici nu mai vorbim, deoarece patriarhul Serghie reprezintă doar o biserică, care măcar aceste ficțiuni burgheze ar trebui să le aibă”.

Lugubrele scenarii n-ar fi putut fi puse în practică fără participarea masivă a complicilor. Ceea ce fusese inițial o luptă pentru putere în interiorul Bisericii Ortodoxe Ruse a devenit parte a unui război civil pe care bolșevicii îl duceau deja împotriva populației. Anul 1922 reprezintă, în acest scenariu oarecum amânat, un moment de cotitură.

În Arhipelagul Gulag el e văzut în perspectiva bătăliei decisive date împotriva ecleziei: „În consecință, a fost arestat patriarhul Tihon și s-au organizat două procese răsunătoare, urmate de execuții prin împușcare: cel de la Moscova –  al difuzorilor proclamației Patriarhului, cel de la Petrograd –, al mitropolitului Venianim, care împiedica transferarea puterii ecleziastice restauratorilor «Bisericii vii». În gubernii și județe, din loc în loc, au fost arestați mitropoliți și arhierei, și, ca întotdeauna, după peștele cel mare, au urmat bancurile de pește mărunt: protoierei, călugări și diaconi, despre care nu se pomenea în ziare. Erau întemnițați toți cei ce nu prestau jurământ curentului novator al «Bisericii vii». Slujitorii bisericii constituiau o parte obligatorie a capturii zilnice, pletele lor argintii puteau fi zărite în fiecare celulă și în fiecare convoi de arestați pornit spre Solovki. Încă de la începutul anilor 1920 puteau fi întâlnite și grupuri de teozofi mistici, spiritiști (grupul contelui Pahlen întocmea procesele-verbale în care erau consemnate convorbirile cu spiritele), societăți religioase, filosofi din cercul lui Berdiaev. Pe parcurs, au fost nimiciți și strămutați «catolicii orientali» (discipolii lui Vladimir Soloviov), grupul condus de A.I. Abrikosova. Cât despre simplii catolici, precum preoții polonezi, aceștia erau întemnițați de la sine”.

Despre categoriile de mai sus se poate spune că, direct sau indirect, aveau o afiliere instituțională sau para-instituțională. Erau, adică, parte a unui război declarat, chiar dacă fuseseră aduși cu forța pe câmpul de luptă și li se luaseră toate armele. Dar bolșevicii nu s-au rezumat să le reteze capetele, ci i-au și umilit. Fostul patriarh Tihon a fost constrâns în 1923 să se căiască public și să le ceară credincioșilor să se supună puterii sovietice. Nota de fariseism a dominat etapa decisivă a represiunii, care trebuia să se încheie cu eliminarea din mintea oamenilor a ideii că există și o altă religie decât aceea comunistă: „Stârpirea din rădăcini a religiei din această țară putea fi realizată numai prin întemnițarea masivă a credincioșilor ortodocși. Erau arestați, întemnițați și deportați pe capete călugări și călugărițe. A fost arestat și judecat activul bisericesc. Cercul se lărgea necontenit, și, iată, a ajuns să cuprindă pe simplii mireni, credincioși, oameni în vârstă, mai cu seamă femei, care credeau cu mai multă îndărătnicie și care de acum încolo aflân- du-se în lagăre și închisori pentru mulți ani, au fost poreclite călugărițe. Ce-i drept, se considera că nu îi arestează și nu îi judecă pentru credința lor, ci pentru faptul că își exprimau cu voce tare convingerile și pentru că își educau copiii în acest spirit”. Mistica bolșevică era, așadar, fără cruțare: cele două săbii nu încăpeau în aceeași teacă: „Biserica vie” era biserica Satanei.

 

Articol publicat şi în România Literară.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

2 Răspunsuri

  1. Vali Damian spune:

    Bravo, Mircea Mihaies! Inca o analiza lucida a dezastrului lasat de comunisti peste tot in lume !

  2. Olaf Tryggvasson spune:

    Foarte erudit și complet pe lângă. Comunismul este anti-creștin, și, în general împotriva căii mâinii drepte, pentru că este produsul ideologic al iluminștilor radicali ANTI-CREȘTINI coalizați în jurul unui grup ocult numit Illuminati, înființat în Ingolstadt, Bavaria, în 1776, care era luciferian/satanist – calea „spirituală” a mâinii stângi, care în occidentul creștin se traduce prin satansim/luciferianism. La propriu. Căutați scrierile lui Adam Weishaupt.

    Din Bavaria, Illuminati au catalizat curentul iacobin care a provocat Marea Teroare în Franța. Din Franța, după consulat, au emigrat în SUA, unde, câteva decenii mai târziu, au înființat Partidul Democrat. George Washington, mason și el, dar nu Illuminati – nu că și restul masoneriei nu e luciferiană, la gradele de vârf, dar fondatorii Americii nu par să fi fost părtași la nivelele alea – avertiza împotriva lor și îi numea un mare pericol. Printre produsele ideologice ale Illuminati se numără și anarhismul, feminismul sau nihilismul – tot ce tulbură și subminează civilizația occidentală iudeo-creștină. Manifestele gay, din anii 80, au aceeași sursă și același scop. A se căuta rolul homosexualității în calea mâinii stângi.

    Comunismul/socialismul a prins, doar, mai mult decât celelalte, atâta tot, deși feminismul a cunoscut o revenire în America, după Primul Război, și a devenit calul troian principal acolo, alături de „anti-rasism” și „eliberarea sexuală”. Latură politică a ideologiei ține de conjunctură și este doar un mijloc, nu un scop în sine, deși toată filosofia Illuminati presupune o omenire fără granițe și proprietate, condusă de un grup de „iluminați”.

    În anii 20, din aceleași surse ideologice oculte – din care se trage și nazismul – numai idoții cred că nazismul era „de dreapta”, ca urmare a unei campanii de distorsionare masivă, în presa mainstream, menită să acopere stânga – în același curent care refuză să condamne comunismul – a apărut Grupul de la Frankfurt, care a emigrat ulterior în SUA, unde a pornit revoluția culturală pe care o vedem azi, începând din anii 50, cu infiltrarea masivă a universităților, sprijin politic și finanțări masive. A se căuta rolul CIA și, de acolo, al IBM/Bill Gates, inclusiv legăturile cu naziștii. Herbert Marcuse, mentorul lui Obama invocă feminismul și ecologismul radical ca mijloace de implementare a comunismului în America. Marcuse era și el ocultist, la fel ca Adorno sau Lukacs, Saul Alinsky, mentor al lui Hillary Clinton, era luciferian. Nimic nu e o coincidență. Doar foarte multă informație care se ignoră. Anti-creștinismul nu este un derivat al comunismului, ci, invers, sursa lui.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.