Avem ce învăța de la moldoveni?

Un bun prieten, care a îndeplinit misiuni oficiale îndelungate în Moldova spunea că acolo e unul din puținele locuri din lume unde România e luată în serios. Mai mult: că suntem percepuți ca un fel de mare putere. Cunoaștem explicațiile. Ele nu țin doar de legăturile etnice, ci și pentru substanțialul ajutor economic, social și cultural pe care-l acordăm. Ceea ce ne onorează și ne mai spală din nevindecabilul păcat de-a trece cu nonșalanță prin viață. (Vă rog să notați că n-am spus nesimțire!) E un adevăr: toate guvernele care s-au succedat la București după 1989 au acordat Moldovei o atenție demnă de stimă. Am depus eforturi notabile pentru ca, din puținul nostru, să dăm o parte celor care, din cauza condițiilor istorice, au chiar mai puțin decât noi.

Evident, n-au lipsit excesele demagogice, gen „podurile de flori“, și nici sincopele. Cum idealul, spus mai pe șleau ori mai în șoaptă, rămâne refacerea României Mari, ezitările, temporizările, gafele și chiar indolența regimului de la București au iscat adeseori stupoare. Dincolo de efuziunile lăcrimos-politice, adevărul e că nu prea știm ce să facem cu Moldova. Am lăsat prea des impresia că e o castană mult prea fierbinte pentru noi. Acum, înclin să cred că a prevalat poziția pe care a exprimat-o Traian Băsescu: realist vorbind, Moldova și România se vor uni – dacă despre unire poate fi vorba – în Uniunea Europeană.

Evident că o astfel de poziție a produs iritare îndeobște printre activiștii de profesie care, în teorie, se dădeau de ceasul morții pentru „idealul național“, iar în practică o sabotau cu cinism. Într-adevăr, ce s-ar fi ales de privilegiile lor dacă-ar fi avut loc reunificarea? Și-ar fi pierdut rolul de militanți subsidiați din greu și invitați la televiziuni pentru a susține „cauza sfântă“. Dusă ar fi fost gloriola de clarvăzători, de eroi, de martiri de birou, închipuiți și demagogi, ai unui proces istoric plin de capcane. Într-un context internațional care a favorizat mai degrabă destrămările decât unificările (vezi Iugoslavia și Cehoslovacia), ideea aducerii Moldovei între fruntariile firești n-a găsit niciun fel de sprijin. Singurul moment propice, din 1991, după prăbușirea URSS, a fost pierdut prostește. Românii, prea ocupați să-și „cucerească“ libertatea, n-au dat dovadă de vizionarismul necesar. Funcționa încă lozinca de sorginte ceaușistă a „neamestecului în treburile interne“ (și care, e adevărat, figura și în Carta ONU din 1945), dar și necunoașterea istoriei. Spălați pe creier o jumătate de secol, n-am știut să ne jucăm atuurile într-un context în care șansele de unificare ar fi fost uriașe.

Au existat, totuși, câteva câștiguri incontestabile. În primul rând, impunerea limbii române ca limbă de stat și adoptarea alfabetului latin. Efectele se văd astăzi, când diferențele culturale – exacerbate după ocuparea Moldovei de către sovietici – aproape că nu mai există. Acum, influența fonetică a rusei nu e mult mai pronunțată în mediile educate de la Chișinău decât e la Iași, Suceava ori Botoșani. Așa se explică și faptul că moldovenii se integrează cu uimitoare ușurință în mediile sociale, economice, culturale și artistice de la noi.

Acordarea cetățeniei române (chiar dacă procedeele nu au fost întotdeauna simple) a condus la strângerea relațiilor dintre locuitorii celor două țări într-o măsură decisivă. E adevărat că mulți dintre cei care au intrat în posesia pașaportului românesc l-au folosit pentru a emigra în Occident, dar asta e altă poveste. Ea ține de o traumă istorică pe care n-am reușit s-o vindecăm. Drept dovadă, românii înșiși au luat calea străinătății. În clipa de față, între trei și cinci milioane de concetățeni ai noștri au domiciliul stabil în țări europene vestice și în Statele Unite. Dacă includem în această categorie emigranții temporari, cei neînregistrați și lucrătorii sezonieri, numărul ar putea fi mult mai mare. Unele surse vorbesc chiar de șase-opt milioane. O hemoragie care se constituie, după orice criteriu, într-o dureroasă tragedie națională.

Răspunsul dat întrebării din titlu e, dincolo de orice dubiu, pozitiv. Da, avem multe lucruri de învățat de la moldoveni. Pun între paranteze chestiuni ce țin de vocație, talent, abilități personale și însușiri unice. Ele explică, de pildă, locul ocupat în peisajul românesc și chiar internațional de muzicienii originari din Moldova în domeniul muzicii. Vârfurile literare de la Chișinău nu au niciun motiv să fie complexate de cele de la București, ambele având o puternică vocație europeană. Am să mă refer la politică, îndeobște la evoluțiile din ultimii câțiva ani. Și aici încep discrepanțele. Încetul cu încetul, dincolo de Prut s-a creat o puternică conștiință a europenității. Rezultatul imediat a fost cucerirea puterii de către Maia Sandu și așezarea țării pe o direcție în care, în zona acțiunii politice oficiale, ambiguitățile s-au estompat vizibil. În ciuda existenței unui puternic nucleu rus și rusofon (adică non-rușii vorbitori de limba rusă proveniți din cele mai diverse părți ale fostului URSS), majoritatea populației a înțeles că drumul țării nu trebuie să meargă spre Est, ci spre Vest.

Corupția este în continuare un fenomen alarmant – dar unde pe planetă nu este? Conexiunile politice ale gangsterilor care au acumulat averi obscene avertizează că partida e departe de-a fi câștigată, în ciuda victoriei categorice a partidului PAS al Maiei Sandu la recentele alegeri. S-au adunat o sumedenie de date că Rusia a fost implicată până în gât în alterarea votului. Războiul propagandistic și cel al coruperii alegătorilor au atins cote alarmante. Cu toate acestea, victoria a fost adusă de cetățenii responsabili și (lucru important) educați. Prezența la urne a categoriilor de vârstă de 36-45 de ani și, îndeosebi în exil, a celei de 26-35 de ani au fost decisive pentru a nutri, cel puțin pe termen scurt și mediu, speranța că țara își va continua eforturile de a adera la Uniunea Europeană.

Grăitor e și faptul că rușii au pierdut unele din fiefurile unde, în mod tradițional, exercitau o putere discreționară. E vorba fie de faptul că au fost în frânți, fie că influența lor s-a diminuat considerabil. De exemplu, în Drochia, raion unde socialiștii și comuniștii de obediență rusească dețineau controlul, aceștia au fost obligați să se recunoască învinși. La fel și în zonele nordice, Sângerei și Șoldănești, apoi în Orhei și Cimișlia ori la Ungheni culoarea politică a suferit modificări semnificative, în sensul anihilării puternicei propagande ruse. Ca notă generală, în zonele urbane și în exil răsturnarea preferințelor a fost cât se poate de vizibilă.

Luând în considerare aceste mutații îmbucurătoare, ne putem întreba: cum de au fost ele posibile? Cel mai important element, chiar decisiv, a fost ieșirea din izolare a țării. După deceniile în care au fost expuși la o singură sursă majoră de informație, cea de la Moscova, moldovenii au început să descopere lumea. Și au constatat că îndoctrinarea la care fuseseră supuși era o formă de orbire menită să-i mențină în starea de sclavi ai ideologiei de la Kremlin – oricare ar fi fost aceea, comunistă sau violent imperialistă. Șocul alterității i-a energizat pe cei tineri, care au decis că viața lor trebuie să arate cu totul altfel decât le șopteau vocile otrăvite ale propagandei ruse – adică una trăită în libertate.

A contat și împrejurarea că după imensul interval de viețuire sub cizma sovietică și post-sovietică, efectele narcotice ale propagandei au început să-și piardă din efect. Nu poți trăi la nesfârșit în minciună, abuz, împilare fără ca fibra morală să nu reacționeze. Succesul de azi al moldovenilor a fost facilitat și de evidența că presiunea elementului străin n-a încetat nicio clipă. Rusia a constituit un pericol mereu prezent, amenințător și dur. Moldovenii știau pe propria piele ce însemna „prietenia“ rușilor. Consecința a fost crearea unui sistem imunitar care, la un moment dat, a început sa-și arate eficacitatea.

Prin contrast, în România, unde influența dominației sovietice nu s-a mai resimțit demult, glasurile de sirenă ale propagandei moscovite au făcut ravagii. În timp ce în Moldova se afirma un partid cu o viguroasă vocație europeană, în România au prins aripi partidele izolaționiste (în frunte cu AUR). La Chișinău se vorbește o românească din ce în ce mai îngrijită, pe când la București discursul public e acaparat de zbieretele personajului numit Șoșoacă, de patriotardismul îngălat, de inspirație moscovită, al lui George Simion și de agramatismele la galop ale Aneimaria Gavrilă. Deasupra tuturor acestora se află Mesia de carton, ivit din bezna unei societăți căreia i s-a urât cu binele, Călin Georgescu. Faptul că un asemenea individ continuă să se zbenguie în libertate, narcotizând milioane de români ce și-au pierdut busola, e demn nu doar de studiile politologilor, ci și ale psihiatrilor.

Contrapuneți emisiile fonice muginde ale acestora cu discursurile impecabile ale Maiei Sandu și veți afla încă un lucru pe care trebuie să-l învățăm de la moldoveni. În timp ce la noi se află în expansiune trogloditismul șovin și entieuropenismul de mahala, în Moldova se aude din ce în ce mai limpede vocea rațiunii și a democrației. La noi, AUR cucerește, în masă, adepți, ajunși la câteva milioane. Echivalentul lui de dincolo de Prut abia dacă a adunat vreo mie cinci sute – o mie șase sute de voturi. E o matematică a cărei înspăimântătoare semnificație îți ridică părul pe ceafă.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News