„Anihilare”, considerat cel mai delicat şi melancolic roman al lui Michel Houellebecq

Michel-Houllebecq. Foto: Philippe Matsas / Flammarion

Cel de-al optulea roman al lui Michel Houellebecq, Anihilare, publicat în Franța în ianuarie 2022 într-un prim tiraj de 300 000 de exemplare, a cunoscut rapid numeroase traduceri. Iconoclastul autor își intrigă din nou publicul, imaginând o poveste profund umană, cu vibrări de melancolie, dar și cu neașteptate și tulburătoare tresăriri metafizice, pe care până acum nu le lăsase să transpară în paginile sale de proză. Redăm mai jos un fragment din acest nou roman al lui Michel Houellebecq, apărut de curând la Humanitas Fiction.

„Anihilare”, Michel Houellebecq, traducere din franceză de Daniel Nicolescu, Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction, 2022

Început ca un thriller, cu teroriști informatici, care coboară treptat din virtualul netului în realitatea cotidiană, preschimbând pixelii în sânge, romanul deschide și o tramă politică, atent și iscusit articulată, ce se petrece în toiul alegerilor prezidențiale din Franța anului 2027, punând în scenă personaje cu identitate reală descifrabilă. Firele narative se leagă grație personajului Paul Raison, un rezonabil și aparent anost înalt funcționar în Ministerul de Finanțe, care, pe măsură ce poveștile publice înaintează, își descoperă vidul existențial și încearcă, sub presiunea veștii că suferă de o boală incurabilă, să-și creeze un viitor, recuperând urmele de afecțiune ale unui trecut ratat. Un viitor pe cât de scurt, pe atât de dens.

Paul Raison are 50 de ani şi trăiește într-un cartier șic al Parisului, alături de o soție de care s-a înstrăinat. Navighează abulic pe coridoarele puterii, consiliind un ministru tehnocrat care vrea să-și reînnoiască mandatul într-o perioadă tulbure, când terorismul digital ia amploare: o grupare misterioasă postează pe net pentagrame, mesaje ciudate, apoi deep-fake-uri pline de cruzime, pentru ca apoi să treacă la fapte. Însă nimic nu mai poate zgudui opinia publică, amorțită de circul mediatic al unor alegeri din Franța anului 2027, în care oameni politici și foști moderatori de televiziune își dispută întâietatea. Când tatăl lui are un grav atac cerebral, Paul se vede nevoit să se desprindă de rutina anesteziantă a profesiei și căsniciei, întorcându-se înspre el. Profund marcat de complexitatea relațiilor de cuplu ale surorii, fratelui și tatălui său, începe să își pună sub semnul întrebării existența, regretând că nu a întrevăzut mai devreme posibilitatea unui refugiu, unicul, de altfel, în fața agoniei vieții și a morții – iubirea. O revelație prea târzie, în urma diagnosticului nemilos primit după o vizită la stomatolog? Nu, este răspunsul surprinzător al unui autor care ne-a obișnuit cu dezabuzarea și cinismul: fiecare clipă trăită cu adevărat înaintea deznodământului răscumpără totul și oferă șansa contemplării senine a sfârșitului, fie el extincție biologică sau disoluție a umanității.

Charlie Hebdo numeşte Anihilare ca fiind „romanul cel mai delicat, mai melancolic și mai sensibil al lui Michel Houellebecq”, iar Madame Figaro: „Un roman spectaculos despre dorință, iubire și moarte.” Figaro Histoire spune că, în acaestă carte „Houellebecq descrie, cu o forță rară și cu o neobișnuită formă de tandrețe, ceea ce ne rămâne atunci când lumea se năruie.” Cu Anihilare, apreciază  Le Soir, „Michel Houellebecq întredeschide o ușă spre lumină”, iar Elle spune că „sub acest titlu destul de sumbru se ascunde un roman emoționant. […] Luându-i prin surprindere pe toți cei care așteptau un roman politic, Michel Houellebecq semnează un act de credință în puterea dragostei și a literaturii.”

Michel Houellebecq, pe numele său real Michel Thomas, s-a născut în insula Réunion, la 26 februarie 1956 sau 1958 (după afirmația autorului). După absolvirea Institutului Național de Agronomie Paris-Grignon, se înscrie la secția Cinematografie a Școlii Naționale Superioare Louis Lumière, abandonând-o înainte de a-și lua diploma. Poet, romancier, eseist și regizor, este cel mai important scriitor francez contemporan, cunoscut ca atare în toată lumea. Cariera literară și-o începe publicând versuri. Prima sa culegere de poeme atrage atenția criticii: În căutarea fericirii (La poursuite du bonheur) primește în 1991 Premiul Tristan Tzara, iar următoarea, Sensul luptei (Le sens du combat), obține în 1996 Premiul Flore. În 2015 îi apare la Gallimard Neîmpăcat. Antologie personală 1991–2013 (Non réconcilié. Anthologie personnelle 1991–2013; Humanitas Fiction, 2016). Ca romancier cunoaște un succes fulminant după ce publică în 1994 Extinderea domeniului luptei (L’Extension du domaine de la lutte) și Particulele elementare (Les Particules élémentaires, 1998), câștigător al Premiului Novembre și, în 2002, prin traducerea engleză, al Premiului Internațional IMPAC Dublin. Fiecare nou roman al autorului – Platforma, (Plateforme, 2001), Posibilitatea unei insule (La possibilité d’une île, 2005), pentru care primește Premiul Interallié – trezește polemici înverșunate, iar numărul admiratorilor săi nu este egalat decât de cel al detractorilor. În 2010, Harta și teritoriul (La Carte et le territoire) e încununat cu Premiul Goncourt. Înainte de apariția pe piață (prevăzută pentru 7 ianuarie 2015, dată care, printr-o coincidență tragică, a fost ziua atentatului din redacția Charlie Hebdo), romanul Supunere (Soumission; Humanitas Fiction, 2015) a fost piratat și citit de mii de internauți, ajungând ulterior bestseller internațional. Pe 4 ianuarie 2019 apare Serotonină (Sérotonine; Humanitas Fiction, 2019), care urcă amețitor în topurile de vânzări din lume. De același succes se bucură și Anihilare (Anéantir; Humanitas Fiction, 2022), publicat pe 7 ianuarie 2022. În aprilie 2019, Michel Houellebecq primește Legiunea de Onoare.

Fragment

La nivel rațional, Paul știe că se află în sediul ministerului, câtă vreme tocmai a părăsit biroul lui Bruno; totuși, nu recunoaşte pereţii ascensorului. Sunt dintr un metal spălăcit, tocit şi încep să vibreze uşor atunci când apasă pe butonul 0. Pardoseala e din beton jegos, acoperit cu diverse rămăşiţe. Există oare cabine de ascensor podite cu beton? Probabil că se suise, din greşeală, într un elevator de marfă. Spaţiul este rece, rigid, pare că e susţinut de nişte bare metalice invizibile, în lipsa cărora ar ameninţa că se prăbuşeşte asupra lui însuşi ca un balon spart, fleşcăit.

Cu un geamăt lung, metalic, cabina se opreşte la nivelul 0, dar uşile refuză să se deschidă. Paul apasă din nou pe butonul 0, de mai multe ori, dar uşile continuă să nu se clintească, începe să devină neliniştitor. După o scurtă ezitare, apasă pe butonul pentru apel de urgenţă; e conectat la postul de ajutor, deschis 24 de ore din 24, cel puţin aşa se întâmplă cu lifturile obişnuite, probabil că aşa se întâmplă şi cu elevatorul de marfă. Ascensorul îşi reia coborârea, de data asta într un ritm accelerat, cifrele defilează pe panoul de control cu o viteză nebună. Apoi se opreşte brutal, cu un şoc violent, care aproape că l face să şi piardă echilibrul: se află la nivelul  62. Habar n avea că existau 62 de niveluri în subsolul ministerului, dar la urma urmei nu era imposibil, nu l preocupase niciodată problema.

De data asta, uşile s au deschis repede, cu uşurinţă: un culoar de beton cenuşiu deschis, aproape alb, slab luminat, se întinde la infinit înaintea lui. Prima lui pornire e să iasă, dar se răzgândeşte. Nu e prea liniştitor să rămâi într un astfel de ascensor, funcţionarea lui e vizibil defectuoasă. Dar să te opreşti la nivelul  62? Cine se opreşte vreodată la nivelul  62? Culoarul dinaintea lui e gol, pustiu şi dă impresia că aşa a fost de o veşnicie. Şi dacă ascensorul porneşte fără el? Dacă rămâne prizonier la nivelul  62, ajungând să moară de foame şi de sete? Apasă din nou pe butonul nivelului 0. Nivelul  62, ca şi nivelurile intermediare, nu este marcat pe panoul de comandă; sub  4 nu se află nimic.

Dintr odată liftul ţâşneşte în sus, cu o viteză ameţitoare, cifrele se amestecă, defilează, fără ca el să aibă timp să le desluşească, are doar, la un moment dat, senzaţia că a dispărut semnul minus. Apoi ascensorul se opreşte cu un şoc enorm, care l izbeşte de peretele din spate al cabinei; vibraţiile se domolesc de abia după vreo treizeci de secunde; drumul, deşi scurt, i s a părut interminabil.

Ne aflăm la nivelul 64. De data asta e imposibil, absolut imposibil, clădirile Ministerului Economiei n au avut nici­odată mai mult de şase etaje, e foarte sigur de asta. Uşile se deschid din nou către un coridor îmbrăcat în mochetă albă, mărginit de nişte vaste ferestre panoramice; luminozitatea e puternică, aproape orbitoare; din depărtare se aude o melodie de orgă electronică, când sprinţară, când melancolică.

De data asta, Paul stă locului, rămâne complet imobil aproa­pe un minut. După acest răgaz, mecanismul porneşte din nou, de parcă i ar răsplăti docilitatea; uşile se închid încet, apoi maşinăria îşi începe coborârea într un ritm normal. Deşi nivelurile care apar pe ecranul de control (40, 30, 20…) nu sunt marcate pe tabloul de comandă, care nu menţionează nimic dincolo de nivelul 6, ele se succedă cu o regularitate liniştitoare.

Apoi ascensorul se opreşte la nivelul 0, uşile se deschid larg. Paul e salvat, cel puţin aşa crede, dar când iese din cabină îşi dă seama că nu se află în sediul ministerului, ci într un loc necunoscut. E un hol imens, înalt de cel puţin cincizeci de metri. E un centru comercial, Paul e convins, intuitiv vorbind, de asta, cu toate că nu se zăreşte nici un magazin. Ne aflăm, aparent, într o capitală latino americană, auzul îi revine treptat, percepe o melodie care confirmă ipoteza centrului comercial, de altfel larma vocilor care l înconjoară pare să fie ţesută din cuvinte spaniole, ideea de capitală latino americană capătă consistenţă. Cu toate astea, consumatorii care se intersectează, mai degrabă numeroşi, în hol nu seamănă deloc cu nişte latino americani, şi nici măcar cu nişte oameni. Feţele lor, de o paloare nesănătoasă, sunt anormal de turtite, aproape că nu au nas. Paul are dintr odată, certitudinea că limbile lor sunt lungi, înguste şi despicate, ca ale şerpilor.

În clipa aceea a început să audă o sonerie intermitentă, scurtă dar neplăcută, repetându se la fiecare cincisprezece secunde. Nu era o sonerie, ci mai degrabă un bip de avertizare, şi s a trezit deodată înţelegând că era vorba despre telefonul său mobil, care îi anunţa existenţa unui mesaj.

Mesajul era de la Madeleine, partenera de viaţă a tatălui său. Îl sunase la ora nouă dimineaţa, acum era puţin trecut de unsprezece. Pe alocuri era de neînţeles, vorbele erau întrerupte de hohote de plâns, iar pe fundal se auzea o zarvă înfiorătoare de circulaţie. Paul a înţeles totuşi că tatăl lui era în comă şi că fusese transportat la spitalul Saint Luc din Lyon. A sunat imediat înapoi. Madeleine a răspuns de la primul apel. Era un pic mai liniştită şi a putut să i explice că tatăl lui fusese victima unui infarct cerebral, tocmai se trezise, ea preferase să mai rămână câteva minute în pat, apoi auzise o bufnitură surdă venind din bucătărie. Apoi s a plâns de întârzierea ambulanţei, căreia i a trebuit aproape jumătate de oră ca să ajungă. Nimic surprinzător, tatăl său locuia la ţară, într un cătun din Beaujolais unde se ajungea greu, la circa cincizeci de kilometri nord de Lyon. Nimic surprinzător, dar consecinţele puteau fi foarte grave, preţ de câteva minute nu fusese oxigenat, era posibil ca anumite zone ale creierului să fi fost afectate. Uneori se întrerupea, cuprinsă de o nouă criză de plâns, în timp ce vorbea cu ea, Paul făcea o căutare pe Internet, următorul tren spre Perra­che pleca la 12.59, îl putea prinde fără probleme, ba chiar ar fi avut timp să treacă pe la minister să i spună câteva vorbe lui Bruno, era în drumul lui, a rezervat în grabă o cameră la Sofitel, în Lyon, nu părea să fie departe de spitalul Saint Luc, apoi a închis telefonul şi şi a pregătit câteva lucruri pentru noapte.

A aşteptat câteva secunde la intrarea în biroul lui Bruno.

— Sunt într o întâlnire cu PDG ul de la Renault… l a anunţat Bruno, ieşind cu jumătate de trup prin uşa întredeschisă. E grav?

— E vorba de tata. A intrat în comă. Plec la Lyon.

— Întâlnirea mea e pe sfârşite.

Aşteptându l, Paul a consultat pe Internet nişte site uri cu informaţii medicale. Infarctul cerebral era o formă de AVC – era chiar, de departe, forma principală, reprezentând 80% din cazuri. Durata lipsei de oxigen la care era supus creierul constituia un factor esenţial în stabilirea pronosticului vital.

— O să ţi explice că nu ştiu mare lucru, că nu sunt în stare să facă o previziune… i a spus Bruno zece minute mai târziu. Din păcate, e adevărat. Îşi poate reveni în câteva zile, dar poate şi să rămână mult mai mult în starea asta. Tatăl meu a suferit un AVC anul trecut, a stat şase luni în comă.

— Şi pe urmă?

— Pe urmă, a murit.

Gare de Lyon era neobişnuit de pustie, şi Paul a avut timp să cumpere nişte panini şi nişte wraps, pe care le a mestecat încet, în timp ce trenul străbătea cu 300 km/oră regiunea Bourgogne, acoperită de un cer cenuşiu şi dens. Tatăl lui avea şaptezeci şi şapte de ani, era mult, dar nu extrem de mult, astăzi multă lume depăşea vârsta aceasta, era un argument care pleda în favoarea supravieţuirii sale, dar era aproape singurul. Fumător înrăit, iubitor de mezeluri şi de vinuri tari, neplăcându i, după ştiinţa lui, mişcarea, întrunea toate argumentele ca să se căptuşească cu o ateroscleroză straşnică.

Paul a luat un taxi, deşi centrul spitalicesc Saint Luc se afla la doar cinci minute de gara Perrache. Pe cheiul Claude Bernard, care mergea de a lungul Ronului, circulaţia era cumplită, ar fi fost mai bine să se ducă pe jos. Dreptunghiurile de geam colorat care alcătuiau faţada clinicii Saint Luc doreau cu siguranţă să ridice moralul familiilor, să le sugereze ideea unui spital distractiv, unui spital Lego, unui spital de jucărie. Efectul nu era decât foarte puţin atins, geamurile erau terne şi murdare pe alocuri, impresia de veselie era vagă; oricum, de îndată ce pătrundeai pe coridoare şi în camere, prezenţa monitoarelor de control, a aparatelor de asistenţă respiratorie te aducea la realitate. Nu te aflai acolo ca să te amuzi: erai acolo ca să mori, în majoritatea cazurilor.

— Da, domnule Raison, tăticul dumneavoastră a fost spitalizat în dimineaţa asta, i a spus recepţionera.

Vocea ei era blândă, oarecum alinătoare, perfectă la urma urmelor.

— Desigur, veți putea să l vedeţi; dar, înainte de asta, doctorița șefă ar dori să vă spună câteva cuvinte. O s o anunţ că aţi sosit.

Doctorița șefă era o femeie repezită şi elegantă de vreo cincizeci de ani, în mod vădit burgheză – simţeai că e obişnuită să poruncească şi să ia masa n oraş, avea cercei burghezi şi Paul era convins că ascundea un discret colier de perle sub halatul de spital închis impecabil la toţi nasturii – îi amintea puţin de Prudence sau mai degrabă de ceea ce Prudence ar fi putut deveni, de ceea ce iniţial fusese hărăzită să devină; oricum interpretai informaţia asta, ea nu era o veste bună. A găsit dosarul în mai puţin de un minut – biroul ei, cel puţin, era ordonat.

— Tăticul dumneavoastră a fost spitalizat la ora 8.17, azi- dimineaţă.

Şi ea folosea cuvântul „tăticul“, era înspăimântător, să fi ţinut oare această infantilizare a rudelor de consemnele oficiale? El avea aproape cincizeci de ani, nu îi mai spunea de mult tatălui său „tătic“, ar fi fost de mirare ca ea însăşi să îi spună „tătic“ tatălui ei. Problema e că nu izbutea nici să i spună „Édouard“, aşa cum ar fi făcut cu un frate sau cu un prieten de acelaşi leat, de fapt habar n avea cum să i se adreseze.

— I am făcut imediat un RMN, a continuat ea, ca să reperăm artera cerebrală în cauză; ulterior, i am efectuat o trom­boliză, apoi o trombectomie, ca să eliminăm cheagul care obstruc­ţiona artera. Operaţia s a desfăşurat bine; din nefericire, situaţia s a complicat din pricina unei hemoragii secundare.

— Credeţi că are şanse de recuperare?

— E normal să întrebaţi, a zis ea dând din cap cu satisfacţie; în mod limpede, aprecia pacienţii normali, familiile normale şi întrebările normale. Din păcate, trebuie să vă răspund că nu ştim; RMN ul ne îngăduie să determinăm zonele care au putut fi afectate – în speţă, e vorba despre lobul fronto parietal –, dar nu şi gravitatea leziunilor. Nici o altă intervenţie medicală nu îşi mai are rostul; putem doar să urmărim situaţia, controlând tensiunea arterială şi glicemia. Tăticul dumneavoastră poate ajunge să recupereze un nivel alterat de conştiinţă, sau chiar, ca în anumite cazuri, unul normal; dar, la fel de bine, poate să evolueze către moarte cerebrală, în acest stadiu totul este posibil. Trebuie să fim rezonabili, a conchis ea, fără să fie cu adevărat nevoie.

— E cineva aici care nu e rezonabil?

Nu se putuse abţine să nu spună asta; începuse să l enerveze uşor.

— Ei bine, partenera de viaţă a tatălui dumneavoastră… Ieşirile ei emoţionale, de înţeles, desigur… Mă rog, de când a venit sora dumneavoastră, s a mai liniştit puţin.

Deci Cécile era aici: cum reuşise oare, câtă vreme venea de la Arras? Spre deosebire de el, se trezea foarte devreme, şi probabil că Madeleine o sunase întâi pe ea, se înţelesese bine cu Cécile de la început, în vreme ce de el îi fusese întotdeauna puţin teamă – poate pentru că era fiul cel mare, poate pentru că îi era puţin teamă de toată lumea.

— Un ultim lucru…

Se ridicase ca să l conducă până la uşă.

— Tatăl dumneavoastră a trebuit să fie ventilat artificial, era indispensabil ca să poată respira, şi ştiu că spectacolul traheotomiei e uneori greu de suportat pentru membrii familiei. Pentru el însă nu e dureros, pot să vă asigur că nu suferă deloc.

Într adevăr, „tăticul“ lui, cu un tub introdus în gât şi legat la un aparat masiv aşezat pe rotile al cărui bâzâit continuu umplea încăperea, cu o perfuzie în vena de la încheietura cotului, cu electrozi fixaţi pe craniu şi pe piept, i a părut îngrozitor de bătrân şi de slăbit – când îl vedeai în halul ăla nu i dădeai zile multe, avea aer de muribund. Cele două femei stăteau una lângă alta într un colţ al camerei, lăsau impresia că nu se clintiseră de ceasuri întregi. Cea dintâi l a văzut Madeleine, i a aruncat o privire deopotrivă înfricoşată şi uşurată, dar n a îndrăznit să se ridice de pe scaun. Cécile a fost cea care a venit spre el şi l a strâns în braţe. De câtă vreme n o văzuse? s a întrebat el. Şapte ani, poate opt. Cu toate că Arras nu era departe, la mai puţin de o oră cu trenul de mare viteză. Îmbătrânise puţin: i se zăreau câteva fire albe în părul blond deschis, la fel de des ca odinioară. De asemenea, faţa i se buhăise uşor, dar trăsăturile îi rămăseseră extraordinar de fine. Sora lui fusese una dintre cele mai frumoase fete din liceu, îşi amintea prea bine, în jurul ei roiau nenumărați puştani. Rămăsese totuşi fată mare până la măritiş, era sigur de asta, Cécile ar fi fost incapabilă să ţină ascunsă o aventură amoroasă. Încă de atunci era foarte cucernică, se ducea la slujbele religioase în fiecare duminică, participa la activităţile catolice ale parohiei. Odată, când greşise uşa după ce se sculase să se uşureze, o surprinsese rugându se, îngenuncheată în cameră. Îşi amintea că se simţise stânjenit, de parcă ar fi găsit o cu un tip. Şi ea, de altfel, păruse uşor încurcată, avea cam şaisprezece ani pe vremea aceea, de abia puţin mai târziu începuse, atunci când el se arăta îngrijorat de examenele sale – fusese îngrijorat nu o dată în legătură cu examenele, şi pe bună dreptate –, să i răspundă: „O să mă rog Sfintei Fecioare pentru tine“, cu un ton cât se poate de firesc, de parcă ar fi vorbit de o bluză care trebuia ridicată de la curăţătorie. Chiar nu şi dădea seama de unde i se trăgea această pornire mistică, era singurul caz din toată familia. Se căsătorise cu un individ de acelaşi soi, aparent mai ponderat – un notar de provincie este, teoretic, ponderat, cu siguranţă asta te inducea în eroare la el, pentru că, în realitate, după două trei minute de conversaţie, simţeai în el o ardere, aveai impresia că şi ar fi dat viaţa pentru Christos sau pentru o cauză asemănătoare, fără să şovăie o clipă. Ţinea la ei, găsea că sunt un cuplu reuşit – în orice caz, mult superior propriului său cuplu cu Prudence, fără să mai vorbim despre cel al fratelui său cu paraşuta de cumnată sa.

— Cum îţi e? Greu de tot, nu? a întrebat el în cele din urmă, slăbind îmbrăţişarea.

— Da. Foarte greu. Dar ştiu că tata o să şi revină. M am rugat la Dumnezeu.

După câteva minute, a intrat în cameră o infirmieră, a verificat perfuzia, poziţia tubului respirator, a notat câteva cifre dintre cele afişate pe monitoarele de control.

— O să i facem toaleta, a zis ea în cele din urmă. Puteţi rămâne dacă doriţi, dar nu e obligatoriu.

— Am nevoie de o ţigară, a spus Paul.

De cele mai multe ori reuşea să se controleze în timpul socialmente impus de normele prohibitive; acum însă, era un caz de forţă majoră. A ieşit pe chei şi a fost brusc cuprins de un frig puternic. Circa treizeci de persoane se plimbau în lung şi n lat în faţa porţilor spitalului, fumând; nici una nu vorbea şi nici nu părea să le vadă pe celelalte, stăteau închise în micile infernuri personale. De fapt, dacă există un loc care creează situaţii angoasante, dacă există un loc unde nevoia de tutun devine repede greu de ţinut în frâu, acesta este spitalul. Ai, să zicem, un soţ, un tată sau un fiu; chiar în dimineaţa asta trăia alături de tine şi, în câteva ceasuri, uneori în câteva minute, s a întâmplat să ţi fie luat din preajmă; ce anume poate să te ajute într o asemenea situaţie, dacă nu o ţigară? Isus Christos, ar fi răspuns probabil Cécile. Da, probabil Isus Christos. Paul îl văzuse ultima oară pe tatăl său la începutul verii, cu mai puţin de şase luni în urmă. Părea în plină formă, cufundat în pregătirile unei călătorii pe care avea s o facă în Portugalia împreună cu Madeleine – plecau în săptămâna ce urma, îşi definitiva rezervările la hoteluri, la pousadas  sau la aşezăminte de felul acesta, erau multe locuri pe care dorea să le revadă, îi plăcuse dintotdeauna această ţară. Era de asemenea interesat de actualitatea politică, comentase îndelung şi doct reluarea activităţii grupărilor protestatare de tip black bloc. Una peste alta, întâlnirea lor fusese cât se poate de liniştitoare şi convenabilă; avea toate datele unui senior activ, vioi, care profită din plin de vârsta de pensie, în plan conjugal Paul ar fi putut chiar să l invidieze – era exact tipul de senior, s a gândit el, pe care l puneau în scenă reclamele la asigurările de înmormântare.

Era ora când se ieşea de la birou, pe cheiul Claude Bernard circulaţia devenise şi mai intensă, de fapt se blocase complet. Semaforul aflat chiar în faţa spitalului s a făcut din nou roşu; s a auzit un prim claxon, ca un muget izolat, apoi s a ridicat un uriaş val de claxoane, năpădind atmosfera rău mirositoare. Toţi oamenii aceia aveau probabil griji diverse, preocupări personale sau profesionale; nu le stătea deloc gândul la moartea care se afla acolo pe chei, pândindu i. În spital, aparținătorii se pregăteau de plecare. Desigur, aveau şi ei o viaţă personală şi profesională. Dacă ar mai fi rămas câteva minute în plus, ar fi văzut o. Ar fi văzut moartea. Se afla în preajma intrării, dar era pregătită temeinic să urce şi la etajele superioare; era o curvă, dar mai degrabă o curvă burgheză, stilată şi sexy. Cu toate astea, era deschisă către toate decesele, muribunzii din clasele populare puteau face apel la ea la fel de bine ca şi bogaţii; aidoma tuturor curvelor, nu şi alegea clienţii. Spitalele n ar trebui amplasate în oraşe, şi a spus Paul, mediul e prea agitat, oraşele nu sunt un loc bun de murit. Şi a aprins a treia ţigară; nu prea avea chef să se întoarcă în camera aia, să vadă din nou trupul intubat al tatălui său; totuşi, s a străduit. Acum Cécile era singură, îngenunchease pur şi simplu lângă pat, se ruga „fără pudoare“, a gândit el fără să vrea.