Stăpânul timpului

S-a vorbit mult în ultimele săptămâni despre îndepărtarea Chinei, Indiei și Turciei de Rusia. Aceste trei țări s-au aflat, la începutul războiului din Ucraina, de partea agresorului rus. Ulterior, au apărut nuanțe, îndeosebi în intervențiile lui Erdogan. Lucru de înțeles: Turcia nu e deloc încântată să aibă un război în proximitatea granițelor și nici să gireze politica unei Moscove tot mai agresive. Se speculează însă excesiv pe marginea unor fotografii surprinse la întâlnirile dintre liderii țărilor citate.

 

Întâmplarea că, într-o imagine sau alta, Putin s-a aflat în spatele, la dreapta sau la stânga presupușilor săi aliați a condus la un val de comentarii care au alimentat din abundență emisiunile de știri. În realitate, ele nu au nicio semnificație. Nici China, nici India, nici Turcia nu au devenit, peste noapte, țări unde înflorește democrația. Drept dovadă, recenta rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU care condamna anexarea de către Rusia a unei părți din Ucraina nu a fost votată nici de China, nici de India – ambele, țări care profită din plin de petrolul și gazele naturale rusești.

Rusia ar fi blocat oricum rezoluția, în virtutea dreptului de veto pe care-l deține în cadrul ONU, alături de alte patru țări: China, Franța, Marea Britanie și Statele Unite. Nu știu dacă s-a gândit cineva la aberația acestei situații, care contrazice însăși noțiunea de „națiuni unite“. Atunci când niște jucători politici au dreptul să acționeze discreționar, praful și pulberea s-a ales de principiul democratic care ar trebui să guverneze activitatea unui organism, precum cel menționat. Originea anomaliei se află în împrejurarea că, în momentul formării Națiunilor Unite, marile puteri au ezitat să adere, de teama existenței unei majorități ostile a Consiliului ONU. Prin urmare, s-a ajuns la un compromis, menit să le înlăture suspiciunile. După cum era de prevăzut, compromisul s-a transformat rapid în abuz. Astăzi, nimic nu mișcă pe planetă fără acordul uneia sau alteia, sau a tuturor, celor cinci națiuni privilegiate.

Partea proastă e că, însumată, populația acestor țări reprezintă cam un sfert din cea a planetei. Ele sunt și jucătoare de prim ordin în viața economică internațională. În felul acesta, s-a creat chiar o aparență de echitate, deși ea aduce o gravă atingere principiului democratic pe baza căruia se presupune că funcționează ONU. De facto, cei puternici își sporesc și mai mult puterea, iar cei slabi sunt reduși la rolul de spectatori neputincioși ai deciziilor acestora. Or, marile probleme ale lumii au fost create, cel puțin în ultimele decenii, de una sau alta din țările cu drept de veto în Consiliul de Securitate. Nu întâmplător, două dintre ele, China și Rusia, sunt și acum bastioane ale comunismului. Și, după cum merg lucrurile, ele vor fi și în viitorul previzibil sursa unor probleme grave pentru omenire.

Concentrarea paranoică pe gesturile, mimica ori poziția ocupată în fotografii de liderii politici își are originea într-un fenomen de-o periculozitate extremă. Luăm lucrurile ca de la sine înțelese și nu ne sinchisim că politica planetei nu e făcută de popoare, ci de câțiva conducători. Prin ce mecanism straniu un individ oarecare dobândește statul de zeu, fiind exceptat de la îndatoririle pe care le au ceilalți muritori? Cum se face că voința lui devine absolută și că nimeni și niciodată nu îndrăznește să-l contrazică? Cum se făurește mentalitatea totalitară? Ce impulsuri obscure îi determină pe oameni să accepte orbește voința unui ins care nu e cu nimic mai breaz decât ei? Ba, mai mult, să întâmpine cu urale idei menite să le aducă enorme ponoase ori chiar să le provoace distrugerea?

Am avut cea mai evidentă dovadă a acestui fenomen în ziua de 30 septembrie 2022, când Putin li s-a adresat lacheilor săi la Kremlin. Se aflau acolo miniștri, șefi de servicii secrete, miliardari, politicieni, agenți secreți și tot ce se mai găsește pe la o curte imperială. Pe scurt, crema-cremei. Ei formau o masă compactă, depersonalizată, redusă la simpla funcție de aplaudaci într-o farsă macabră al cărui deznodământ era dinainte cunoscut. Elita Rusiei fusese convocată doar pentru a alcătui decorul unui spectacol cu un singur actor.

Deși scenariul era cunoscut de toți cei prezenți, nimic n-a putut să le dizolve anxietatea de pe chipuri. Și asta în virtutea experienței: toți dictatorii sunt imprevizibili. Dar dacă, în afara anunțului privind anexarea a 15 la sută din teritoriul internațional recunoscut al Ucrainei, boss-ul le rezerva și alte surprize? Oare ce mai clocise în singurătatea dementă în care își duce zilele și nopțile? În ce belea urmează să-i mai bage? E drept că el îi îmbogățise până dincolo de limitele imaginației, dar politica lui unipersonală risca să-i lase fără conturile secrete din insulele exotice și fără castelele de vis, după ce-i lăsase fără iahturi. Puternici ei înșiși (dar numai atât cât le îngăduia lesa), nu-și puteau domoli angoasa. În fața jupânului prepotent nu crâcnești, ci te apleci umil.

Pentru că asta e în Rusia Putin, așa cum e Xi Jinping în China: un stăpân absolut. Pentru a-ți face auzit glasul, ai o singură soluție: să zbieri mai tare decât o face dictatorul, papagalicindu-i și amplificându-i interjecțiile. Așa cum procedează, de pildă, Medvedev, personaj care părea o alternativă calmă la impetuosul Putin. Astăzi, el e trompeta isterică prin care sunt scuipate sonor cele mai sinistre gânduri ale psihopatului de la Kremlin. Probabil că astfel încearcă să se poziționeze mai avantajos în lista celor care-i vor succeda la conducerea Rusiei. Se înșală amarnic: arareori apucă dictatorii să-și lase urmași. La plecarea lor – adeseori violentă – de camarilă se alege praful și pulberea. Dar se vede că instinctul de slugă e la fel de puternic, precum cel de stăpân.

Această din urmă aserțiune a fost pe deplin ilustrată de spectacolul grotesc în care Putin s-a distribuit pe sine în rol de vedetă absolută. Pe vremuri, se spunea că punctualitatea e politețea regilor. Proletarul Putin a ținut să demonstreze că luxul de a abuza de timpul supușilor e privilegiul suveranului. Era conștient că o bună parte a planetei era cu ochii pe ceas, așteptându-i cu sufletul la gură evoluția la microfon. În sinea lui, Putin se simțea nu doar un stăpân al oamenilor, ci și un stăpân al timpului. Era convins că fără el motorul istoriei se blochează și că fiecare clipă de suspans îi sporește strălucirea și gloria.

Probabil că, procedând astfel, el obliga planeta să plătească pentru cele câteva minute de disconfort pe care, se zice, i le-ar fi provocat Erdogan și Xi Jinping. Și asta pentru că, pe lângă metehnele cunoscute, autocrații sunt și de-un orgoliu maladiv. Suspicioși și ofuscați, ei trăiesc într-o continuă stare de iritare și vexație, văzând pretutindeni dușmani și comploturi. Sfertul de oră cu care Putin a decis să-i pedepsească pe cei adunați să-i asculte răgetele dictatoriale a fost trăit, fără îndoială, ca un triumf în care paranoia puterii era însoțită și de o satisfacție erotică, în care misticismul sumbru și sexualitatea se potențau reciproc.

Pe lângă aceste elemente ce țin de stilistica smintită a dictaturii, Putin a ținut să arate că marele său dușman nu e Ucraina (care aproape că nu a fost menționată pe parcursul discursului), ci Occidentul. Acel Occident „putred“ în opoziție cu care s-au construit totalitarismele comuniste. De la Stalin încoace, niciun conducător de stat n-a mai rostit cuvinte atât de dure la adresa democrației din Vest. S-a văzut limpede că, de-acum, pentru Putin nu există decât o strategie: care pe care. El n-a mai lăsat deschisă nicio portiță pentru dialog și pace. A ales confruntarea pe viață și pe moarte, războiul ideologic și amenințarea cu pedepsirea nemiloasă a celor care sunt pentru kaghebistul convertit la fundamentalism ortodox dușmani ireductibili. Repertoriul Războiului Rece a fost livrat, cinic, într-o montură nucleară care nu mai lasă nicio îndoială asupra intențiilor descreieratului de la Kremlin: Occidentul fie va ține cont de ordinele sale, fie va fi ras de pe fața pământului.

Faptul că sala s-a animat până la incandescență atunci când Putin rostea astfel de fraze nesăbuite dovedește că el nu e singur. Putin e doar numele unei boli ce mocnește de multă vreme în societăți închise, așa cum e și cea rusă. Spiritul revanșard, invidia, ura față de popoare care au ajuns la un grad de civilizație inaccesibil mujicilor din stepă provoacă reacții paroxistice. Acțiunile Rusiei arată că nu e vorba doar de o înfruntare provocată de motive geo-strategice, ci de incompatibilități civilizaționale. Rușii au pornit la război nu de frica rachetelor nucleare occidentale. Dacă acesta ar fi fost motivul, ar fi sfârtecat demult planeta. Ceea ce i-a îngrozit sunt ideile democratice pe baza cărora funcționează Occidentul. Perspectiva unei societăți deschise și tolerante la granițele sale a înnebunit Rusia. Adică pe liderii săi – ceea ce, într-o lume dictatorială, e unul și același lucru. Angajându-se pe această pantă, ei nu se vor mai putea opri niciodată. Nici nu dau, de altfel, vreun semn c-ar dori s-o facă.

 

Articol publicat şi în România literară.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.