Adriana Georgescu, un extraordinar model de demnitate, de curaj şi de verticalitate

În ciuda torturii fizice şi psihice la care au supus-o, în ciuda incomensurabilei nedreptăţi pe care i-au făcut-o, anchetatorii-călăi nu au reuşit să o convingă pe Adriana Georgescu nici să abdice de la idealurile sale, nici să trădeze, nici să mintă pentru ca ei să ajungă, prin declarațiile sale, la liderii politici liberali şi ţărănişti, așa cum au urmărit. Modul în care Adriana Georgescu a rezistat supliciilor din timpul anchetei şi din perioada încarcerării ne-o dezvăluie ca pe un extraordinar model de demnitate, de curaj şi de verticalitate.

 

Genul memorialistic carceral despre experiențele traumatizante din închisorile politice ale României comuniste include deja foarte multe și valoroase volume. Printre cele mai cunoscute nume care au contribuit, cu volume sau interviuri de istorie orală, la această bibliotecă sunt Nicolae Steinhard, Ion Ioanid, Lena Constante, Elisabeta Rizea, Nicole Valéry Grossu, Constantin Noica, Richard Wurmbrand ori Corneliu Coposu.

Volumul Adrianei Georgescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti, a fost cartea care a deschis această serie neagră. Humanitas a reeditat-o anul acesta, la 27 de ani de la prima publicare. E o carte care stă mărturie nu doar infernului din universul concentraţionar comunist şi rezistenţei anticomuniste, ci și modului în care comuniştii au pus mâna pe putere prin furt, minciună şi teroare. Aceasta a fost cea dintâi mărturie publică a unui om care a trăit experienţa carcerală în timpul primei părți a regimului comunist impus de URSS.

Volumul, apărut pentru prima dată în 1951, la Editura Hachette, din Paris, a fost prefaţat şi tradus în franceză de Monica Lovinescu. Sub pseudonimul Claude Pascal, însă: „Aveam în ţară un ostatec. Pe cel mai drag. Mama. Ceea ce n-a împiedicat să fie arestată în 1958, la vârsta de 70 de ani, condamnată la 25 de ani şi, până la urmă, asasinată în închisoarea unde i se refuzese orice îngrijire medicală. Dar nu din pricină că pseudonimul ar fi fost decriptat. Ci sub pretextul absurd (dar ce n-a fost oare absurd în România comunistă?) de «spionaj». Cum? Trimiţându-mi baticuri pe care ar fi deseant hărţi de… stat major. Mai e nevoie să spun că mama nu ştia să deseneze şi că n-am primit de la ea vreun «batic»? Nu mai e.” (pp. 12-13). Cea care a tradus cartea în română a fost Micaela Ghiţescu, şi ea trăind experienţa carcerală în puşcăriile comuniste, acuzată, în cadrul unui lot, de spionaj, pentru că… frecventase Institutul Francez, şi de corespondenţă cu străinii; în noiembrie 1953 a fost condamnată la patru ani de închisoare, fiind eliberată doi ani mai târziu, în baza unui decret de amnistie.

Rememorând zilele în care Adriana Georgescu scria cartea, Monica Lovinescu spune că, atunci când ajunsese la primele experienţe de închisoare şi tortură, Adriana pusese stiloul jos: „Era ca un prag peste care nu putea trece. Începea să tremure. Din tot corpul. Îi clănţăneau dinţii. (Tremuratul acesta o va însoţi de-a lungul vieţii, e prezentul ei veşnic.) Îi mai dădeam un ceai. Deschideam fereastra ce dădea pe acoperişurile Parisului. Dar ea se afla, mai departe, în bezna bucureşteană a gratiilor. Înainte de a relua scrisul, povestea, tremurând mai departe, tot ce nu putea să aştearnă pe hârtie. Apoi, încetul cu încetul, se potolea şi scria chinuit, zgârcită cu epitetele, aluziv, inomabilul. Filele acelea, imediat ce le transcrisesem în franceză, le arunca direct în foc, parcă în arderea lor s-ar fi putut consuma şi trecutul. Hârtia se prefăcea în scrum, nu însă şi povara.” (p. 11)

„La început a fost sfârșitul. Dictatura roșie la București” (Humanitas, 2019, ediția a II-a). Cuvânt înainte de Monica Lovinescu. Traducere de Micaela Ghiţescu.

La început a fost sfârşitul… comprimă în paginile sale o perioadă relativ scurtă din viaţa Adrianei Georgescu: iulie 1943, momentul absolvirii Facultăţii de Drept, şi august 1948, acela al fugii din ţară. Între cele două borne cronologice se înghesuie o mulţime de evenimente tragice, care i-au schimbat definitiv destinul: întâi urmărirea de către Siguranţă şi Gestapo, pentru criticile cinematografice publicate în Universul literar, care nu ridicau în slăvi filmele germane ce rulau în cinematografe, şi viaţa în clandestinitate în Câmpulung Muscel – până în august 1944, când se reîntorsese în Bucureşti, sperând că lucrurile vor intra în normal… –, apoi instalarea ilegală la putere a comuniştilor, arestarea sau, mai degrabă, răpirea de pe stradă – „Mă zbat. Mă sufoc. Sunt ridicată. Continui să mă zbat. Îmi lovesc capul de portiera automobilului.” (p. 98) –, tortura, simulacrul de proces care i-a fost înscenat, detenţia, apoi după o scurtă perioadă de relativă acalmie – a fost graţiată de Regele Mihai –, o nouă arestare, de data aceasta pentru „omisiune de denunț”, urmată însă de o „răpire” din arest, apoi de interminabile şi angoasante luni de clandestinitate, înspăimântată că, în orice moment poate fi prinsă, iar experienţa carcerală retrăită. Coşmarul a luat sfârşit în august 1948, când Ştefan Cosmovici, parte din rezistenţa comunistă, care avea să-i devină și primul soț, o scoate ilegal din ţară.

Mărturiile Adrianei Georgescu – în perioada decembrie 1944-februarie 1945, fosta şefă de Cabinet a generalului Nicolae Rădescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, exponent al ultimului regim democratic înainte ca România să fie strivită, pentru 50 de ani, sub cizma sovietică – sunt terifiante. Experienţa sa carcerală a inclus tot arsenalul groazei: de la umilinţe şi înjurături (anchetatorii nu o scoteau din apelativele „târfă”, „reacţionară putredă”, „putregai reacţionar”, „târfă reacţionară” sau „lepră reacţionară”, „fascistă”, „căţea”, „viperă”), la bătăi, la refuzul de a-i acorda ajutor medical când organismul era pe punctul de a ceda definitiv din cauza loviturilor şi a înfometării, la viol, la drogare, la tortură fizică.

Cei doi mă înşfacă. Mă zbat. Ei râd. Odaia se învârte în jurul meu. Capul îmi rămâne prins în rochia pe care au tras-o de pe mine. Furoul alunecă. Nu mă pot abţine, închid ochii şi lovesc cu pumnul şi cu picioarele în dreapta şi în stânga. Cineva mă apucă şi mă dă cu capul de pereţi. Ei râd din nou şi îmi aruncă o salopetă. Mă aplec să o iau. Capul mi-e atras de podea ca un magnet. Nu reuşesc să apuc salopeta…

– Aşa, târfă reacţionară, o să te îmbrăcăm ca pe o păpuşică”.

Tot acest arsenal al groazei a fost parte a unui simulacru de proces, primul proces politic deschis la foarte scurt timp după venirea la putere a comuniştilor, orchestrat de însuşi şeful Securităţii, impus de Moscova, torţionarul Alexandru Nicolski, „omul şobolan” cum l-a numit Adriana Georgescu în lungile și traumatizantele ore de anchetă până nu îi aflase numele. „Nicolski îşi făcuse gamele în România, game ce aveau să ducă la simfonia neterminată a ororii de la Piteşti”, spunea Monica Lovinescu.

Este, de altfel, relevantă scena de la Curtea Marţială, unde s-a judecat procesul, când, într-o zi de septembrie 1945, Adriana Georgescu încearcă să se apere – cu argumente juridice care, într-un proces echitabil, nu puteau fi zdruncinate – în faţa preşedintelui Curţii, Alexandru Petrescu, criminal de război și fost director al închisorilor sub mareşalul Antonescu și cel care, doi ani mai târziu, în 1947, a fost preşedintele completului care i-a judecat pe Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, condamnaţi la închisoare pe viaţă şi morţi în temniţele comuniste:

„Domnule preşedinte, nimic pe lumea asta nu ne va împiedica să spunem adevărul. Iar adevărul este că acest proces este o farsă înscenată de guvern, care vrea să transforme ţara într-o imensă închisoare. Cât despre organizaţiile teroriste (Adriana Georgescu fusese acuzată de apartenţă la organizaţia T, pe care comuniştii o considerau teroristă – n.r.), ele sunt apanajul dictaturilor, nu al partidelor democratice care cred că guvernele se schimbă în urma alegerilor. Aparţinem unor partide ale căror «metode teroriste» sunt alegerile.

Preşedintele agită clopoţelul.

– Nu vă aflaţi aici ca să faceţi procesul guvernului. Recunoaşteţi că aţi răspândit Flacăra?

– Dacă ar exista libertatea presei, nu aş fi fost obligată să o fac.

– Cum îndrăzniţi să spuneţi că libertatea presei nu există?

– Domnule preşedinte, cu siguranţă că aţi citit ziarele în care se vorbeşte de proces. Aţi văzut atunci că toate ziarele reiau pur şi simplu frazele de la Radio Moscova. Presupun că acest lucru nu mai are nevoie de niciun comentariu.

–Sunteţi obraznică.

– Ba nu, spun adevărul. Cer expertiză medicală.

– Vă manifestaţi admiraţia pentru Rădescu.

Mă exasperează. Strig:

– Nu admiraţia, cultul, domnule preşedinte.

Cuvintele mele au avut efect. În sală, comuniştii urlă:

– Călăul din Piaţa Palatului!

Strig şi mai tare, ca să le acopăr vocile:

– Şi propoziţia asta a fost lansată ca lozincă de Radio Moscova. (…) Cer expertiză medicală. Curtea este obligată să cunoască anumite metode de anchetă foarte speciale ale Securităţii.

– Nu mai ai cuvântul.” (pp. 150-153)

În acest timp, din stradă răzbăteau răcnetele comuniştilor care „manifestau”: „Moarte teroriştilor, moarte lui Ţeţu, moarte Adrianei Georgescu, moarte lui Antim Boghea, moarte…”. Sentinţa a fost de patru ani închisoare pentu „uneltiri contra ordinei sociale”.

În ciuda torturii fizice şi psihice la care au supus-o, în ciuda incomensurabilei nedreptăţi pe care i-au făcut-o, anchetatorii-călăi nu au reuşit să o convingă nici să abdice de la idealurile sale, nici să trădeze, nici să mintă pentru ca ei să ajungă, prin declarațiile sale, la liderii politici liberali şi ţărănişti, așa cum au urmărit: ,,Vor să compromită toată Opoziția cu declarațiile mele.” (p. 109). Modul în care Adriana Georgescu a rezistat supliciilor din timpul anchetei şi din perioada încarcerării – când îi era mai greu își spunea, pentru a rezista: „Dacă nu mi-e frică, sunt liberă.” – ne-o dezvăluie ca pe un extraordinar model de demnitate, de curaj şi de verticalitate.

Din această carte-jurnal, carte-document, carte-manual de istorie care descrie cea mai neagră perioadă a României, primii ani ai regimului comunist totalitar, ni se conturează clar şi modul în care comuniştii au confiscat puterea, instalându-se apoi într-o conducere de aproape jumătate de veac. Doar de câteva luni au avut nevoie pentru a subjuga total ţara. Au făcut-o prin fraudarea alegerilor, prin minciună şi propagandă deşănşate la adresa partidelor democrate, mistificând şi realitatea, şi istoria, prin intimidări, prin sădirea neîncrederii între oameni, prin încurajarea delaţiunii, prin teroare. Această lovitură de teatru pregătită de Moscova avea să transforme România într-un lagăr. Pentru aproape jumătate de veac.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

3 Comentarii

  1. Issima spune:

    Cea mai odioasă tehnică. Urmașii lor o practică și azi: să minți cu tupeu, să-ți acuzi adversarul punând pe seama lui cele mai mizerabile fapte, să furi, să urăști, să învinuiești etc. Tehnici create de Stalin și Lenin tătucii acestei odioase doctrine. Excelent finalul comnetariului: „Au făcut-o prin fraudarea alegerilor, prin minciună şi propagandă deşănşate la adresa partidelor democrate, mistificând şi realitatea, şi istoria, prin intimidări, prin sădirea neîncrederii între oameni, prin încurajarea delaţiunii, prin teroare. Această lovitură de teatru pregătită de Moscova avea să transforme România într-un lagăr. Pentru aproape jumătate de veac.”

  1. 26 noiembrie 2021

    […] Citiţi şi: Adriana Georgescu, un extraordinar model de demnitate, de curaj şi de verticalitate […]

  2. 1 martie 2024

    […] Adriana Georgescu, un extraordinar model de demnitate, de curaj şi de verticalitate […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.