Sever Voinescu: „Suveranismul, conservatorismul și credința creștină sunt trei lucruri foarte diferite”

Instrumentalizarea politică a credinţei este o stare de fapt intrată în cotidian, de câţiva ani, în zona politică autointitulată „suveranistă”. Observăm similitudini – în discursuri, în recuzita ortodoxă la care se recurge – cu anii ’30, perioadă în care extremismul luase avânt, cu urmările catastrofale pe care le cunoaştem, și apariția în peisaj a unor politicieni cu veleităţi mesianice. Mesajele lor cu tentă religioasă, recurgerea la cruci, la icoane pentru, chipurile, salvarea naţiei, sunt tehnici de manipulare în masă, prin care transmit că țara trebuie „salvată” de răul venit, sub diverse forme, din Occident, dușmanul imaginar care le justifică agenda şi însăşi existenţa politică. Privind înspre Rusia, la ale cărei politici își aliniază discursul public, observăm același lucru: o deturnare a credinței ortodoxe către o teologie politică, așa cum definesc unii analiști regimul de la Kremlin. Vladimir Putin le pare unora un dreptcredincios care se luptă cu globalismul și ateismul, când de fapt el este un autocrat care îşi legitimează ambițiile expansioniste și crimele de război, dându-le o tuşă “providențială”. În tablou intră și Patriarhul Kirill al Rusiei – care nu este doar un exponent al puterii personale deținute de Putin, ci și, după o serie de voci, un fost agent KGB – prezentat de unii drept figură mesianică, în slujba destinului hegemonic al Rusiei pravoslavnice.

Cum privește la acest tablou, cum îl percepe un intelectual public de orientare conservatoare? L-am invitat la un dialog despre instrumentalizarea politică a credinţei, fals conservatorism și mesianism pe Sever Voinescu, fost avocat, diplomat, politician, în prezent publicist și director al săptămânalului de cultură Dilema.

Sever Voinescu vorbește nu doar despre parada de credință de pe scena politică, ci și despre similitudinile între „suveraniști” și legionari, despre implicarea unor oameni din Biserică în instrumentalizarea politică a creștinismului, despre zonele prin care ideile putiniste intră, pe filieră ortodoxă, în România, și anume: Muntele Athos și bisericile românești din diaspora, despre necesitatea recuperării patriotismului în cheie creștină, despre minusurile politicii care invită practic șarlatanul mesianic să intre în scenă, despre necesitatea ținerii departe de guvernare a AUR, dar și despre apartenența României la UE și la NATO ca interes național.

Interviul este transcrierea – editată – a unui dialog pe care l-am avut în cadrul podcastului „Dialoguri la Puterea a Cincea”, zilele trecute.

 

„Ce vedem este pur și simplu o repliere culturală cu scop electoral”

Domnule Sever Voinescu, observăm de o vreme că politicieni și partide din zona populistă, extremistă – AUR, SOS, POT, PACE –, cărora li s-a alăturat Călin Georgescu, toți autointitulați „suveraniști”, au confiscat în discursurile lor nu doar noțiuni ca patriotism, națiune, familie, ci și credința creștină, asumând-o ca axă doctrinară și folosind-o drept instrument de polarizare a societății și vehicul electoral. Ca adept al conservatorismului, al creștin-democrației, cum vedeți parada aceasta de „credință” de pe scena politică?

La ceea ce numiți paradă de credință recurg toți. Foarte puțini sunt cei care nu recurg. Dacă veți urmări dinamica parlamentară, veți sesiza că, astăzi, cei care își spun conservatori – iar aici e de discutat în ce măsură a fi conservator e totul una cu a fi credincios –, cei care spun că au convingeri conservatoare, și că sunt și credincioși, ocupă aproape 90% din fotoliile parlamentare. Ai zice că partidele trebuie să spună că sunt conservatoare. AUR, SOS, POT o spun, chiar bat din tobă, PSD-ul o spune și el. Mai nou, PNL înțeleg că se reorientează și trece și el cu poporul, la conservatori. Eu ar trebui să mă bucur. Asta înseamnă că convingerile mele conservatoare sunt, iată, într-un moment glorios. Evident că nu mă bucur pentru că îmi dau seama că oamenii ăștia nu sunt ceea ce pretind a fi. Ce vedem este pur și simplu o repliere culturală cu scop electoral. Și sunt două motive mari și late pentru care ei fac asta.

Întâi, pentru că politicianul român e mimetic și e fascinat de succesul lui Trump. Într-un fel sau altul, majoritatea oamenilor politici de la noi îl plac și ar vrea să îl imite. Unii îl imită la propriu, umblă cu șepci roșii pe care scrie „Să facem România Mare”. Altul dansa pe YMCA, cu mișcările știute. Alții îl imită doar ca stil și ca modalitate de abordare.

A doua, într-adevăr există o reacție în mod real, o reacție socială. Mi-e greu să spun cât de amplă e, dar este. E o reacție în fața unor excese ale progresismului și liberalismului, sau cum vreți să-i spuneți, mai ales venit dinspre Comisia Europeană. Din când în când, ca și cum ai zice că și-o caută cu lumânarea, în loc să se ocupe de lucrurile mari, importante, de care trebuie să se ocupe, pentru că, slavă Domnului, sunt foarte multe lucruri mari, dramatice, pe care Uniunea noastră trebuie să le rezolve, din când în când Uniunea mai scoate câte o chestie de te și miri. Te întrebi dacă altă treabă n-au. Prostii de genul lipirii dopului de pet sau genderisme sau excese „green” sau restricții corect politice de limbaj (vă reamintesc de scandalul de acum doi sau trei ani, când într-o anumită structură a Comisiei comisarul responsabil dăduse ucaz să nu se folosească cu cuvântul Crăciun, de Crăciun). Asemenea prostii irită și există în mod real o reacție socială negativă, cel puțin în societatea românească. Chiar mă întreb, Uniunea asta nu are de făcut lucruri mari și importante și dificile, precum apărarea comună, piața energetică comună, migrația? De ce trebuie să existe câte un activist prin prin birocrația de la Bruxelles care generează asemenea prostii?

Pentru aceste două motive, asociate oportunismului politicianului mediocru de la noi, eu văd astăzi în Parlament cel puțin 80-85% dintre parlamentari pe care, dacă îi întrebi, ar spune că ei sunt conservatori. Ceea ce-i straniu.

 

Ajungem și la această tema conservatorismului, de la care se revendică aceste partide, autointitulate suveraniste.

Și aici e o discuție: ce înseamnă suveranismul? Suveraniștii ăștia sunt cei mai obraznici, cei mai violenți, cei care îți dau cu conservatorismul în cap.

 

„Sunt multe similitudini între suveraniștii de azi și legionarii de ieri”

Ei au scos lumea în stradă cu cruci, cu icoane. Ei au făcut paradă de aceeași recuzită ortodoxă în Parlament. Ei înjură, ei amenință, după care spun „Doamne ajută”. Dar spre deosebirea de ceilalți, unde există niște voci, să zic, conservatoare, sau care se pretind a fi din zona conservatoare, aici mi se pare, în zona asta suveranistă, mi se pare că ne apropiem ca discurs de ceea ce am văzut în anii 30. De altfel, și fac propagandă legionară.

Se și comportă așa. Multă lume spune lucrul acesta. Am urmărit și eu cu atenție și cred că sunt multe similitudini între suveraniștii de azi și legionarii de ieri. Ba mai mult, cred că ei încearcă deliberat să construiască pe un tip de memorie secundă colectivă, care e o memorie favorabilă legionarismului. Noi, când ne amintim lucruri din istorie, nu ne amintim cum a fost, ci ne amintim o narațiune despre cum a fost. Și sunt destui oameni care cred în această narațiune, că Mișcarea Legionară, de pildă, a fost o mișcare de oameni cinstiți, care s-au luptat cu politicienii corupți, o mișcare de oameni cuminți care credeau în Dumnezeu și care au luat din credința lor în Dumnezeu cu adevărat principiile morale ale vieții de zi cu zi. Evident că n-a fost așa! Dar asta e narațiunea și trebuie să înțelegem că sunt oameni care cred în ea.

Și mai e ceva: în mintea multor oameni, lucrurile care nouă ne sunt aparent contradictorii, lor  nu le sunt contradictorii. Cred că Freud are ideea asta, că ceea ce conștientul nu poate împăca pentru că e contradictoriu, inconștientul poate împăca. Mie mi s-a întâmplat să vorbesc cu asemenea oameni și să le spun: „Totuși, Mișcarea Legionară a ucis”. Și îmi răspund: „Nu se  știe, asta e o poveste inventată ca să-i denigreze.” Repeți: „Totuși, Iorga…”. Și ți se răspunde: „Da, poate, or fi comis și ei niște greșeli, dar chiar dacă au ucis pe ici, pe colo, erau în general băieți buni”. La afirmația asta, un om normal rămâne perplex. Dar trebuie să înțelegem că sunt foarte mulți oameni care funcționează lin, coerent, cu acest tip de gândire. Nu spun că sunt anormali, spun că au o asemenea combustie interioară de frustrări și nemulțumiri față de viața de zi cu zi, că funcționează normal și coerent cu logica: „Au ucis, poate, dar în general erau băieți buni”. Și eu cred că în mod deliberat zișii suveraniști pescuiesc în zona acestui tip de memorie bizară puternic afectată de nemulțumirile zilei, pe care bănuiesc că o au mulți.

Ce e mai grav este că ea este și foarte greu de măsurat. Pentru că, întrebați de către un agent care face interviuri, oamenii care funcționează așa nu o să recunoască niciodată că au tipul ăsta de memorie. În fața unui terț cu un reportofon sau cu un tabel în mână, vor da răspunsuri conforme. În realitate, noi nici nu știm cât de mulți români împărtășesc o viziune de acest gen. Iar AUR lucrează exact aici, cu acest gen de memorie. Lucrarea politică în această zonă de memorie și mimetismul incredibil în raport totuși straniu care este cu președintele actual al Americii, fac retorica de tip AUR, îi dau conturul.

Ca să revenim la povestea asta a credinței: una dintre cele mai mari minciuni este aceea că setul de credințe care alcătuiesc credința creștină te îndeamnă spre conservatorism. Nu e adevărat. Iisus Hristos a venit pentru toți! O grămadă de oameni de-a lungul timpului au argumentat că Hristos a fost socialist, alții că a fost liberal, că a fost conservator, că a fost de dreapta, că a fost de stânga – ridicol. În realitate, El a fost sus. Și orice încercare de a-l pune pe Hristos în dreapta sau în stânga e penibilă.

Oameni credincioși sunt și printre socialiști, și printre liberali, și printre naționaliști, și printre globaliști, și printre suveraniști, și printre proști, și printre deștepți, și printre savanți, și printre anaflabeți, iar ideea că există o unică exprimare politică a credinței creștine este una dintre cele mai mari șarlatanii politice cu putință, care a avut, uneori, efecte dramatice.

„Faptul că oameni din Biserică tind să participe la instrumentalizarea politică a creștinismului este odios”

Dar problema este nu faptul că ei sunt credincioși, că sunt pe stânga sau pe dreapta eșichierului politic, problema este această instrumentalizare a religiei.

Ei spun, în esență, că nu poți să fii creștin ortodox autentic decât cu ei. Toți ceilalți sunt păcăliți, proști sau de-a dreptul anticreștini, lupi în blană de oaie. Or asta este, cred, cel mai nociv lucru pe care l-au băgat în mintea multora, pentru că eu cred că cei mai mulți dintre cei care îi susțin chiar cred asta. Chiar cred că a fi creștin ortodox azi, în România, înseamnă politicește să susții acest zis suveranism. Și asta mi se pare îngrozitor. Sigur că lucrurile sunt cu dublu sens. Ai o mare problemă și în răspunsul Bisericii la această provocare. Biserica, pe toate canalele oficiale, formale, spune că nu face politică, nu se amestecă în chestiuni ideologice, cheamă pe toată lumea, e deschisă pentru toți și așa mai departe și, într-un fel, e corect, pentru că biserica universală are această vocație a totcuprinderii. Politica este cea care ne împarte, Hristos este cel care ne unește.

Cred că în Federalist Papers sunt câteva pagini decisive despre asta, care îți explică faptul că un partid politic expune o parte, de aia îi zice partid – de la „parte”. Hamilton și Madison zic acolo că scopul unei constituții este să țină aceste facțiuni ale societății într-un sistem pacificator – politica ne dezbină, ne așează în părți, iar Constituția trebuie să gestioneze acest fapt. Ei bine, Biserica nu are în obiectul ei de activitate lucrul cu părți din societate și părți din omenire, ci cu  toată omenirea. Faptul că Biserica sau oameni din Biserică tind să participe, cu aturitatea lor harică, la instrumentalizarea politică a creștinismului este odios.

De altfel, se știe din tradiție că mai mare pericol pentru Biserică vine întotdeauna din rândul slujitorilor ei, nu din afara ei. A spus-o și Ioan Gură de Aur, cel care a fugit de episcopat, că cel mai mare pericol pentru Biserică e episcopatul. Pentru că și episcopii sunt oameni, și ei au toate căderile pe care le avem noi și au, în plus, imensa autoritate în ordinea credinței. N-ar trebui ca oameni la acest nivel să aibă acest gen de căderi morale și intelectuale. N-ar trebui, dar le au. Eu cred că ei înșiși trebuie priviți – și, în general, credincioșii așa îi privesc – ca pe oameni care sunt la fel de supuși păcatului ca noi toți și care sunt și ei pe drumul de mântuire, cum suntem și noi și ceilalți. Preotul și spune la Liturghie, cu puțin înainte de a da împărtășania, că el e cel dintâi dintre păcătoși. Dar câți preoți chiar internalizează această afirmație liturgică? În cadrul Bisericii creștine în ochii Lui Iisus Hristos nu e nicio diferență de statut în chestiunea mântuirii între dumneavoastră și Mitropolitul Banatului.

 

„Ideile putiniste pe filieră ortodoxă vin, în România, prin două surse: Muntele Athos și bisericile românești din diaspora”

Problema este că una e să greșești ca simplu cetățean. Una este să faci astfel de greșeli, care nu sunt inocente, în calitate de om care atragi după tine mii, poate, de alți oameni, pe care îi smintești.

Da. Orice îndemn politic venit din partea unui cleric este deja o trădare a vocației, fără discuție. Sunt foarte multe filiere prin care tipul ăsta de influență vine în societatea românească.

Acum vreo cinci-șase ani am fost rugat de Ambasada americană să îmi scriu părerea, într-un fel de raport, dacă Biserica Ortodoxă Română este o poartă de intrare pentru ideile putiniste în România. Timp de vreun an, am stat de vorbă cu foarte mulți oameni de la toate nivelurile – și cu sinodali, și cu laici, și cu preoți de mir și cu monahi, și cu profesori de la Teologie, și cu oameni din servicii. M-am documentat, pentru că subiectul e interesant. A contat, firesc, și experiența mea de credincios ortodox român. Concluzia mea este că ideile putiniste pe filiera asta ortodoxă vin în România în principal prin două surse, cumva, exterioare Bisericii. Mai clar, nu se poate spune că Biserica Ortodoxă Română este un canal de transmitere a putinismului în România, ba aș spune că, în general, e opacă la putinism. Cu excepții, firește. Dar excepțiile nu au o influență atât de mare pe cât o exagerează o anumită presă stângist-progresistă. Există doua canale majore prin care putinismul ajunge, pe filiera credinței, la credincioșii români.

Unul este Muntele Athos, unde merg din ce în ce mai mulți români, în ultimii ani. Or, din păcate, foarte, foarte mulți monahi de acolo, poate zgândăriți de vizitatori, nu știu, cad în ispita de a da mesaje politice. Unii monahi aproape dau canon celor care-i vizitează să voteze în sprijinul acestor idei suveraniste și prezintă Uniunea Europeană ca pe Satana. Ce este comic este că la Muntele Athos e plin de panouri din acelea albe, cu însemnele UE, în care se spune că acolo se desfășoară un șantier sau o lucrare pe bani europeni. Pe bani europeni, Athosul a dezvoltat infrastructură portuară, poduri, drumuri, mici întreprinderi de ulei de măsline sau de cosmetice naturiste, plus refacerea multor biserici sau paraclise. Athoniții folosesc banii europeni și, în același timp, recurg la un tip de critică la adresa UE de o radicalitate de neimaginat. Repet, UE are probleme ei și multe critici conservatoare sunt corecte, după opinia mea. Dar uite că face și lucruri bune – de pildă, contribuie la prosperitatea Athosului. Deci, Athosul este o prima sursă de intrare a discursului putinist în România și nu aveți idee cât e de influent este printre credincioșii români mesajul athonit, după cum nu aveți idee cât de mulți pelerini români frecventează Athosul.

 

Această zonă a călugărilor români de la Athos a fost foarte implicată și în campania pentru prezidențială 2024 în favoarea lui Călin Georgescu. Aveau pagini web prin care făceau o propagandă deșănțată.

Da, dar nu e numai în campanie. Mesajul anti-UE și pro-Putin se livrează permanent, căci permanent este pelerinaj acolo. Eu am făcut, cred, 12-15 pelerinaje la Athos, iar viziunea aceasta radical critică la adresa UE și ideea că Putin e un ortodox care salvează ortodoxia a fost mereu acolo. Asta este viziunea lor. Ei, acolo, în general îl plac pe Putin, pentru că Putin a finanțat masiv o grămadă de lucruri în munte și pentru că Putin face pe ortodoxul, se mai duce pe acolo din când în când, pupă icoanele.

A doua cale religioasă prin care pătrunde putinismul este, paradoxal prin bisericile românești din diaspora. Merită o discuție separată. Bisericile Ortodoxe Române din diaspora au nu doar un rol religios, cum au aproape exclusiv în România, ci au un important rol comunitar. Asta le face să fie nu doar centre ce cult, ci și centre de activități comunitare, și aici se întâlnesc românii să discute ce mai e prin țară.

Altfel însă, Biserica Ortodoxă Română, ca atare, nu este o poartă de intrare a putinismului, dimpotrivă, mi se pare că este de-a dreptul reticentă.

Eu știu teoriile lui Jens Schmitt. După părerea mea, se înșeală profund. El e genul de istoric care deformează faptele doar ca să iasă teza – știți cum se zice: nu se potrivesc faptele cu teza, cu atât mai rău pentru fapte. În istoria ortodoxiei a existat mereu o confruntare de cocoși între elementul rus și elementul grec. Ceea ce este de un ridicol fără margini în paradigmă creștină. Dar a existat mereu: cine e cel dintâi ortodox? Cine conduce ortodoxia? Noi nu avem papă, avem biserici autocefale, dar avem minte și suflet omenesc, adică vrem un șef. Nu se poate organizare fără șef – așa ne spune mintea omenească. Deci, cine e șeful ortodoxiei? Rusul sau grecul? Repet, e un ridicol nebun competiția asta, dar e reală. Și e politică, și datează de secole. Biserica Ortodoxă Română este relativ recentă ca istorie. În plus, este o biserică ortodoxă cu acest specific latin, căci suntem singurii ortodocși latini. Dacă vă uitați și în modul de exprimare vestimentar al Patriarhului și într-o grămadă de alte mici tipicuri de pe la Catedrala recent construită, veți vedea că tragem un pic cu ochiul către papalitate. Suntem indiscutabil cei mai occidentali dintre ortodocșii Estului. Vorbesc despre națiunile majoritar ortodoxe, nu despre cazul Estoniei sau Finlandei unde ortodocșii sunt minoritari.

Văzând această competiție de cocoși între ruși și greci, fiind în egală măsură influențați și de unii, și de ceilalți pe parcursul istoriei, noi am jucat între aceste două puncte de putere pe parcursul timpului, dar niciodată nu am recunoscut primatul vreunuia, deși au fost alte biserici ortodoxe care au făcut-o. Și sunt foarte multe exemple, inclusiv în istoria recentă, în care inițiative ale Bisericii Ortodoxe Ruse au fost absolut ignorate în context pan-ortodox de Biserică Ortodoxă Română. Plus că noi avem acest contencios cu Biserica Ortodoxă Rusă în Moldova. Trebuie să fii de rea-credință sau total ignorant să spui că Biserica Ortodoxă Română este un canal putinist. Gândiți-vă și la un alt lucru. Foarte mulți absolvenți români de teologie ortodoxă se duc și își fac doctorat în străinătate. De 20 de ani, 30 de ani, pe cei care se duc să și-l facă la Moscova îi numeri pe degete. Toți, în schimb, dau buluc ba la Salonic, ba la Atena, dar cei mai mulți în Occident. Asta indică ceva. Și atunci, eu vă spun că, din punctul de vedere al bisericii noastre, cred că lucrurile stau altfel decât spun anticlericalii.

La fel, ideea că te uiți la biserică și vezi acolo numai legionari…

 

Nu, nu cred că spună cineva că sunt doar legionari. Se vorbește în media, în societate, că sunt multe voci, nu se știe câte sunt.

E adevărat, dar așa e și bine, așa e și normal.

„Biserica ar trebui să fie cel mai important factor de regăsire a patriotismului”

Dar conducerea Bisericii Ortodoxe Române, ce ar putea face, ce ar trebui să facă pentru a combate mai eficient, pe de o parte, această instrumentalizare a credinței de către zona politică, iar pe de alta parte, pentru a combate aceste derapaje, în fond niște erezii, ale talibanilor ortodocși din BOR?

Aveți dreptate, sunt locuri în spațiul bisericesc în care se întâmplă aberații. Eu cred că Biserica ar putea livra în societate câteva mesaje credibile și cred că foarte mulți credincioși ar fi de acord. Primul este să afirme cât mai convingător cu această idee a nonapartenenței politice, a faptului că Hristos ne unește nu ne dezbină, adică creștinismul face exact inversul politicii. Și în al doilea rând, Biserica ar trebui să fie cel mai important factor de regăsire a patriotismului în această țară exact sub acest sens al unității naționale.

Nu poți vorbi despre problema suveraniștilor ăstora de la noi în mod serios dacă nu vorbești despre problema patriotismului în România. Au confiscat patriotismul – dacă ești patriot, ești cu ei, dacă nu ești cu ei, nu ești patriot. Biserica noastră, dacă vrea să fie și un pic națională – deși e discutabil sub aspect canonic, dar dezvoltarea istorică a Bisericii noastre este legată de afirmarea identității naționale, asta e, n-ai ce-i face, e un fapt – poate să fie anume în sensul împlinirii bucuriei de a fi român în spirit creștin. Asta ar exclude imediat xenofobia și rasismul.

Din păcate, după 1990, cei care aveau deplină legitimitate să vorbească despre patriotism, să fie veritabilii noștri profesori de patriotism după ce am ieșit din delirul ceaușist, din păcate, dintr-un motiv sau altul, au abandonat teritoriul ăsta.

 

La cine vă referiți?

Din punctul meu de vedere, foștii deținuți politici, și mă refer la Coposu, la Diaconescu, mă refer și la liberalii vechi, și în al doilea rând, la intelectualii care au avut ca modele, în vremea aceea, oameni care aveau o anumită privire și o anumită prețuire asupra ceea ce înseamnă în mod real tradiții și valori românești. Ceaușescu le făcuse praf! Puțini mai aveau, în 1990, măsura corectă a valorilor noastre românești. Când am ieșit de sub Ceaușescu, percepția noastră despre ce este valoros cu adevărat în România nu avea nicio legătură cu realitatea. Dar mai existau ici-colo oameni care aveau justa și corecta măsură.

 

Și acum, prin confiscarea politică a acestor noțiuni tot praf le-au făcut.

Oamenii ăștia, din nu știu ce motiv, au preferat să ducă discursul cel nou, care era un discurs pro-european, pro-occidental, un discurs de deschidere, absolut firesc după anii de închidere comunistă. Dar au lăsat terenul regăsirii naționale, terenul patriotismului, liber. Și pe terenul ăsta au intrat d-alde ăștia și acum nu-i mai poți scoate, căci domină acest tip de discurs. Totul a început cu Vadim Tudor și cu Eugen Barbu, care au acoperit zona asta, apoi venit și Adrian Păunescu și alții, după care a venit Funar și cu ce-a mai fost. După care a fost și un moment comic, mai degrabă caraghios, cu Dan Diaconescu. Și acum ne confruntăm cu oameni cu adevărat mulți, cu adevărat periculoși, cu adevărat organizați care domină discursul firesc, al apartenenței naționale. Cum ne mai luăm patriotismul înapoi? Problema patriotismului în România este o problemă reală și de o importanță capitală. Pentru că oamenii au nevoie de acest sentiment, îl caută, îl vor. E firesc, e natural. Cineva trebuie să le spună: „Da, e în regulă să fii patriot și uite ce înseamnă să fii patriot.” Recuperarea patriotismului în cheie creștină îmi pare extrem de importantă și nu doar că de asta se ocupă exclusiv suveraniștii, dar ceilalți români aproape nu îndrăznesc să își afirme patriotismul de teamă să nu fie luați drept suveraniști.

 

Dar ce înseamnă în viziunea dumneavoastră a fi patriot?

În viziunea mea înseamnă trei lucruri. În primul rând, să nu furi. Eu nu pot să-mi imaginez cum e patriot un român care fură de la un alt român. Sau îl înșeală. Sau îl minte. În mintea mea, a fi patriot înseamnă că iubești această colectivitate de români în care trăiești, ceea ce în sine e o problemă, pentru că unii spun că nu poți iubi colectivități. Dar hai să luăm fraza ca atare. Dacă ne iubim țara înseamnă că suntem atașați de oamenii ei. Patria nu e abstracțiune, nu e coloana lui Brâncuși, nu e bătălia de la Rovine. Țara este suma oamenilor alături de care mergem pe stradă, care au și ei problemele lor. Poți dezvolta un sentiment de atașament față de acest popor? Admit că e foarte greu. Dar dacă îl ai și spui că ești patriot, atunci nu poți în același timp, să-i furi și să-i înșeli. Deci asta ar fi prima trăsătura a patriotismului

A doua e un tip de conștiință al gestului tău social. Adică, tot ce facem noi în viață, profesional, dar nu numai, are reverberații, are efecte pentru alții. Noi stăm aici de vorbă și cineva, undeva, o să se uite la noi. Un zugrav zugrăvește și cineva intră în camera aceea să locuiască. Un șofer conduce o mașină și în mașină aia vor să fie niște oameni care vor merg de colo-colo. Un patriot face aceste treburi cu gândul că oamenii pentru care le face sunt români ca și el și ce face el trebuie mai degrabă să ușureze viața compatrioților decât să le mai adauge probleme. Patriotismul înseamnă concret preocuparea de a nu crea probleme în plus compatrioților tăi prin ceea ce faci, dimpotrivă, încearcă să le faci viața mai plăcută și mai ușoară.

Și a treia trăsătură a patriotismului este să-ți respecți identitatea culturală: să vorbești limba română curat, corect și să încerci să folosești toată resursa, pentru că lexicul limbii române este foarte bogat. Și să încerci, prin lecturi, ascultându-i pe alții, interesându-te un pic, să vorbești cât mai bogat și cît mai generos limba română. Să nu te duci una-două la limba engleză sau la acronime. Limba română are cuvinte minunate. Și asta este o formulă foarte clară, directă, precisă, în care tu îți respecți identitatea culturală, modul în care vorbești limba. Atașez aici și respectul pentru creația artistică în limba română – să cunoști creatorii țării tale, să-i respecți, chiar dacă, poate,  ce fac ei nu e pe gustul tău. Dar să-i cunoști și să-i respecți, pentru că ei țin cultura vie.

 

„Prezența României în interiorul Uniunii Europene, în NATO este pe deplin în interesul național”

Eu cred că ceea ce ne desparte pe noi, pro-europeni, pro-americani, pro-occidentali, de ceilalți, adică de zona suveranistă, este faptul că noi percepem acest patriotism ca o iubire de țară pe care o vrem integrată în Europa, o țară care se raportează la valorile pe care sunt construite fundamentele Uniunii Europene, pe când ceilalți au în vedere un izolaționism. E același patriotism care apărea în național-ceaușismul anilor 70-80, la Securitatea lui Ceaușescu, ale cărei metehne și ideologie au fost preluate, în anii 90, de către PRM, Vatra Românească, de către PUNR, ayi de AUR și ceilalți „suveraniști”.

Și la legionari e la fel, să știți. Eu nu cred că acolo e iubire de țară, cred că e sminteală, pentru că dacă îți iubești țara, atunci trebuie să înțelegi ce e mai bine pentru poporul ăsta. Și e limpede și cât se poate de pragmatic, că în acest moment, în această etapă istorică, prezența României în interiorul Uniunii Europene, în NATO este pe deplin în interesul național. Aș spune mai mult, că interesul național este să facem tot ce putem, cât putem și noi, să ținem Uniunea Europeană cât mai coezivă. Nu o să putem noi, poate, prea mult, dar măcar să nu aducem și noi dihonie în plus. Și în același timp, să încercăm să ținem viziunea asta transatlantică. Admit, însă, că asta devine un șpagat din ce în ce mai greu de ținut, mai ales pentru o țară mică și fără mari resurse și fără mari tradiții de manifestare internațională, precum România. E din ce în ce mai greu, asta o știu și de la oameni care lucrează în dosarele astea. Și europenii, și americanii sunt din ce în ce mai intransigenți și acceptă din ce în ce mai puțin șpagatul ăstora mai mici, cum suntem noi. Încep să ne forțeze să alegem. Istoria te pune în fața acestei situații pe care nu ți-o dorești, dar nu depinde de tine. Trebuie să ai oamenii politici în stare să gestioneze așa ceva. Noi ne confruntăm cu două categorii mari de probleme. Cele pe care ni le facem noi – și suntem geniali la asta, mă uit la ce au făcut cu dărâmarea guvernului… – și sunt și lucrurile care ne vin de la alții. Asta este. Trebuie să trăiești într-o lume în care foarte multe lucruri, provocări îți vin de la alții. Măcar de nu ne-am îngreuna singuri situația cu problemele pe care ni le facem singuri.

„În România, șarlatanul e aproape invitat să vină”

A mai apărut în peisaj mesianismul politic. A existat și în anii 30, în Italia, în Germania. La noi, azi, exponentul numărul unu este, aș spune, Călin Georgescu. Este prezentat, dă de înțeles că este salvator al națiunii. La un moment dat s-a comparat cumva cu Isus…

Și Trump s-a comparat cu Isus.

 

Aceste figuri pretins mesianice apar ca răspuns la nevoia publicului de a fi condus de astfel de politicieni sau e un prototip de politician creat în laboratoare și aruncat pe piață pentru a testa reacția publicului față de astfel de figuri care au marcat catastrofal secolul trecut?

Eu asta cu laboratoarele nu o știu. Am o grămadă de prieteni care par foarte informați și știu ce se coace prin laboratoare, iau și eu act. Dar eu nu uit ce a spus odată un ofițer CIA care a avut o lungă carieră și în teren, ca lucrător operativ, și ca analist la Langley. Omul a spus odată că în aproximativ 80% din situații nu e niciun laborator, că ce vedem aia e, nu e nimic „în spate”. Și tind să cred asta, pentru că se conjugă cumva sau vine împreună cu o părere a mea despre conspiraționiști. Marea greșeală a conspiraționiștilor este că își imaginează că unii conspiră. Nu, în realitate toți conspiră. Istoria e plină de conspirații. Problema este că toți conspirând acționează simultan conform conspirației lor și ceea ce iese este ceva cu totul neașteptat, un fel de rezultantă a tuturor acțiunilor oculte care au loc în același timp. Așadar, iese ceva ce nimeni nu a plănuit.

Îi înțeleg pe oamenii care așteaptă un salvator, pentru că eșecul de ansamblu al sistemului politic românesc este de proporții istorice. Noi toți știm degradarea sistemului nostru politic, noi toți vedem că e din rău în mai rău și ca oameni, și ca idei, și din punct de vedere al comportamentului. Noi toți știm că contraselecția e din ce în ce mai insuportabilă – s-a ajuns în situația de a fi puși în funcții importante în statul român sau în economia României oameni care au o pregătire profesională incertă sau complet nerelevantă. În fața acestei realități și văzând că sistemul politic nu are capacitatea de a se reforma, vine această reacție. Sistemul, după părerea mea, cel puțin în exprimarea marilor partide, acestea care sunt în Parlament, este nereformabil. Partidele nu pot fi altfel decât sunt. Pot să facă, sigur, mici coregrafii, îl schimbă pe Gigi cu Ionică. Și deodată Ionică e mai plauzibil, pentru că toată lumea spune că reforma s-a făcut. Nu s-a făcut nimic. Mașinăria de contraselecție merge înainte. În fața acestei realități, e normal ca o grămadă de oameni să cadă în ispita visului salvatorului. Iar în momentul în care sufletește o masă de oameni este așa, e aproape normal să apară șarlatanul. Șarlatanul e aproape invitat să vină. Au încercat mulți să joace farsa asta.

Trebuie să recunosc, însă, că Georgescu este ceva aparte. Mă uit la el șocat. Nu pot să am reacție. Modul în care acest șarlatan joacă rolul de salvator este pentru mine de neimaginat: de la lucrurile delirante, demente pe care le spune, care n-au niciun sens, la modul în care le spune, la toți ăia din jurul lui – că s-a creat o curte acolo. Georgescu e, însă, și marea problemă a Partidului AUR. Pentru că electoratele lor se cam suprapun. Și de fapt electoratul AUR este mai degrabă atașat de figura salvatorului decât de un partid. Nu întâmplător cei de la AUR o țin langa cu Georgescu: „Îl propunem prim-ministru.”, „Când venim, facem turul 2”. Ei trebuie să dea mesajul acelui electorat: „Georgescu e cu noi, suntem aici cu Georgescu.” Dar Georgescu le cam dă cu flit. Pe Simion îl tratează așa de sus, a zis o dată: „Protejatul ăsta mai tânăr al meu”. Nu a dat vreodată semne de amor cu AUR. Și AUR cam calcă pe ouă cu acest personaj pentru că dacă nebunului îi vine în minte să-și facă partid și spune: „Popor, o luăm în direcția asta”, AUR nu știu dacă mai rămâne cu 10 la sută. Deci pentru AUR, Georgescu este marea problemă, s-ar putea să fie grebla pe care calcă și le vine coada-n nas.

 

„Nu există obiectiv politic mai important, de politică internă vorbesc, decât să ții AUR departe de guvernare”

E într-o oarecare măsură amuzant, dar e periculos. Să ne imaginăm că acești oameni ar fi ajuns la putere. Să ne imaginăm că ar fi transformat extremismul în politică de stat.

Mă bucur că aduceți vorba. E o problemă de mare actualitate. Pe mine mă scot din minți oamenii ăștia. A apărut ideea că trebuie să fie un guvern cu AUR fiindcă s-ar întâmpla două lucruri bune: unul, crește Bolojan, al doilea, o să ne învățăm noi, poporul, minte și o să vedem ce înseamnă. Eu sunt siderat de logica asta. Pentru mine nu există obiectiv politic mai important, de politică internă vorbesc, decât să ții AUR departe de guvernare. Eu apreciez ce face Nicușor Dan, pe care l-am beștelit mult până acum, dar el pare singurul om politic care înțelege că ținerea AUR departe de guvernare este, ca politică internă, o prioritate. AUR nu trebuie să intre la guvernare.

Ideea că, în felul acesta, niște oameni politici ne supun pe noi, pe toată națiunea română, la doi ani de guvernare AUR și ne trec printr-un fel de pedagogie aspră, mă irită. Cine ești tu să mă pedepsești pe mine? Ai tu statura de învățător al nației să mă pedepsești pe mine? Părerea mea este că, dacă vine AUR cu PSD la putere acum, ei câștigă și în 2028. Calculul că vin ei la putere și vor pierde în 2028 e o fantasmă. Eu cred că mai degrabă că își vor consolida poziția împreună ca partide majoritare. Și abia că s-au învățat unii cu alții. Or, eu vreau să trăiesc în țara asta normal. Iar ca să trăiesc în țara asta normal, trebuie să nu am AUR și să nu am elemente de-astea la guvernare. Eu mă aștept de la oamenii politici din țara asta să-mi dea soluția care să mă ferească de AUR. Și sunt de acord cu dumneavoastră că asta nu trebuie să se întâmple niciodată.

 

Problema e că acest bazin electoral e foarte mare. A fost bazinul electoral pe care l-au moștenit de la Vatra Românească, de la PRM, PUNR și care ori mai fi fost. Au rămas, cumva, într-o zonă de amorțire după moartea lui Vadim Tudor. Și au revenit în forță în 2020, când a intrat AUR în Parlament.

Au fost niște schimbări profunde în lume. Povestea asta cu pandemia i-a țicnit pe mulți. Povestea asta cu vaccinul, cu antivaccinismul. Am și scris în Dilema câteva texte ironice la adresa celor care se închinau la vaccin. Îmi aduc aminte când a venit prima dubă cu primele doze de vaccin cum s-a dus tot Guvernul și a așteptat-o la graniță la Nădlac. Ridicoli fără margini. Dar nu mi-am imaginat că această situație va crea o asemenea crevasă, atât de trainică, între noi. Vacciniști – antivacciniști – o crevasă socială de neimaginat. A urmat apoi invazia din Ucraina și crevasa s-a adâncit. Linia dintre cei care țin cu Zelenski și cu Ucraina și cei care nu țin cu Zelenski și care ar vrea ca Putin să-l dea jos pe Zelenski, urmărește exact linia frontului vaccinist-antivaccinist. E incredibil ce s-a întâmplat în societate în ultimii 5-6 ani!

„Faptul că foarte mulți români pot argumenta că inamicul principal al țării noastre e un tip în regulă mă tulbură”

Este tot mâna propagandei ruse care, cum spuneam, ori creează falii, ori le adâncește pe cele existente. Cu narațiuni false.

Da, dar e ceva la care nu mă așteptam. Oamenii reacționează cu totul neașteptat la diferiți stimuli. Rușii nu fac decât să pescuiască în ape tulburi. Dar apele tulburi sunt deja acolo.

 

Problema este câți „pescari” le oferă nația română celor care au pregătite năvoadele? Mi se pare că sunt destul de mulți și în zona mediatică, și în zona politică și nu mai vorbim de așa-numiții idioți utili cauzei care au împânzit rețelele de socializare.

Eu antipatizez profund rețelele de socializare. Nu am cont de Facebook, unde am sesizat că apare otrava cea mai concentrată. Mă mai îngrijorează ceva: disponibilitatea multor români – pe care o găsesc aproape ca trăsătură națională – de a înțelege, de a argumenta lucrurile într-un fel năucitor. Sunt oameni care îți argumentează că Putin e bun, că e creștin. Și când începi să vorbești cu ei, constați că au argumente, unele bizare, unele neverosimile. Dar faptul că foarte mulți români pot argumenta că inamicul principal al țării noastre e un tip în regulă, că problema e cu ceilalți, cu aliații noștri, cu cei cu care suntem în această construcție europeană, mă tulbură. Pentru mine e iarăși uimitor să ajungi, să ai disponibilitatea de a justifica, ba chiar de a iubi inamicul și de a-i detesta pe aia care te ajută…

 

Cred că e vorba de un proces de mancurtizare. Am ajuns la radicalizare, la fanatizarea unei părți a populației prin intermediul acestor rețele de socializare și al unor televiziuni care livrează același tip de mesaj, care are efectul picăturii chinezești. O dai zilnic, constant și-și atinge scopul.

Poți să-i spui unui om zi de zi același lucru. Dar de ce nu se prinde lucrul ăsta la unul și se prinde la altul? Există ceva predeterminat în tine, ce te deschide mai mult către un tip de argument decât către alt tip de argument. Ai putea spune că e experiența personală, că e inteligența, că e familia sau educația. Dar e limpede că ești predeterminat mai degrabă să argumentezi ceva decât altceva. Și pentru mine această predeterminare, faptul că sunt foarte mulți predeterminați în România să argumenteze în favoarea lui Putin, e foarte straniu. În Polonia nu există așa ceva. Dacă, Doamne ferește!, am ajunge vreodată să fim invadați, sunt convins că o bună parte dintre români vor spune „Bine ne-au făcut!”. De fapt, ne-au eliberat!”. Și ar găsi argumente. Asta e ceva trist și îngrijorător pentru mine. Dar e real.

 

„Suveranismul, conservatorismul și credința creștină sunt trei lucruri foarte diferite, amestecate într-o ciorbă suspectă”

Sunt argumente cu care ei atrag. Pe de-o parte atrag lumea rău-intenționată, în fața cărei orice argument adus pentru a li demonta o idee fixă se lovește ca de un zid. Dar sunt și oameni de bună-credință, pe care îi atrag cu ideea că ei sunt apărători ai familiei, ai credinței, că filonul lor este conservator. Zona politic-mediatică autointitulată „suveranistă” nu doar că a confiscat religia, credința, ci se revendică a fi conservatoare. „suveranismul” – un curent care, prin intoleranță și violență, îmi pare plasat mai degrabă în zona „revoluționară” – ceva în comun cu conservatorismul?

După părerea mea sunt trei lucruri foarte diferite: suveranismul, conservatorismul și credința creștină. Prima constatare este, cum am spus, că sunt creștini care nu sunt conservatori și sunt conservatori care nu sunt creștini – eu știu vreo trei, care sunt chiar atei, dar sunt conservatori. Ei nu cred că Hristos a fost Dumnezeu întrupat dar cred că Biserica are un rol social stabilizator și pozitiv major și să trebuie menținută ca o instituție veche, de bază. Repet, cunosc vreo trei asemenea oameni. Părerea mea este că suveranismul – știu că aici o să atac o prejudecată, pentru că există o întreagă propagandă care se revendică de dreapta –, cel puțin suveranismul ăsta practicat la noi, azi, e mai degrabă ceauşism, comunism, extremă stângă. Știu că asta e șocant. Presa, în general, este foarte determinată într-o anumită direcție. Este foarte ideologică și e plină de idioți utili, de oameni care pedalează la bicicleta ideologică și nu-și dau seama. Una dintre idei este că tot ce e rău, în general, e de dreapta și e  fascism. După părerea mea, uitându-mă la programul „suveraniștilor”, uitându-mă la ce spun ei despre ce-au de gând să facă în economie, la naționalizări de companii și la modul în care vor să folosească resursele naturale, uitându-mă la ce au de gând să facă în educație, uitându-mă la modul lor de exprimare – și aveți perfectă dreptate, este un mod de exprimare revoluționar, insurgent –, mie îmi sună mai mult a ceaușism și a comunism. Probabil că sunt singurul care vede asta, dar vă spun ce văd eu. Așadar, suveranismul, conservatorismul și credința creștină sunt trei lucruri foarte diferite, amestecate într-o ciorbă suspectă. Aici, probabil, principalul vinovat pentru amestecul ăsta, pentru zăpăceala ăsta completă, este Trump, care, cu mișcarea lui de tip suveranist, a pus mâna complet pe Partidul Republican, care era un partid conservator. O paranteză: cea mai pură formă de manifestare politică a conservatorismului e în lumea anglo-saxonă. Din păcate, cele două mari partide conservatoare din lumea anglo-saxonă sunt praf. Unul e praf pentru că, deși e majoritar, e complet dus în altă direcție decât conservatorismul, iar celălalt, în Marea Britanie, e praf pentru că a ajuns la șase-șapte la sută și au început să treacă tot mai mulți parlamentari conservatori la bufonul de Nigel Farage. Iar această ciorbă suspectă e înghițită de oameni pentru că nu mai au timpul și răgazul să discearnă lucrurile după criteriul bunului-simț.

Deci, lucrurile sunt foarte deosebite. Și în principiu, conservator înseamnă să crezi foarte tare că experiența celor de dinaintea ta este cel mai bun ghid pentru tine în viață, pentru simplul motiv că e validată din practică. Conservatorismul e ceva foarte pragmatic. Nu e nimic visător acolo, chiar dacă induce o doză de nostalgie. În general, conservatorismul este o atitudinea de viață. E greu să faci din el o doctrină ideologică, dar s-a făcut.

Și înseamnă, în principiu asta: la un moment dat am avut ocazia să iau o cină cu Roger Scruton care a fost probabil cel mai important gânditor conservator al finalului de veac XX, o mare personalitate, un tip absolut admirabil, e între idolii mei. Și, după așa vreo câteva pahare de vin, pe final, l-a întrebat cineva de la masă, cred că Horia Patapievici: „De fapt, ce înseamnă să fii conservator?” Și Scruton a răspuns spontan: înseamnă să știi că prejudecățile sunt adevărate. Îmi dau seama, când o spui, că e o replică șocantă, pentru că lumea e mai degrabă învățată să se opună prejudecăților, că prejudecățile sunt rele etc. Dacă stai bine să te gândești, foarte multe prejudecăți sunt corecte și sunt de mare ajutor în viață. Tocmai pentru că ele vin către tine valida te de experiența celor de dinaintea ta. Și atunci pentru conservatori, familia, în formula ei, clasică, tradițională, este o valoare pentru că este o prejudecată îndelung validată. Să vrei să distrugi familia tradițională e o nebunie! Și mai e ceva: conservatorismul este o atitudine de mijloc. Și dacă ar fi să fie de declinat ideologic, ceea ce, repet, e un pic abuziv, dar se face, cam asta ar fi.

Tot Scruton spune undeva, apropo de intervenția statului în economie: „Un conservator vrea mai mult stat în economie decât un liberal, dar mai puțin stat în economie decât un socialist”. Și așa este. Pentru că în schema mare a lucrurilor în care accentul unei viziuni de tip socialist, de tip stângist pică pe categorii sociale – Marx le numea clase sociale –, liberalii au focalizarea pe individ, iar conservatorii au focalizarea pe mica comunitate natural formată. Cum e familia, cum e comunitatea părinților care au copiii la aceeași școală, cum e comunitatea credincioșilor care merg la o anumită biserică, cum e comunitatea unui club de bridge unde oamenii merg săptămânal să joace etc. Noi, conservatorii, credem în lucrurile naturale, în lucrurile care merg de la sine și e natural ca oamenii să vină împreună în diferite forme. Nu ne place să ne spună statul, de pildă, de ce trebuie să râdem și de ce nu trebuie să râdem. Și ne spune. Eu, de exemplu, cu revista Dilema, am un proces cu CNCD-ul din cauza unei caricaturi. După părerea mea, e inadmisibil. Poți să faci o glumă care poate e proastă, dar există mijloace sociale să fie taxată. E inadmisibil să vii cu statul după mine că am făcut o glumă. Noi credem că există mijloace sociale naturale de reglare a unor lucruri în derapaj și că acestea sunt extrem de importante și țin societatea împreună. Nu miliția îmi spune cum trebuie să mă comport, ci societatea în ansamblul ei. Faptul că noi am ajuns acum să ne ducem la miliție și la tribunal pentru absolut orice e oribil pentru un om care are o viziune conservatoare.

 

Extremele se hrănesc reciproc.

Când mai face câte un artist un spectacol un pic mai îndrăzneț, cu scene din scene biblice – sunt scandaluri recurente pe la teatre –, ăștia imediat ies și cer interzicerea și se duc și reclamă și intră în sală și strigă la actori și îi afurisesc. E exact ce fac ceilalți când îmi spun de ce am voie să râd și de ce nu, de ce nu pot spune bancuri cu țigani sau cu evrei. Or, eu vreau să fiu liber în lumea asta și vreau, dacă greșesc, să am contextul meu social care mă admonestează. Nu am nevoie nici de grupuri de huligani care întrerup spectacolele și nici de miliția gândirii care trebuie să mă amendeze că m-am uitat la unul chiorâș și am râs de el.

 

„Marile schimbări încep de la masa de cină”

Avem noi ca societate, ca indivizi vreun antidot la îndemână la aceste amenințări generate de ceea ce am putea numi concubinajul ăsta politico-religios?

Avem. Eu cred că societatea românească este capabilă să-și producă singură un viitor politic. Și eu cred că în societatea românească se găsesc suficient de mulți oameni care, dacă intră în politică, sunt în stare să livreze pentru această țară ceea ce are nevoie. A fost de curând un sondaj INSCOP care a zis că 65% dintre oameni spun că schimbarea clasei politice e o urgență. 65%! Nimeni în afara românilor nu poate să scape țara asta de răul în care a ajuns. Puneți mâna, organizați-vă în partide și dați viitor țării noastre!

 

Unii s-au organizat. În AUR, SOS, POT. Partide care nu au fost la putere. Dacă ar ajunge, ar fi dezastru…

Așa mi se spune de către mulți. Uită-te la partidele noi, pe amândouă le antipatizez, și USR și AUR, e drept AUR mai mult în ultima vreme, dar amândouă îmi sunt foarte străine. Și, într-adevăr, ele sunt produsul noutății, să spun. Dar eu cred în continuare că se poate și altceva. Dacă nu aș crede, aș spune: n-avem nicio șansă, până la urmă e cum vrea Dumnezeu, stăm și vedem. Dar nu, eu vă spun că avem o șansă, pentru că eu cred că printre resursele societății românești există resurse de inteligență, de competență și resurse materiale pentru proiecte politice. Noi suntem în momentul ăsta într-un fund de sac. Și de aici nu te scoate nimeni, de aici te scoți singur. Nu te scot aceia care te-au adus aici – e ridicol să pretinzi reforme exact de la partidele care te-au dus în situația în care ești, ne învârtim în cerc. Cercul acesta nu se poate rupe decât cu o intervenție masivă de prospețime din exteriorul lui. Eu sunt convins că sunt resurse. Și oamenii trebuie îndemnați să facă politică în forme noi. Eu o fac. Sper să o mai facă și alții. Oameni buni, organizați-vă în partide! Organizați-vă în partide, că lumea așteaptă lucruri noi și țara are nevoie de noutate! E loc și de un partid nou socialist, e loc și de un partid nou liberal, e loc și de un partid nou progresist, e loc și de un partid nou creștin-democrat, e loc și de un partid nou centrist. Hai, organizați-vă și ieșiți la luptă! Partidele astea de acum sunt ferfeniță, pot fi ușor bătute!

Noi, conservatorii, credem că societatea are capacitatea să se organizeze de la sine, fără să-i spună statul, fără să-i spună Mesia. Cum spunea Ronald Reagan: „Marile schimbări încep de la masa de cină”, când familia stă în jurul mesei și vorbește ce mai e de făcut. De acolo încep marile schimbări!

 

Recomandări de lectură: 

• Vasile Bănescu: „Cei mai redutabili adversari ai Bisericii sunt cei care o compromit și subminează din interior”
• Oliver Jens Schmitt: „Tendințele care amenință astăzi democrația în România sunt moștenirea legionarismului și a ceaușismului”
• Călugări români de la Athos, campanie electorală pentru Călin Georgescu