Dan Alexe: „La 13-14 ani aveam deja obsesia că voi pleca din țară”

Dan Alexe. Foto: Radu Sandovici / Humanitas

„«Apa morților» era linia tremurătoare a orizontului, la capătul lanurilor de tutun și floarea-soarelui, «apa morților» îmi spusese bunicul Bazan când mă scosese odată la câmp, arâtându-mi cum se ondula departe firul orizontului, tremurând lent ca un râu de aburi prin care mi se părea că întrevăd forme mișcătoare de satane minuscule și vicioase”, scrie Dan Alexe în cel mai nou roman al său: La apa morților. Un roman-confesiune despre copilăria și adolescența trăite sub comunism, într-un sat din Bărăgan, în anii ’60 -’70. Un roman emoţionant, născut dintr-o promisiune, care se citeşte când râzând, când plângând. Un roman care deschide o trilogie.

L-am invitat pe Dan Alexe la un dialog, cu privirea spre acel trecut. „Am încercat să reproduc atmosfera de atunci așa cum era, cu toate uriașele ei lipsuri și acea tiranie de necontestat în care am crescut, cu toate faliile ei printre care m-am strecurat, dar să scriu, să desenez un fel de portret al epocii care să poate fi citit și să fie limpede și pentru nostalgicii epocii de atunci, dar și pentru tinerii născuți după comunism, care nu se pot transpune într-o atmosferă care nici măcar nu era orwelliană, pentru că la noi nu exista tehnologia”, spune Dan Alexe.

„Am încercat să reproduc atmosfera epocii, cu toate uriașele ei lipsuri”

CV Dan Alexe

Dan Alexe (n. 1961) Este scriitor, lingvist, cineast și jurnalist. A realizat filme documentare în Cecenia, Afganistan, Pakistan, Kosovo şi Asia Centrală. În România, a făcut parte – împreună cu Dan Petrescu, Luca Pițu, Alexandru Călinescu, Sorin Antohi, Liviu Antonesei – din așa‑numitul „grup de la Iași“, care în anii ’80 a căutat să facă o opoziție culturală structurată regimului comunist.

A părăsit România în 1988, în momentul publicării în revista Agora de la Washington a piesei sale de teatru Rămăieni, despre ravagiile protocronismului. A participat la filmul documentar Dezastrul roșu (Belgia, 1988), care denunța regimul lui Ceaușescu. Stabilit în Belgia, a colaborat, ca ziarist freelance, cu BBC și Europa Liberă, iar ulterior cu publicațiile grupului german WAZ. A trăit lungi perioade în Caucaz, Balcani sau Afganistan, unde a predat jurnalismul; a cunoscut războaiele din Cecenia și Bosnia și a făcut un film despre cântărețul mistic pakistanez Nusrat Fateh Ali Khan.

Specializat în islamul mistic contemporan, a participat la volumul colectiv Géopolitique du Caucase (Ed. La Découverte, Paris, 1996) cu capitolul despre islamul cecen și cel nord‑caucazian.

Dan Alexe are un masterat în istoria civilizațiilor de la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris. A studiat limbile iraniene în Afganistan și Asia Centrală, precum și pe cele din Caucaz, în special gruzina, cecena și limbile din Daghestan.

Filmul său Howling for God / Iubiții Domnului, despre dervișii din Balcani, care practică un foarte violent ritual de yoga islamică, a obținut Premiul Criticii Internaționale la Festivalul din Amsterdam (1998) și Premiul Ministerului Francez al Culturii la Festivalul Musée de l’Homme (Paris, 1998). Cu același film a participat la festivalurile de la Cannes şi Hollywood (1999). I s‑a decernat Marele Premiu al Musée de l’Homme pentru Cabal in Kabul (2007), film despre ultimii evrei din Afganistan, urmat în același an de cele mai mari distincții la festivalurile Flahertiana din Rusia (Moscova și Perm, 2007), Astra (Sibiu, 2007) și de Premiul Publicului la Nyon (Elveția, 2008).

A publicat teatru în volumul îngrijit de Luca Piţu, Lumea ca spoială şi împovărare (Editura Opera Magna, Iaşi, 2012), povestiri (Miros de roşcată amară şi alte povestiri scandaloase, Humanitas, 2014, 2024; În punctul lui rebbe G., Polirom, 2016), eseuri pe teme lingvistice și culturale (Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, Humanitas, 2015, ed. a II‑a revăzută și adăugită, 2021; Babel. La început a fost Cuvântul, Humanitas, 2022; De‑a dacii și romanii. O introducere în istoria limbii și etnogenezei românilor, Humanitas, 2023), un roman (Pantere parfumate, Polirom, 2017) şi un roman confesiv, La apa morţilor (Humanitas, 2025), primul volum al unei trilogii.

(Sursă CV: editura Humanitas)

Dan Alexe, La apa morţilor a apărut ca o promisiune pe care i-ai făcut-o tatălui tău. Onorată, însă, foarte târziu. De ce după aproape 50 de ani?

Pentru că imediat după plecarea mea din România, nu am început o carieră literară, ci una de cineast, antropolog, lingvist, ceea ce mi-a luat câteva decenii. Timp în care am călătorit – și am trăit de altfel – prin Caucaz, câțiva ani în Afganistan, apoi în Asia Centrală, în Pakistan, ocupându-mă de imagine, şi făcând niște filme documentare la care țin foarte mult, în genul a ceea ce se numește antropologie vizuală, și ocupându-mă de lingvistică. De altfel, lingvistica fost prima mea pasiune, chiar de copil, pentru că am trăit printre cărți – mama preda rusă și română, tata – română, dar amândoi aveau o pasiune pentru franceză. Întotdeauna m-a fascinat puterea Logosului asupra minții umane.

Şi poate nu mă simțeam gata să condensez și să duc la capăt acea promisiune făcută tatălui meu, dar pauza mi-a făcut foarte mult bine pentru că, studiind atâtea limbi și mentalități, am ajuns să îmi creez singur un fel de filtru al scriiturii prin care mă oblig să condensez și să simplific totul. Dacă poți să spui ceva cu puține cuvinte și nepretențioase, și bine alese, atunci se numește că ai scos din tine tot ce era mai bun. Crezul meu este că scriitura e aproape perfectă când nu mai poți tăia nimic și pentru a ajunge la forma asta așa șlefuită mi-a luat foarte mult timp, aşa încât când m-am așezat la scris și m-am simțit traversat de Logos, cum spunea apostolul Pavel, romanul a „curs” pur și simplu în câteva luni. A ieșit asta, iar eu sunt mulțumit de rezultat.

Este, într-adevăr o carte emoţionantă, care se citeşte când râzând – de fresca aceea socială burlescă pe care o descrii şi care avea în centrul său „trinitatea” satului: miliţianul Abajuru, primarul Curuţ, popa Nifon –, când plângând. La tine ce a rămas din acei ani, din acel microunivers: ceva care te-a urmărit în mod dureros toată viaţa sau doar o nostalgie?

Mi-au rămas mai multe, pentru că niciodată o trăire atât de complexă nu are o singură sursă. Mi-a rămas pe deoparte un fel de obsesie a neutralității și toleranței, pentru că am avut șansa de a crește între doi părinți cu totul atei, dar nemilitanți agresivi, și un bunic despre care vorbesc în roman, bunicul Bazan, care era extraordinar de credincios, dar de o credință autentică, țărănească, blândă și care, la rândul lui, nu a căutat niciodată să mă convertească. Am căutat să balansez această absență a constrângerii și să ajung la un fel de filtru, de alchimie a vorbei ca să redau atmosfera de atunci în care m-am șlefuit și am devenit om până la urmă, fără să iau partea vreuneia dintre tendințele contrarii, inamice, opuse.

Am încercat să reproduc atmosfera de atunci așa cum era, cu toate uriașele ei lipsuri și acea tiranie de necontestat în care am crescut, cu toate faliile ei printre care m-am strecurat, dar să scriu, să desenez un fel de portret al epocii care să poate fi citit și să fie limpede și pentru nostalgicii epocii de atunci, dar și pentru tinerii născuți după comunism, pentru care comunismul e oarecum la egalitate cu antichitatea ca valoare istorică și culturală și care nu se pot transpune într-o atmosferă care nici măcar nu era orwelliană pentru că la noi nu exista tehnologia. Or, Orwell fără tehnologie e un fel de ev mediu fantezist. Şi toate tendințele astea s-au strâns și într-o grijă pentru limbă. Am încercat să nu introduc nici particularități dialectale, nici jargonul regimului, să fie un fel de discurs de înțeles universal.

„Dimensiune basarabeană face parte din sufletul meu”

 L-ai amintit pe bunicul Bazan. El şi bunica Rada apar în carte ca doi oameni-icoană pentru tine. Aveai, însă, bunici şi în Basarabia. Nu faci nicio trimitere la ei. De ce?

Despre ei vorbesc chiar în detaliu într-o serie de povestiri. Eu am și două volume de povestiri, iar în al doilea volum, În punctul lui rebbe G – un joc de cuvinte pe care mulți îl găsesc contestabil –, unde introduc și punctul G, și misticismul cabalistic ebraic, că e vorba de un Rebbe Hasid care e specialist în tarot. Fiecare dintre povestirile de acolo – 22 la număr, cartea fiind structurată ca un joc de tarot – corespunde unei cărţi de tarot și unei litere a alfabetului ebraic. Acolo am iarăși mai multe povestiri și din satul pe care el descriu în romanul acesta, dar și despre partea basarabeană a familiei. Am crescut într-un mediu basarabean şi, auzind accentul tot timpul în jur, nu s-a lipit de mine că mi se părea natural și nu aveam nevoie să îl limit.

Am căutat să nu repet părți deja publicate, să nu fie o carte mozaic în care reciclez povestirile mai vechi. Şi atunci gândindu-mă că dacă volumul va fi tradus sau îl voi rescrie eu în franceză sau în engleză, partea aceea basarabeană ar fi introdus o complicare greu de înțeles pentru un cititor străin. Iar ca să introduc întreaga dimensiune a exilului basarabenilor, și opresiunea sovietică și alte asemenea nuanțe, nu doar că ar fi îngreunat poate inutil ce am scris în roman, dar ar fi deturnat atenția cititorului spre o altă dimensiune care a fost folosită, exploatată de alți scriitori, mult mai bine decât mine: de la Soljeniţîn la, de exemplu, scriitoarea estonă Sofi Oksanen, care a avut un mare succes cu o piesă de teatru și un roman în care descrie Estonia sub sovietici și suferințele bunicii, la toți cei care au scris despre opresiunea sovietică, mai ales asupra minorităților, cum erau românii din Basarabia. N-am vrut să sune ca un fel de imitare sau pastișă a ceva care s-a făcut deja și am luat decizia radicală de a tăia pur și simplu toată acea dimensiune basarabeană care face parte din sufletul meu, mai ales că de câțiva ani de zile lucrez mai mult pentru televiziunea și radio-ul din Chișinău. Am găsit că pur și simplu cele două felii s-ar fi lipit oarecum artificial.

Casa copilăriei. Foto: Arhivă personală Dan Alexe

„Am plecat definitiv din sat la 13 ani”

În satul copilăriei tale, pe care îl numeşti Rămăieni – nume care, înțeleg, nu există – s-au petrecut niște drame. Una dintre ele a fost trăită de tatăl tău, căruia i-a fost refuzată ieșirea din țară pentru o operație în Africa de Sud. În volum este o adresă a Direcţiei de Relaţii Externe şi Securitate în care autorităţile comuniste îşi motivau refuzul invocând „ocrotirea sănătăţii printr-un sistem medical dezvoltat, bazat pe principiile umanismului socialist”. E reală adresa aceea?

Acel text, fiind atât de standardizat, un șablon ideologic, l-am redat din cap. Tot ce este atât de administrativ, sec şi mort poate fi imitat fără probleme, pentru că e reproductibil la infinit. În schimb, în arhivele familiei încă avem o scrisoare de la dr. Cristian Barna, care îi cere mamei mai multe detalii, pentru că ea nu-i trimisese o radiografie de pildă. Întreaga poveste cu încercările eșuate de a ajunge în Africa de Sud – eșuate în ceea ce îl privește pe tata, pentru că am cunoscut personal un om care se operase acolo, l-am făcut și pe el personaj – este absolut autentică, așa cum autentică e și familia. Singurele nume reale sunt cele pe care le-am dat personajelor din familie: bunicii, tata, mama, sora. Am schimbat, am pus nume fanteziste altor personaje.

Pandele, tatăl. Foto: Arhivă personală Dan Alexe

Chiar și numele Rămăieni este numele satului din prima mea piesă de teatru pe care am scris-o de când eram în România și care a apărut în 1988, înainte de a pleca în Belgia. Piesa a fost publicată acolo, i-o trimisesem pe căi ilegale lui Dorin Tudoran care în acea vreme scotea la Washington o revistă de foarte mare calitate, în limba română, Agora. El lansase un apel prin Europa Liberă ca românii să trimită acolo texte literare și eu am trimis acea piesă de teatru, Rămăieni – e un joc de cuvinte pe Ramayana unde anticipam curentul dacopat în dimensiunile pe care le-a luat astăzi, cu dacii care au ajuns până în India, cu dacii cu puteri miraculoase. Întreaga piesă era doar despre asta, așa că într-un fel am vrut să-i fac ecou în acest roman pentru că piesa n-a fost jucată niciodată, deși am reeditat-o recent într-un volum apărut la București la editura Alchimica.

Tamara, mama. Foto: Arhivă personală Dan Alexe

 „Mama rămânea acolo ca să ducă «barca la liman»”, spui. Ce destin a avut, după moartea tatălui tău, frumoasa, eleganta, citita Tamara?

A rămas în sat, s-a ocupat de sora și de fratele meu. Eu am plecat atunci definitiv. Aveam 13 ani. Mai întâi am plecat la Buzău – la liceu, parte pe care o povestesc în finalul romanului, după care, după armată, am plecat la Iași, la facultate, unde am trăit un întreg deceniu, din 1979 până în 1988. Am avut în acea perioadă atât de multe probleme cu Securitatea, împreună cu acel grup, cu Luca Piţu, Sorin Antohi, Dan Petrescu și alții, încât, în cele din urmă, am cerut să plec din țară. Fiind fără legături, fără posesiuni materiale și oarecum incontrolabil – aveam vreo 26 de ani – au văzut, probabil după atâtea arestări și interogatorii că nu pot fi stăpânit și mi-au dat voie să plec din România cu o falsă invitație de la Universitatea din Mons. Falsă pe jumătate: era cineva acolo foarte interesat de faptul că eu scrisesem într-un volum colectiv, apărut în 1985, la București,  Poetica renașterii, și tradusesem acolo niște texte din Erasmus din Rotterdam, texte de retorică, de poetică în care Erasmus lansa niște teorii validate după aceea de lingvistica modernă și eram oarecum un mini-specialist în Erasmus din Rotterdam. Așa încât un domn profesor de la Universitatea din Mons, pe care îl cunoscusem într-o vizită a lui în România, mi-a trimis o invitație. Acea invitaţie a fost baza aprobării cererii de plecare din țară, temporară iniţial. După ce am ajuns în Belgia, m-am întâlnit imediat cu Monica Lovinescu, la Paris, unde am făcut o călătorie și am participat la realizarea unui film documentar care îl denunța pe Ceaușescu și întregul regim. Filmul a fost un mare șoc în Occident pentru că Ceaușescu era văzut atunci ca un soi de Tito, că se opusese intrării trupelor sovietice în Cehoslovacia – știm acum că nu era adevărat că, pur și simplu România n-a fost invitată, dar legenda plutea și filmul acela l-a denunțat, a denunțat întregul regim. Eu apărând în film, în mod repetat, împreună cu fiica Doinei Cornea, cu Mihnea Berindei, cu Liga Drepturilor Omului de la Paris, am primit azilul politic imediat în Belgia și am rămas până astăzi.

Acestea vor forma tema și firul narativ al următorului volum și unde voi introduce foarte multe personaje dintre care unele se vor recunoaște, pentru că mai toți sunt în viață, dar cu numele din nou modificat, pentru că nu vreau să dau prea multă mură în gură cititorului.

„Am scris printre primii că guvernul postdecembrist era partidul deghizat și machiat în păpușă nouă”

Te-ai întors în țară abia după 1990…

M-am întors în țară exact pe 22 decembrie 1989, trecând granița ilegal, pot să spun, venind cu o mașină, de la Budapesta până la Timișoara. Atunci aveam o colaborare cu BBC-ul și au fost primele mele reportaje, care pot fi citite astăzi, pentru că imediat după aceea au fost publicate de o revistă în limba română din New York, Lumea liberă. Textele pot fi găsite pe blogul meu: sunt din decembrie 1989.

A fost prima întoarcerea mea în România după un an și jumătate. Plecasem neștiind dacă mă voi mai întoarce vreodată. Am stat până în ianuarie 1990 și sunt unul dintre primii care au scris imediat, cum se poate vedea în textele la găsiți pe blogul meu. Revista Lumea liberă nu mai există, poate e la Arhivele Naționale. Am scris atunci că este o lovitură de stat, că e o mizanscenă, că nu este deloc revoltă populară și că noul guvern e partidul deghizat și machiat în păpușă nouă și așa mai departe. Sunt foarte mândru și azi de textele acelea, primele mele tentative jurnalistice.

Despre perioada aceasta vom citi pe larg în volumul doi pentru că, înţeleg, La apa morţilor, e prima parte a unei trilogii.

Da.

Dan Alexe şi sora sa, la un bâlci. Foto: Arhivă personală Dan Alexe

„Trăind cu lampa de petrol și citind întruna, eram într-o altă lume și atât de liber”

Rămăieni părea un loc ideal pentru ratare şi uitare de sine. „Nu ştiu spre ce merg sau ce va veni după aceea, dar am evitat să arunc o privire către aburii orizontului. Ştiam că plec spre un viitor incert, lăsând în urmă orizontul tremurător al apei morţilor, tot acel univers rural cu superstiţiile lui liniştitoare, furtişagurile acceptate pentru a menţine ţesutul social şi ritualurile cotidiene ale nespălării, care acsundeau în realitate o profundă singurătate”. Cum te-ai smuls de acolo? Ce a declanşat acea dorinţă de a te desprinde definitiv de acel microunivers al tău?

Eram deja – cred eu, privindu-mă retrospectiv –, cu idei foarte libere. Am zis mai devreme că nici părinții comuniști, nici bunicul foarte credincios nu au încercat să mă îndrepte spre vreo credință şi, în plus, crescând printre cărți, lipsit de televiziune până spre 11-12 ani, trăind cu lampa de petrol și citind întruna, eram într-o altă lume și atât de liber de constrângeri intelectuale și mentale încât asimilam și căutam absolut tot în acea vreme de relativ dezgheţ ideologic – să nu uităm că de-a lungul anilor ’60 a fost un mare dezgheţ cultural în blocul sovietic și comunist, atunci au apărut în URSS cărți precum O zi din viața lui Ivan Denisovici, lui Soljeniţîn, a fost publicat Maestrul și Margareta, iar în România scriau oameni precum Matei Călinescu – Viața și opiniile lui Zacharias Lichter sau acel uitat din păcate azi, Alexandru Monciu Sudinski, apoi Marin Preda cu Cel mai iubit dintre pământeni. Era o perioadă de relativă eliberare de chingile anilor ’50.

În Buzău, de exemplu, găseam la chioșcuri reviste franțuzești, nu doar și rusești, cum era faimoasa revistă de benzi desenate PIF, editată de Partidul Comunist Francez, asta lumea a cam uitat azi. Era suplimentul cultural al ziarului Partidului Comunist L’Humanité Dimanche, iar în acea revistă PIF s-au lansat cei mai mari creatori de benzi desenate ai lumii contemporane, începând de la Asterix și Obelix până la Corto Maltese și chiar benzi desenate erotice și multe, multe altele, care deschideau ochii spre o cu totul altă lume. Așa încât, plecând la 13-14 ani din sat, nu eram o pagina albă, aveam deja niște repere precise și o obsesie că la un moment dat voi pleca din țară – aveam asta de mic, din adolescență, eram fascinat de Franța și de copiii francezi, dar și de marea cultură să zic, dacă nu sună prea pompos.

Din perioada liceului pe care l-ai făcut la Buzău, relatezi, pe lângă încăierărilecu Păpădie și alte aventuri trăite acolo, întâlnirea cu un băiat, Miță, care şi citea, procura literatură străină şi despre care scrii că a devenit ani mai târziu premier al României. După nume şi apetit bahic, ne duce cu gândul la un premier, după localitatea în care trăia şi în care v-aţi întâlnit şi împrietenit, Buzău, la un altul. Ne scoţi din dilemă?

Vrei să dau cheia? Atunci unde mai e misterul? (Râde.) E vorba de fratele unui viitor premier. Şi cred că ajunge, nu spun mai mult aici. Dar foarte puţine sunt inventate în carte. Ceea ce am căutat să inventez e vocea, scriitura, stilul. Mă rog, să-l jupoi de artificii și metafore. Am avut întotdeauna ca model, iarăși sper să nu sune grotesc, scriitori care nu-și înfloreau proza: Hemingway, Kerouac, oameni care s-au căznit să scrie simplu. E mult mai greu să scrii simplu decât să încarci cu culori și brizbrizuri.

Foto: Salonul de Carte Bookfest Timişoara

„Nu pot lucra doar la un singur proiect”

Te-ai apucat de volumul doi al trilogiei?

M-am apucat. Nu sunt însă foarte avansat. Tehnica mea este mai întâi să structurez totul în cap. Am scris și teatru, am montat filme, am scris scenarii, deci am obsesia structurii și, spre deosebire de alți scriitori, mi-am impus ca metodă de lucru nu doar să am scheletul în cap, pentru a-l decora cu vorbe ulterior, dar trebuie să știu neapărat cu ce începe o carte, cum se termină, care e mijlocul și care sunt punctele tari din care acțiunea este relansată. Ceea ce nu înseamnă că nu e autentic conținutul sau că nu s-a petrecut în realitate, dar trebuie structurat și asta ia timp și, când se așează, atunci te așezi și tu și. Cum am mai zis, atunci curge textul prin tine.

În paralel mai lucrezi la ceva?

Da, la mai multe. Vreau să scot o carte despre un fel de decriptare a ceea ce numesc eu acea bandă desenată de propagandă imperială care e columna lui Traian. Va fi o decriptare căsuță cu căsuță, imagine cu imagine. E un întreg discurs ideologic acolo pe care românii în general îl iau ca pe un soi de reportaj fotografic. Ceea ce este total eronat, deoarece conceperea, construirea și sculptarea columnei au luat opt ani, timp în care ideologia imperială a impus un anume discurs. Deci acelea nu sunt fotografii ca în războiul din Vietnam, ci au un foarte stilizat mesaj de propagandă imperială care ne spune foarte multe despre cum ar fi vrut imperiul roman și Traian mai ales să fie văzută campania lui și nu cum erau dacii în realitate. Şi pornind de la această bandă desenată care e columna, scheletul cărții, am să introduc acolo și o revizuire mult mai discursivă și despodobită de tot felul de artificii a teoriei mele cu formarea limbii române la sud de Balcani și absența oricărei continuități între miticii daci și românii de astăzi.

Şi mai am și alte proiecte: o carte despre arta traducerii, la care țin mult, cu exemple și fragmente și o întreagă teorie a traducerii, eu fiind influențat aici de Umberto Eco a cărui teorie este traducerea ca negociere – și anume să nu urmezi servil, cuvânt cu cuvânt și rând, cu rând, ci să împrăștii în paragraf pe cât cu putință nuanțele mesajului initial. E o altă abordare a traducerii, Şi mai am și altele: teatru, film. Eu nu pot lucra doar la un singur proiect, am, concomitent, mai multe măsuțe cu pupitru printre care mă plimb.